Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit
Cea dintîi comunicare a Sfîntului Duh s-a făcut întregii Biserici, Bisericii în calitate de trup sau, mai degrabă, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, cărora Hristos le-a dăruit în acelaşi timp puterea preoţească de a lega şi dezlega. Aceasta este o prezenţă a Sfîntului Duh nu personală, ci mai degrabă funcţională în raport cu Hristos care îi dă legătura unităţii Bisericii, după interpretarea Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfînt este dat tuturor împreună, ca legătură şi ca putere preoţească; El va rămîne străin persoanelor şi nu le va împărtăşi nici o sfinţenie personală. Aceasta este ultima desăvîrşire pe care Hristos o dă Bisericii înainte de a părăsi pămîntul. Nicolae Cabasila stabileşte o analogie între creaţia omului şi reconstituirea firii noastre de către Hristos care Îşi creează Biserica: „El ne recreează – spune el – din aceeaşi materie din care ne-a creat întru început: atunci El S-a folosit de ţărîna pămîntului, acum se slujeşte de propriul Său trup. El înnoieşte în noi viaţa nu reformînd un principiu vital pe care l-ar menţine în ordinea firească, ci răspîndindu-şi sîngele în inima celor ce se împărtăşesc pentru a face să încolţească acolo însăşi viaţa Lui. Odinioară, El a dat suflare de viaţă, acum ne împărtăşeşte Însuşi Duhul Lui“. Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adresează firii, Bisericii, întrucît ea este trupul Lui.
Cu totul alta este comunicarea Sfîntului Duh în venirea Sa personală, în care El apare ca o persoană a Treimii, neatîrnată de Fiul în ceea ce priveşte originea Sa ipostatică, deşi trimisă în lume „în numele Fiului“. El a apărut sub formă de „limbi de foc“ despărţite unele de altele, care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă, pe fiecare mădular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului către Biserică în calitate de trup. Această comunicare este departe de a fi o funcţie a unităţii. Sfîntul Duh Se împărtăşeşte persoanelor, însemnînd pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal şi unic cu Treimea, devenind prezent în fiecare persoană. Cum? Aceasta rămîne o taină, taina pogorîrii, taina kenozei Sfîntului Duh care vine în lume.
Dacă în kenoza Fiului, Persoana ne-a apărut în timp ce dumnezeirea rămînea ascunsă sub „chipul de rob“, Sfîntul Duh, în venirea Sa, arată firea comună a Treimii, dar lasă persoana Sa ascunsă sub dumnezeire. El rămîne nedescoperit, ascuns, ca să spunem aşa, de către dar, pentru ca acest dar pe care El îl împărtăşeşte să fie pe deplin al nostru, însuşit de către persoanele noastre. Sfîntul Simeon Noul Teolog, într-unul dintre imnele sale, slăveşte pe Sfîntul Duh care Se uneşte în chip tainic cu noi, dăruindu-ne plinătatea dumnezeirii: „Îţi mulţumesc pentru că Tu, Fiinţă dumnezeiască mai presus de toate fiinţele, Te-ai făcut un singur duh cu mine – fără amestecare, fără schimbare –, şi Te-ai făcut pentru mine totul în toţi: hrană negrăită, împărţită în dar, care se revarsă de pe buze în sufletul meu, care curge din belşug din izvorul inimii mele; veşmîntul strălucitor care mă acoperă şi mă apără şi care îi arde pe draci; curăţirea care mă spală de toată spurcăciunea prin aceste sfinte şi necurmate lacrimi pe care prezenţa Ta le dă celor la care intri. Îţi mulţumesc că mi Te-ai descoperit, ca ziua cea neînserată, ca soarele cel neapus, o, Tu, care nu ai loc unde să Te ascunzi; căci niciodată nu Te-ai ascuns: niciodată nu ai dispreţuit pe nimeni, ci, dimpotrivă, noi ne ascundem nevoind să venim către Tine“.
