Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI JERTFE»
Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte şi, după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strâns dosarele şi au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube, ieşind spre undeva afară din Bucureşti. Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, unde, în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni… Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vom lucra aici dormitoare, bucătării, birouri… În acestea, câteva sute de deţinuţi cu pedepse administrative fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de Stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo şase brigăzi, fiecare din câte treizeci sau patruzeci de oameni, conduse de către un şef de brigadă tot dintre deţinuţi şi escortate de câte doi gardieni înarmaţi.
Curtea, când am ajuns noi, era pustie, fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta.
– Percheziţie!
Fiecare trebuia să treacă ţinând mâinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp?
– Legume, zarzavaturi de pe unde lucrează! N-au voie nici să mănânce, nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat… mai mănâncă acolo, în lanul de roşii, de castraveţi, de ardei sau praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare tot foarte puţină şi slabă, faţă de muncile care se fac şi de normele care se cer…
Oamenii sunt înfometaţi şi slăbiţi – ar mai mânca… Acolo în câmp mănâncă ce apucă: ceapă goală, cartofi cruzi, ardei, praz – cum apucă şi ce apucă… E grozav cum pot să mănânce aşa gol şi nefiert. Când ajung la roşii sau la varză e altceva, acestea pot fi mâncate şi goale. Dar prazul gol? Dar ardeiul gol?
– Dar la Ghencea cum mâncau iarba goală?
Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci nu mănânci! După câtva timp nu mai simţi nimic – apoi cazi şi mori. Foametea adevărată este cea când nu ai să mănânci ca să te saturi niciodată. Când ţi se dă numai atât cât să nu poţi muri. Dar nu cât să poţi trăi…
Ne uitam prin sârme la ei: zeci de petice aveau fiecare cârpite pe vechile lor haine cu care fuseseră luaţi, de cine ştie câţi ani, de pe la casele lor.
Cu hainele astea ale lor erau şi acum. Puseseră pe ele atâtea petice şi de atâtea feluri, încât nici una din aceste „haine“ nu se mai cunoştea ce culoare avusese la început. Până şi şepcile, sau căciulile de pe cap, sau traistele de pe umăr le erau peticite în diferite forme şi culori. Şi în lagăr văzusem astfel de înfăţişări, dar aici, unde îmbrăcămintea coaptă de timp şi de mizerii era purtată pe la munci, aceasta se rupsese şi mai mult.
Unii chiar şi pe îmbrăcămintea lor încă bună puneau totuşi petice. Peticirea era o măsură de prevedere şi de protecţie. Nimeni nu ştia cât o să stea aici.
După ce îţi expiră pedeapsa iniţială, ţi se pot da oricâte prelungiri. Poţi astfel muri aici, fără să fi fost condamnat niciodată de vreo instanţă de judecată. Aşa că, pune petice, frate, pe tot ce ai! Cât mai multe petice, fiindcă, dacă ţi se rupe haina, gol rămâi. Alta nu mai ai. Petecul devenise oarecum o podoabă şi o manie. Mizeria parcă îşi are şi ea o fală a ei…
– Mâine ne vor scoate şi pe noi la muncă. Formează din noi două brigăzi. Şi uite aşa, ca ăştia, vom fi şi noi duşi şi aduşi.
Între timp, la cei percheziţionaţi erau găsite tot felul de legume, aduse din câmp. Se formase o grămadă din ele, aruncate de-a valma la marginea drumului: varză, cartofi, ceapă, ardei, praz…
– La bucătărie cu ele! porunci unul din gardieni. Iar voi… spuse el către vreo trei amărâţi la care se găsise mai multă pradă, la carceră cu voi! Să vă învăţaţi minte, să mai prăpădiţi avutul poporului! Bandiţilor!
În dimineaţa următoare noi, cei sosiţi ieri, furăm împărţiţi în două brigăzi. Eram numiţi „cardiaci“, fiind bolnavi cu toţii, mai ales de inimă.
Avem un regim special de muncă, de patru ore pe zi, două dimineaţa de la 8 la 10, iar două după-masa de la 4 la 6.
Lucram doar când nu era soarele prea puternic. N-am fi putut rezista şi la muncă şi la soare.
Când lucram mai departe de colonie sau când era timp frumos, masa ni se aducea acolo în câmp. Alteori, când lucram mai pe aproape sau când era timpul ploios, ne duceau să luam masa în colonie.
Mâncarea era cu puţin mai multă decât în lagăr, dar cu mult mai puţină decât aveam nevoie.
Am fost încadrat într-o grupă cu încă cinci dintre cei cu care venisem şi dintre care nu cunoscusem în lagăr pe nici unul.
