Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.
Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. Căci ea nu merge pe vechiul făgaş al obiceiurilor păgâneşti devenite azi „tradiţie“ în practicile cultului nostru şi care sunt de-a dreptul diavoleşti. Beţiile şi desfrânarea nu trebuie unite cu slujbele, cu momentele şi cu locurile cele mai cutremurătoare de suflet şi preasfinte pentru credinţa noastră creştinească.
Ce caută beţia şi desfrâul la hramurile noastre, care sunt aniversări sfinte ale întâmplărilor sfinte sau ale oamenilor sfinţi? Ce au avut de a face aceia cu acestea?
Ce caută obiceiurile porcoase la botezurile, la nunţile şi chiar la înmormântările creştine?
De ce au devenit acestea mai puternice chiar şi decât Biserica, chiar şi decât Adevărul?
Totuşi, despre credinţă, vorbesc amândouă aceste extreme, şi cea sectaristă şi cea formalistă, în chip intolerant şi exclusiv. Fiecare folosind orice arme şi orice mijloace pentru nimicirea celeilalte. Fiindcă, între ele, aceste două extreme se urăsc de moarte.
Şi nu este oare ciudat atunci că, în ce priveşte Biserica cea vie şi Lucrarea Oastei Domnului, amândouă aceste extreme se unesc şi se ajută spre a pustii şi ucide ce este cu adevărat duhovnicesc?
Şi nu este oare o atât de adâncă asemănare între soarta Bisericii vii şi soarta Mântuitorului, precum este scris în Sfintele Scripturi: În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Iisus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă ceea ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău (Fapte 4, 27-28).
Iată adevărul! Potrivnicul adevărului este minciuna şi potrivnicul mântuirii este pierzarea.
Oricine nu poate spune: Pentru adevăr sunt în stare să-mi dau viaţa şi împotriva minciunii sunt în stare să înfrunt moartea – acela nu poate fi niciodată un ostaş al lui Hristos.
Oricine nu poate spune: Pentru mântuire sunt gata să dau totul şi împotriva pierzării sunt gata să lupt cu tot ce am – acela este numai la un pas de iad.
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE vol 3 pg. 153-154 (Sibiu 200)