Venirea personală a Sfîntului Duh „cu desăvîrşire liberă“, după cuvîntul unui tropar de la Cincizecime, n-ar putea fi concepută ca o plinătate, ca o nesfîrşită bogăţie care se deschide dintr-o dată înăuntrul fiecărei persoane, dacă Biserica de Răsărit nu ar mărturisi independenţa ipostasului Sfîntului Duh faţă de Fiul, în ceea ce priveşte originea Sa veşnică. Dacă ar fi altfel, Cincizecimea, începutul procesului de sfinţire, nu s-ar deosebi de suflarea pe care Hristos a împărtăşit-o Apostolilor, în care Sfîntul Duh ar lucra ca un auxiliar la lucrarea lui Hristos, creînd unitatea trupului Său mistic. Dacă Duhul Sfînt, ca persoană dumnezeiască, ar fi socotit ca fiind dependent de Fiul, atunci S-ar prezenta, chiar în venirea Sa personală, ca o legătură care ne uneşte cu Fiul. Viaţa mistică s-ar desfăşura, aşadar, ca o cale către unirea sufletului cu Hristos prin mijlocirea Sfîntului Duh.
Aceasta ne readuce la problema persoanelor omeneşti în unire: sau s-ar nimici unindu-se cu persoana lui Hristos, sau persoana lui Hristos ni s-ar impune din afară. În acest din urmă caz, harul ar fi conceput ca exterior faţă de libertate, în loc să fie dezvoltarea ei lăuntrică. Or, tocmai în această libertate mărturisim dumnezeirea Fiului arătată minţii noastre prin Sfîntul Duh care sălăşluieşte în noi.
Pentru tradiţia mistică a creştinismului răsăritean, Cincizecimea care dă persoanelor omeneşti prezenţa Sfîntului Duh, începutul procesului de sfinţire, constituie ţinta, scopul final şi, în acelaşi timp, ea înseamnă începutul vieţii duhovniceşti. Pogorînd peste ucenici sub forma limbilor de foc, Sfîntul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi prin taina Sfîntului Mir. În Biserica Ortodoxă, ungerea cu Sfîntul Mir urmează imediat după botez. Sfîntul Duh lucrează în amîndouă tainele: El creează din nou firea curăţind-o, unind-o cu trupul lui Hristos, El împărtăşeşte, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comună a Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strînsă a acestor două taine – botezul şi ungerea cu Sfîntul Mir – este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor pe care îl dă pogorîrea Sfîntului Duh membrilor Bisericii este adesea numit „harul de la botez“. Astfel, Sfîntul Serafim din Sarov spunea despre harul Cincizecimii: „Acest înflăcărat suflu al harului pe care noi toţi, creştinii credincioşi, îl primim în taina Sfîntului Botez este pecetluit prin sfintele peceţi ale Sfîntului Mir, puse pe părţile principale ale trupului nostru, după prescripţiile Bisericii; căci trupul nostru devine din această clipă un trup al harului pentru veşnicie… Acest har de la botez este atît de mare, acest izvor de viaţă este atît de necesar omului, încît el nu este retras nici măcar unui eretic pînă în ceasul morţii sale, pînă la sorocul pe care Pronia i l-a pus omului pentru a-l încerca în timpul vieţii sale pe pămînt. Căci Dumnezeu încearcă pe oameni, însemnîndu-le vremea în care trebuie să-şi împlinească lucrarea, făcînd să lucreze tăria harului, care le-a fost hărăzită“.
Harul de la botez, prezenţa Sfîntului Duh în noi inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţi creştine; este Împărăţia lui Dumnezeu pe care Sfîntul Duh o pregăteşte înăuntrul nostru, după acelaşi Sfînt Serafim.
