Traian DORZ, din «Istoria unei jertfe»

Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr un gard de sârmă ghimpată.
Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7.
Înăuntru, baraca asta avea întâi spălătoria, în care erau robinete şi albii pentru spălat. Apoi dormitorul, în care erau aliniate pe patru rânduri câte douăzeci şi cinci de paturi de fier cu un alt rând de paturi suprapuse. Pe paturile de jos erau saltele, pe cele de sus doar pe câte unul era câte o rogojină zdrenţuită… Sau câte un capăt numai.
Paturile aveau toate plase de sârmă sau de balot. Pe cele mai multe nu era altceva nimic.
În baracă, pe paturile cele de jos, stăteau cei bolnavi sau paralitici… Cei sănătoşi stăteau pe paturile de sus, sau fără paturi, printre ele, pe jos.
La început, noi, cei sosiţi acum, n-am avut paturi, baraca era ticsită de oameni. Dar mai pe urmă ni s-au găsit şi nouă locuri, fiindcă de aici mereu mergeau, cum mereu veneau oameni. Din închisori sau spre alte închisori şi locuri de muncă…
Pe toate paturile din baracă, normal, ar fi avut loc cam două sute de oameni. Dar au fost cazuri când, pe un astfel de pat de 80 cm lăţime, trebuia să stea doi inşi plus bagajele lor.
Uneori n-au încăput nici aşa, ci mai erau încă şi pe jos, stând pe geamantanele sau traistele lor sau pe câte o rămăşiţă de rogojină, proptiţi de pereţi, oameni care aşteptau ca la Betezda vreo tulburare salvatoare a apei sau vreo venire salvatoare a morţii.
Pe jos fusese la început pardoseală de cărămizi, ca oarecând la Penitenciarul din Oradea. Dar şi aici, ca acolo, picioarele paturilor de fier şi picioarelor nenumăraţilor oameni trecuţi pe aici roseseră cărămizile. Iar acum erau numai dâmburi şi gropi. În ferestre, în loc de geamuri, era pusă sârmă ghimpată prin care vântul bătea în dragă voie, şuierând sinistru. Asta era şi un bine, fiindcă la cele două capete ale dormitorului şi la mijlocul lui, erau trei hârdaie mari pentru murdărie, la care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree, stăteau la rând, ţinându-se de pântece şi cerând voie să poate ajunge a-şi face cât mai repede nevoile. Toate aceste hârdaie erau ocupate zi şi noapte… Folosirea lor nu înceta de multe ori nici în timpul când se împărţea masa la un capăt al dormitorului. Se obişnuiseră bieţii oameni cu toate. Aici unii mâncau, iar în faţa lor alţii stăteau urcaţi pe hârdău, în văzul tuturor…

Imediat ce ajungeai în baracă primeai un număr. Şi nu mai aveai nume, ci numai număr. După număr erai chemat la masă, după număr la muncă, după număr la pat, la planton, la corvezi, la toate.
Şi disciplina era de fier, nimeni nu era iertat dacă o încălca.

Hârdaiele pline erau cărate afară şi se vărsau în haznaua din mijlocul curţii. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta fiecare număr, doi câte doi, la rând. Dar erau unii care se înghesuiau tot numai ei, spre a căpăta mereu suplimentul de mâncare… Cei mai mulţi dintre aceştia erau foşti colonei sau maiori, care erau acum şi ei aici… Acesta era un favor aici, unde se crăpa de foame… Şi, cum erau atât de mulţi şi se căra în continuu…
Haznaua se umplea şi dădea pe dinafară. Totul era o mizerie şi un miros de nedescris… Hainele celor ce cărau hârdaiele erau stropite de sus până jos.

Începură nişte ploi şi lapoviţă… Vântul puternic băga ploaia şi zăpada prin ferestrele cu sârmă ghimpată şi prin acoperişul învechit, de carton găurit sau rupt… Cei care mergeau şi veneau de pe la corvezile de afară aduceau pe încălţămintea lor ruptă, pe haine, pe tot trupul lor, de pe la vărsătura hârdaielor sau de pe la pământ şi gunoaie, numai murdării, noroi şi apă…
Era pe jos, prin baracă, prin gropile pardoselii şi peste tot numai un noroi subţire, înecăcios şi rece, care ajungea apoi pe paturi, pe lucruri, pe mâini, pe ochi…
Şi în toate barăcile erau la fel de mulţi şi la fel de mizerabil.

Mizeria asta, foametea şi frigul agravară bolile… Începură să zacă tot mai mulţi, nemişcaţi pe paturi, cu temperatură mare şi cu gemete neîntrerupte. Un tuşit continuu era zi şi noapte… Mai ales noaptea, când încetau celelalte zgomote, te îngrozeai cât de mulţi gemeau şi tuşeau…
Tencuiala tavanului învechit şi umed de ploaie cădea câteodată în bucăţi mari, mai ales noaptea, peste nenorociţii care dormeau cum puteau acolo, întinşi sau răsuciţi. Ce amară suferinţă se întipărise pe toate trăsăturile feţei acestor fiinţe care parcă nu mai aveau nimic omenesc în ele…
Ţi se sfâşia sufletul văzându-i cum se chinuiau, cum se urau, cum se certau, cum se înjurau, cum se zvârcoleau în acest noroi murdar, mai murdar cel sufletesc parcă decât cel trupesc.
Abia acum mi-am adus eu aminte de rugăciunea noastră din noaptea sfântă de Crăciun, când citisem şi meditasem asupra cuvintelor „în noaptea aceea…“
Când gândisem atunci ce noapte trebuie să fie la Canal, în lagăre, în colonii, în închisori – nu ne închipuisem că poate fi chiar aşa… Ne rugasem atunci ca Dumnezeu să le trimită tuturor celor care sufereau şi aşteptau acolo nişte îngeri aducători de vestea bună a mântuirii… Nişte soli care să li-L ducă acolo pe Mântuitorul şi Izbăvitorul de Care aveau nevoie cei ce stăteau în astfel de locuri şi se chinuiau fără nici o nădejde. Ne rugam ca Dumnezeu să le trimită pe alţii. Şi nu chiar pe noi.
Dar acum înţelegeam că tocmai noi eram cei trimişi. Tocmai pe noi, care ne rugasem ca Dumnezeu să-i trimită pe alţii acolo, găsise El cu cale să ne trimită. Parcă Domnul ne vorbea:
– Voi vedeaţi că era nevoie să meargă cineva? Mă rugaţi să trimit pe cineva? Vedeaţi că este nevoie de cineva? Iată, Eu vă trimit pe voi! Duceţi-vă şi vestiţi-le celor de acolo că şi lor li S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Că El şi lor – mai ales lor! – vrea să le aducă mântuirea şi viaţa!