În activitatea şi misiunea sa de mărturisire şi de vestire a Cuvântul Vieţii, omul lui Dumnezeu, Traian Dorz, a vorbit mereu despre sfinţenia unor înaintaşi străluciţi pe care i-a avut poporul român. Şi făcea aceasta într-o vreme când poate mulţi dintre noi abia dacă auzisem despre aceste figuri de seamă ale trecutului nostru şi, mai ales, când aproape nimeni nu îndrăznea să vorbească despre canonizarea lor…
Astăzi, când multe dintre aceste personalităţi au ajuns cu zi de prăznuire în calendar, toate referirile pe care le-a făcut fratele Traian, în urmă cu peste 30 de ani, la aceste nume de sfinţi (Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brânoveanu, mitropoliţii Andrei Şaguna, Varlaam, Antim Ivireanu, Dosoftei etc.) sunt o dovadă că ceea ce a spus el a fost adevărul. Sunt o dovadă că mesajul pe care l-a transmis în cuvântările şi vorbirile sale de-a lungul anilor a fost din inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. Şi sunt o dovadă că învăţăturile sale sunt cale de mântuire pentru noi!
Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20-21 iulie 1984
… Da, pentru că în timpul acesta îndelungat, de la primii creştini până astăzi, s-au perindat peste istoria Bisericii creştine şi peste istoria poporului nostru, de la începutul lui binecuvântat până astăzi, atâtea furtuni şi atâta întuneric! De-a lungul frumoasei şi grelei noastre istorii, am trecut şi a trebuit să trecem prin atâtea tuneluri întunecoase! Dar binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului părinţilor noştri, Care, atunci când ei au strigat către El în mijlocul necazurilor lor, El i-a ascultat. Aş dori mereu să nu uităm aceste lucruri minunate.
A apărut acum, nu de mult, în librării o carte: „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Cei care nu o cunoaşteţi, cei care aveţi copii, cei care n-aţi avut această carte, v-aş îndemna să o cumpăraţi. De la cel dintâi cuvânt, acest mare om, unul dintre părinţii şi strămoşii poporului nostru, îşi începe sfaturile şi învăţăturile sale către fiul său aşa: „Mai întâi de toate, iubitul meu fiu, să ştii să te închini şi să crezi, şi să lauzi, şi să binecuvântezi Numele Domnului Dumnezeului nostru, pentru că El este Acela care ne-a chemat pe noi din nefiinţă la fiinţă şi din întuneric la lumină”. Şi toată cartea, pe parcursul a sute de pagini, vorbeşte în felul acesta despre recunoştinţa şi despre adorarea care trebuie să o aducem noi Dumnezeului părinţilor noştri, Care i-a luminat pe ei, prin care ne-a luminat şi pe noi până astăzi.
Chiar dacă n-am cunoaşte Biblia şi chiar dacă n-am cunoaşte scrierile Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti, am mai spus-o şi altădată şi trebuie mereu să o repetăm: noi trebuie să ne cunoaştem istoria noastră şi scrierile cronicarilor noştri, care nu ne spun şi nu ne lasă nouă altceva decât ceea ce a spus Mântuitorul şi scrie în Sfintele Sale Evanghelii. Urmele înaintaşilor noştri ne vorbesc nouă despre Dumnezeul părinţilor noştri şi despre isprăvile Sale minunate. Şi dacă n-am cunoaşte toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în Vechiul Testament pentru poporul Israel, trecerile lui prin mări, prin ape, izbăvirile lui din mijlocul vrăjmaşilor, ajutorul Său [dat] în toate împrejurările vieţii lor, noi avem istoria zguduitoare şi frumoasă a poporului nostru. Şi chiar dacă glasul părinţilor noştri a amuţit… şi s-a dus Neagoe Basarab, s-a dus Mircea cel Bătrân, s-a dus Ştefan cel Mare, dar au rămas zidurile lăsate de ei ca o mărturie a dragostei lor de Dumnezeu şi a recunoştinţei lor faţă de izbăvirile Lui minunate. Căci, cum spune în psalm, aşa putem spune şi noi şi aşa au spus ei: „Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, să spună Israel acum. Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, de mult ne-ar fi înghiţit de vii”. Dar Domnul a fost de partea noastră şi ei, drept recunoştinţă I-au ridicat nu numai jertfele lor, nu numai lacrimile şi rugăciunile lor, ci lăcaşuri de mulţumire care să dăinuiască peste veacuri, ca dovadă a recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu, Care i-a izbăvit. Pentru noi, Putna şi Voroneţul, şi Cozia, şi Tismana, şi Trei Ierarhi, şi Curtea de Argeş nu sunt obiective turistice, nu sunt obiecte de muzeu… nu sunt piese de admiraţie firească. Sunt mărturiile credinţei părinţilor noştri, pentru că este scris în Evanghelie: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”. Glasul lor a tăcut, dar pietrele vorbesc şi astăzi, aducându-ne aminte de credinţa lor, de Dumnezeul lor, de ceea ce au spus, în esenţă, toţi; şi prin glasul lui Neagoe Basarab către fiul său, şi prin glasul lor către fiii lor şi către fiii noştri, şi către noi, până la sfârşit: „Mai întâi de toate, fiul meu, nu uita să te închini şi să-L lauzi, şi să slujeşti, şi s-adori totdeauna pe Dumnezeul tău, Care ne-a chemat pe noi din nefiinţă la fiinţă şi ne-a scos din întuneric la lumina Lui minunată”.
