Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Adostolul din duminica a IX-a după Rusalii
Mâna îmi tremură când scriu aceste trei cuvinte de foc şi de judecată. Inima mi se strânge când mă gândesc la dogoarea lor. Şi toată fiinţa mi se cutremură de tot ce va fi în vremea acelei dumnezeieşti şi necruţătoare încercări, a acelui crâncen şi greu examen al nostru şi al lucrării noastre.
Dintre toate mijloacele de încercare, nici unul nu este aşa de drept, de necruţător şi de adevărat, ca focul.
Toţi Sfinţii Părinţi vorbesc în scrierile lor că acest foc va fi un cumplit pârjol adus de Însuşi Dumnezeu pentru dovedirea lucrării fiecărui lucrător al Său în Lucrarea Lui, începând cu cel dintâi şi până la cel din urmă. Pârjolul care va veni înainte de Judecata Universală.
Fratele meu, sora mea, şi eu şi tu vom trece prin focul acela. Şi prin tine şi prin mine va trece flacăra lui; şi prin lucrarea mea şi prin lucrarea ta va trece focul, spre a dovedi ce am fost noi în Lucrarea lui Dumnezeu şi ce am clădit noi în ea.
Dar, până la acel foc, n-am mai trecut noi, oare, şi prin alte încercări ale focului, în diferitele lui forme?
N-am trecut prin focul prigonirilor? Sau prin al suferinţei şi al bolii? Sau prin al războiului? Sau prin al despărţirilor dureroase, sau prin al ispitelor, sau prin al judecăţilor nedrepte, sau prin al trădărilor celor pe care i-am iubit?
Cum s-a dovedit dragostea noastră în focul ispitei, sau în al singurătăţii, sau în al nerecunoştinţei?
A biruit ea ispita, rămânând curată şi statornică lângă Cel Căruia I-am pus legământ de iubire veşnică şi Căruia I-am spus de atâtea ori: Te iubesc… şi voi fi numai al Tău pe totdeauna!?
Sau focul primei ispite ne-a ars promisiunile, ne-a nimicit legămintele şi ne-a întinat curăţia? Ca pe o grămadă de paie… numai paie, multe, dar numai paie…
Cum s-a dovedit răbdarea noastră în focul suferinţei, al bolii, al lipsurilor, al foamei, al frigului, al muncii silnice, al ocărilor de tot felul, al nedreptăţii şi al sărăciei, prin lumea aceasta?
A trecut ea cu post şi rugăciune prin foamete?
A trecut ea cu înfrânare şi renunţare prin lăcomie?
A trecut ea cu tăcere şi înţelegere prin nedreptăţi?
A trecut ea cu nădejde şi cu pace prin singurătate?
Ori s-a dovedit prin tot focul acestor încercări o răbdare de paie, care s-a sfărâmat, s-a răsucit, s-a ars, de la prima încercare?
Cum s-a dovedit credinţa noastră în focul luptelor de tot felul venite peste ea?
Cum s-a dovedit legământul nostru în focul prigonirilor, în al despărţirilor, în al lepădărilor, în al părăsirilor?
Cum s-au dovedit promisiunile noastre făcute lui Dumnezeu, făcute fraţilor, făcute iubirii?
Înainte de a ajunge în focul cercetării lui Dumnezeu, vino, frate, vino, soră, să ne cercetăm acum noi înşine în focul cercetării de sine, în focul judecăţii de sine, a noastră de noi înşine, spre a vedea, din felul cum suportăm acum acest foc al nostru, cum îl vom suporta atunci pe acela al lui Hristos!
Vino să încercăm sincer să răspundem la întrebările cele de mai sus, spre a vedea cum ne va fi de uşor să răspundem atunci în faţa Judecătorului Înfricoşat!
Lemnul este un material cu putregai şi crăpături.
Fânul este un material găunos şi uscat.
Trestia este un material uşuratic şi tremurător.
Oricine are o stare sufletească asemănătoare cu aceste materiale, care ard uşor la cel dintâi foc, va avea soarta lor.
Sufletul de lemn cu putregai de păcate ascunse şi cu crăpături de nestatornicie, de felurite pofte şi slăbiciuni fireşti,
sau sufletul de fân, lăudăros şi gol de evlavie, de binefaceri, de virtuţi şi uscat de lacrimi, uscat de putere şi de dărnicie,
sau sufletul de trestie, neserios, clătinat de orice vânt de învăţătură, tremurător la orice ameninţare şi fricos de orice suferinţă pentru Hristos –
toate acestea sunt suflete de paie, suflete pe care nu numai focul lui Dumnezeu de atunci le va dovedi netrebnice, dar chiar şi focurile acestea de dinaintea aceluia le-a dovedit şi până acum… sau le dovedeşte că sunt osândite numai la cenuşă şi lepădare.
Suflete al meu, de ce plângi tu în mine şi de ce eşti atât de zdrobit? Din pricină că şi vrăjmaşii tăi şi prietenii tăi trec peste tine acum cu aceeaşi cruzime?
Că şi străinii şi fraţii te judecă nedrept, te învinuiesc nedrept, te osândesc nedrept?…
Tu plângi că binele tău e numit rău, că lupta ta e hulită, că jertfa ta este călcată în picioare!…
Numele tău e dispreţuit, suferinţele tale răstălmăcite, cuvinte-le tale lepădate, strigătele tale înăbuşite, dreptatea ta batjocorită, apărările tale neluate în seamă şi, oricât ai fi făcut tu, acum este privit ca şi un gunoi călcat în picioare şi îndepărtat!…
Şi tu plângi, suflete al meu, uimit şi îndurerat cum se poate petrece aşa ceva?
Dar nu te mâhni, suflete al meu, şi nu plânge înăuntrul meu pentru toate acestea!
Aşteaptă cu nădejde focul lui Dumnezeu şi aşteaptă-l cu încredere!
El va dovedi cum au fost lucrarea ta, lacrimile tale, cuvintele tale, legămintele tale şi curăţia dragostei tale atât faţă de Dumnezeul tău, cât şi faţă de Lucrarea Lui şi de fraţii tăi.
Dacă nu te-au ars focul strâmtorărilor, focul suferinţelor, focul ispitelor, focul lepădărilor, focul leneviei, focul judecăţilor, focul singurătăţii,
atunci, focul lui Dumnezeu nu numai că nu te va arde, dar el însuşi va arăta adevărul comorilor pe care le-ai purtat în tine pentru Domnul tău şi pentru semenii tăi. Şi toţi cei care te-au străpuns vor vedea aceasta şi vor şti pe cine au străpuns.
Mai este o Judecată, aşteapt-o pe aceea (Iov 19, 29; Psalm 58, 11)! Ea îţi va face dreptate şi ţie, suflete al meu.