Sfîntul Duh, venind să Se sălăşluiască în noi, face din fiinţa noastră lăcaş al Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sînt de nedespărţit de dumnezeirea Duhului. „Noi primim focul curat al dumnezeirii – spune Sfîntul Simeon Noul Teolog – focul despre care spunea Domnul: «Foc am venit să arunc pe pămînt» (Luca 12, 49). Ce altceva este acest foc dacă nu Sfîntul Duh, deofiinţă cu Tatăl prin dumnezeirea Sa, Sfîntul Duh cu care Tatăl şi Fiul intră în noi şi pot fi contemplaţi?“ Prin venirea Sfîntului Duh, Treimea sălăşluieşte în noi şi ne îndumnezeieşte, ne dă energiile Sale necreate, slava Sa, dumnezeirea Sa care este veşnica lumină la care trebuie să participăm. De aceea, după Sfîntul Simeon Noul Teolog, harul nu poate rămîne ascuns în noi, sălăşluirea Sfintei Treimi nu poate rămîne nedescoperită. „Dacă cineva pretinde că toţi credincioşii au primit şi deţin Sfîntul Duh fără să aibă conştiinţa sau experienţa lui, el huleşte ţinînd drept minciună cuvîntul lui Hristos, care zice că Duhul este «un izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică» (Ioan 4, 14) şi iarăşi: «Cel ce crede în Mine, (…) rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui» (Ioan 7, 38). Dacă izvorul ţîşneşte în noi, rîul care iese din el trebuie să fie în mod necesar văzut de către cei care au ochi de văzut. Dar dacă totul se petrece în noi fără ca noi să avem vreo experienţă sau cunoştinţă despre aceasta, atunci este sigur că nu vom simţi nicidecum viaţa veşnică ce rezultă de aici, că nu vom vedea lumina Sfîntului Duh, că vom rămîne morţi, orbi, nesimţitori în viaţa veşnică, aşa cum sîntem în viaţa de acum. Nădejdea noastră va fi deci deşartă şi viaţa noastră nefolositoare, dacă rămînem mereu în moarte, dacă rămînem morţi după Duh, lipsiţi de experienţa vieţii veşnice. Dar nu este aşa, într-adevăr nu este aşa. Ceea ce am spus de multe ori voi mai spune şi nu voi înceta să o repet: lumină este Tatăl, lumină este Fiul, lumină este Duhul Sfînt. Cei trei sînt o singură Lumină atemporală, indivizibilă, fără confuzie, veşnică, necreată, nesecată, fără măsură, de nevăzut – pentru că este în afară şi mai presus de toate –, lumină pe care nimeni nu a putut să o vadă vreodată înainte să se fi curăţit, nici să o primească înainte să o fi văzut. Pentru că trebuie mai întîi să o fi văzut pentru ca după aceea să o primim cu multe osteneli şi multe strădanii.“
După cum am spus deja, teologia Bisericii de Răsărit deosebeşte persoana Sfîntului Duh, dătătoare a harului, şi harul necreat pe care ni-l dăruieşte. Harul este necreat, dumnezeiesc prin firea Sa. Este energia sau purcederea firii una, dumnezeirea (qeŇthj), ca deosebindu-se în mod negrăit de fiinţă şi împărtăşindu-se fiinţelor create să le îndumnezeiască. Nu mai este deci ca în Vechiul Testament, un efect produs în suflet prin voinţa dumnezeiască, activînd ca o cauză exterioară persoanei; acum este viaţa dumnezeiască ce se deschide în noi în Sfîntul Duh. Căci El se identifică în chip tainic cu persoanele omeneşti, rămînînd totuşi de neîmpărtăşit; El se substituie, oarecum, nouă înşine, căci El este Cel care strigă în inimile noastre „ava, Părinte“, după cuvîntul Sfîntului Pavel. Ar trebui mai degrabă să se spună că Sfîntul Duh se şterge, ca Persoană, în faţa persoanelor create, pe care le ajută să-şi însuşească harul. În El voinţa lui Dumnezeu nu ne mai este exterioară: ea ne dăruieşte harul pe dinăuntru, arătîndu-se chiar în persoana noastră, atîta vreme cît voinţa noastră omenească rămîne în acord cu voinţa dumnezeiască şi conlucrează cu ea dobîndind harul, făcîndu-l al nostru. Aceasta este calea îndumnezeirii ajungînd la Împărăţia lui Dumnezeu adusă în inimi de către Sfîntul Duh încă din această viaţă. Căci Sfîntul Duh este „ungerea împărătească“ aşezată peste Hristos şi peste toţi creştinii chemaţi să domnească împreună cu El în veacul ce va să fie. Atunci această persoană dumnezeiască necunoscută, care nu-şi are chipul într-un alt ipostas, se va arăta în persoanele îndumnezeite: căci mulţimea sfinţilor vor fi chipul Său.