Noi putem spune acest lucru. O mie de ani nu ne-am cunoscut istoria. Trebuie să ne-o refacem astăzi din cioburi, din ziduri, din bucăţele de hârtie, ca să vedem cum a fost de la plecarea romanilor de aici până la primele noastre voievodate. O mie de ani nu ne cunoaştem istoria. Cine ne-a izbăvit pe noi, fiinţa neamului nostru, credinţa noastră, limba noastră, viaţa noastră, dacă nu Dumnezeul Acela pe care L-au rugat părinţii noştri şi Căruia s-au închinat ei din toată inima, şi faţă de Care n-au uitat recunoştinţa pe care-o datorau. Datorită credinţei părinţilor noştri trăim şi am trăit, şi vom trăi până la sfârşit aici. Pentru acei care s-au jertfit sute de ani pentru independenţa noastră naţională şi-n urma jertfelor cărora Dumnezeu ne-a dat-o, acum ne putem bucura în mijlocul unor hotare libere, vorbindu-ne cu drag limba părinţilor noştri în care ne-au legănat mamele noastre şi în care ne-au spus prima dată: „Învaţă Tatăl Nostru, dragul mamei”. Şi-n această limbă putem acum să mărturisim credinţa noastră şi adoraţia, şi recunoştinţa noastră faţă de acest Dumnezeu Care-a salvat fiinţa neamului nostru şi faţă de Care părinţii şi strămoşii noştri ne-au lăsat cu limbă de moarte – şi-n cărţile lor, şi-n zidurile lor – să nu uităm datoria noastră de recunoştinţă.
E adevărat că în această mie de ani de întuneric din care Dumnezeu ne-a chemat acum la lumină şi din această mie de ani de nefiinţă din care Dumnezeu ne-a chemat acum la fiinţă, au trecut peste noi, nu fără urme, stăpânirile străine. Când noi ne-am născut ca popor, ne-am născut creştini. Aşa am învăţat şi aşa ştim. Dar au trebuit să treacă atâtea sute şi sute de ani peste noi, pentru ca să vedem limpede astăzi că toată existenţa noastră şi libertatea noastră o datorăm lui Dumnezeu. Cum spune în psalm: „Nu caii noştri, nu armele noastre, nu braţele noastre ne-au izbăvit”, ci puterea lui Dumnezeu şi harul Său. „Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii lor”, spune în psalm; şi s-au bizuit unii pe puterea lor, pe mulţimea, pe răutatea lor. Noi ne-am bizuit pe Dumnezeul părinţilor noştri şi El ne-a izbăvit până astăzi. Dacă noi putem astăzi să stăm împreună şi să sărbătorim creştineşte acest moment minunat care în viaţa unui om este o singură dată binecuvântat de Dumnezeu – cum este naşterea şi cum este moartea –, dacă noi, zic, putem să sărbătorim acum creştineşte acest moment minunat, o datorăm rugăciunii şi credinţei acelora care au mijlocit şi au suferit pentru ca noi să ne putem bucura acum de această libertate.
M-am gândit la aceste multe lucruri şi câte n-ar fi de spus despre acestea!