Fratele Ioniţă era şi el aici, dar el fusese repartizat în brigada cealaltă. Ne vedeam de departe, ne salutam cu bucurie, dar puteam sta de vorbă numai după ce veneam de la muncă. Sau cele câteva clipe în timpul pregătirilor de plecare, dimineaţa în curte. Duminica însă, când nu lucram, puteam sta să ne rugăm împreună sau să citim din Evanghelia ascunsă, undeva pe după dormitoare… Eram fericiţi şi mulţumitori şi pentru atât…
Curând mi-am găsit prieteni şi cunoscuţi între noii mei tovarăşi de muncă şi de petice. Eram într-o grupă cu un fost general de grăniceri, cu un fost primar al unui mare şi frumos oraş, cu un inginer fost şef la o mare fabrică chimică, cu un fost profesor şi cu un cunoscut predicator baptist…
În cadrul brigăzii totul era organizat pe grupe. Cu grupa se mergea la masă, se împărţea pâinea, se îndeplineau serviciile la bucătărie, la curăţirea curţii sau la serviciul pe brigadă la câmp.
Serviciul pe brigadă la câmp însemna că grupa respectivă trebuia să ducă cele patru table cu „zoană interzisă“, pe care, o dată ajunşi la locul de muncă, trebuia să le împlântăm în cele patru părţi din jurul brigăzii, dincolo de care n aveam voie nici unii şi sub nici un motiv să trecem.
Cine trecea dincolo de tablă numai cu un pas putea fi împuşcat pe loc, fără somaţie, considerându-se că a vrut să fugă.
În afară de aceste table pe care le ducea grupa de serviciu, mai era şi bota de apă… Asta era un fel de putină de lemn cu funduri şi deasupra şi dedesubt. Avea o singură gaură cu cep prin care puteai bea apă punând gura direct pe gaură. Intra în ea cam zece litri de apă. De asta aveau grijă per¬manentă doi inşi, ca să o poarte atârnată pe un băţ şi să o umple de pe la fântânile din câmp când se golea.
Mişcarea şi aerul ne făceau bine. Munca nu era nici prea lungă, nici prea grea, dar noi eram slăbiţi peste măsură de mult.
Peste două săptămâni primirăm cărţi poştale, să scriem acasă. Aveam dreptul la vorbitor cu familia o dată pe lună… Şi la un pachet de 5 kg alimente. Familiile erau chemate la vorbitor pentru zilele de duminică, fiindcă nu se lucra.
Când am primit cartea poştală mi s-a umplut ochii de lacrimi şi am mulţumit adânc lui Dumnezeu. Trecuseră şase luni de când nu mai ştiam nimic de acasă. Am scris la Simeria…
În duminica următoare, prin gardul de sârmă ghimpată, printre cei sosiţi la vorbitor, iată, îi văd şi pe cei dragi ai mei: sora Fica şi fratele Valer de la Cărpiniş, aducând-o cu ei pe Nina, fetiţa mea, elevă la şcoala din Simeria…
Au dat voie să intre la mine numai sorei Fica şi fetiţei mele, Nina. În cinci minute de vorbitor – eu dincoace de două rânduri de sârmă ghimpată, ele dincolo, iar între noi gardianul – am schimbat doar câteva cuvinte şi câteva întrebări la care aveam voie. Mai mult ne-am vorbit cu privirile decât cu gura.
Am aflat astfel despre starea lor şi a celorlalţi apropiaţi, lucru care în condiţiile acelea era pentru mine atât de mult.
Fratele Cornel era şi el undeva cu fratele Opriş. Familiile lor fuseseră la ei. Erau sănătoşi. Toţi ceilalţi fraţi, bine. Adică fraţii se bucură, Lucrarea merge înainte.
În loc de orice alt îndemn, am împreunat mâinile şi le-am arătat cu ochii în sus. Asta însemna: rugaţi-vă şi credeţi. Domnul este cu noi!
Apoi ne-am despărţit. Până pe luna viitoare…
Dar „luna viitoare“ s-a întâmplat ceva care mi-a pus în mare primejdie nu numai dreptul la vorbitor, ci chiar şi viaţa mea. Şi iată cum a fost:
Eram grupă de serviciu pe brigadă. Mie mi se încredinţase de dimineaţă de către generalul nostru, care ne era şeful de grupă, o tablă cu „zona interzisă“, pe care trebuia s-o port, să am grijă de ea, s-o pun unde trebuia şi s-o mut mai departe, după cum înaintam cu lucrul. În ziua aceea lucram la un teren plantat cu roşii. Trebuia să săpăm plantele rânduri-rânduri. Şi tabla asta eu trebuia să o mut mai departe, mai departe, înaintea brigăzii, după cum înaintam noi, grămada, cu lucrul.
Prin câmpul pe unde lucram noi, treceau canale de irigaţii la care lucrau echipe de muncitori din satele apropiate, civili, liberi, angajaţi pe plată de către administraţia Întreprinderii pentru care lucra şi colonia noastră.
Ajunsesem foarte aproape de aceştia şi trebuia să întoarcem înapoi, ca să nu ne întâlnim cu ei. Aceasta ar fi fost foarte grav, ei putându-ne spune ceea ce noi n-aveam voie să ştim sau putând să ne dea cine ştie ce: „vreo armă, vreo scrisoare“… Sau vreunul dintre noi ar fi putut trece neobservat printre ei şi să fugă…
Gardienii noştri erau foarte atenţi şi foarte aspri dacă vreunul dintre noi ar fi mişcat ceva în apropiere de aceşti oameni liberi. Ordinul era clar. Pistolul era întins.
Echipa care lucra la canalul din faţa noastră ajunsese foarte aproape de noi. Eu, nu ştiu cum, nu observasem că aceştia sunt civili, ci mi s-a părut că sunt cealaltă brigadă, cu care noi lucram de obicei împreună.
Şi, când m-am dus să iau tabla ca s-o aduc înapoi, trebuind să cotesc pe după o baltă cu apă, m-am pomenit dintr-o dată că umblu cu tabla pe umăr printre lucrătorii străini de pe marginea canalului…
Dintr-o dată aud strigăte şi fluierături disperate. Văd mâini agitate dinspre ai mei. Unul dintre gardieni fugea cu pistolul întins spre mine…
Dar eu ieşisem dintre oamenii aceştia, fără nici măcar să mă uit în faţa vreunuia dintre ei.
– Mă, ce-ai făcut? se răsti gâfâind spre mine gardianul, ajungând roşu şi vânăt de mânie şi de spaimă. Ei răspundeau cu libertatea lor de noi.
– Am fost după tabla asta!
– Cum, mă? Pe unde te-ai dus?
– Vă rog din toată inima să credeţi că n-am ştiut că sunt străini. Eu am gândit că sunt de-ai noştri, cei din brigada a doua. Vă rog să mă credeţi… Pentru nimic în lumea asta nu m-aş fi dus pe acolo dacă ştiam că sunt străini de noi. Spun acest lucru înaintea lui Dumnezeu, nu mint.
– Cum te numeşti? strigă el.
Îi spun numele meu!
– Pune-i cătuşele! striga celălalt.
Dar cel de lângă mine nu făcu acest lucru.
Mi se păruse că, auzind numele meu şi felul în care i-am vorbit, şi-a schimbat dintr-o dată părerea.
Când ajunserăm la brigadă, văzui că vorbeşte cu celălalt pe un alt ton. M au ameninţat doar cu carceră şi cu pierderea dreptului la vorbitor şi la pachet…
Toţi cei din brigadă se uitau la mine înspăimântaţi de primejdia prin care trecusem. Puteam fi împuşcat pe loc, fără somaţie. Alţii, pentru o vină mai mică decât a mea, păţiseră aşa…
Dar Dumnezeu mă salvase. Ba, mai mult, vorbind cu gardienii până la colonie, mi s-a părut că inimile lor s-au schimbat cu totul, că şi-au schimbat toată părerea pe care o avuseseră la început despre mine. Începură să mă cunoască. Acolo aşa ceva nu se prea întâmpla.
Nu mi-au mai pus apoi nici cătuşele. Nu m-au mai băgat nici la carceră. Şi nici măcar nu m-au trecut pe raportul lor de evenimente, pe care trebuia să-l prezinte comandantului la venirea în colonie.
Mi s-a părut că şeful pazei noastre mai auzise cândva despre numele meu. Câteva zile după aceea, cât ei au fost daţi ca pază pe lângă brigada noastră, căuta mereu să ia vorbă cu mine.
Duminica viitoare la vorbitor era chiar el de serviciu. Mai aveam o oarecare teamă de el…
Dar Domnul anume lucrase aşa. Şeful pazei nu numai că m-a lăsat să vorbesc cu fratele Valer, cu Aurelia şi cu Nina, care veniseră la mine, mult mai mult decât aveam voie, dar mi-a dat şi întreg pachetul adus de ei, fără să mai cântărească nimic…
O, cât de adevărat este Cuvântul făgăduinţelor Tale, Doamne Iisuse! Fii slăvit şi slăvit în veci şi în veci…