Pr. Iosif TRIFA
Evanghelii de duminică ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi care strigau după Dânsul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”. „Credeţi că Eu pot face asta?” – i-a întrebat Iisus. „Da, Doamne” – au răspuns orbii. Şi atingându-Se Iisus de ochii lor, le-a dat vederea. Fariseii se arată îndată şi aici, spunând că Iisus face minuni cu ajutorul dracilor. (Citiţi această evanghelie la Matei 9, 27-35)
În decursul duminicilor de peste an mai sunt încă două evanghelii cu tămăduire de orbi: evanghelia cu orbul cel din naştere şi cu orbul de la Ierihon. La fiecare vom da un tâlc separat.
La evanghelia aceasta vom spune ceva despre orbia sufletească ce o fac patimile şi păcatele şi despre tămăduirea acestei orbii.
Grozavă este orbia ochilor. Ea răpeşte omului darul cel mai scump: vederea şi lumina. Pe cei ce trăiesc în această grozavă osândă, datori suntem cu toţii să-i compătimim şi să-i ajutăm. Vom spune însă că, afară de orbia aceasta care cerşeşte pe lângă margini de dramuri, este şi o altă orbie, mai cumplită şi mai rea decât cea trupească. E orbia cea sufletească. Este orbia pe care o fac patimile şi păcatele. Patimile cele rele şi păcatele strică vederea cea sufletească; strică ochii cei sufleteşti. Ce orb cumplit este, spre pildă, mâniosul. Doi oameni ce „nu se pot vedea” de mânie sunt doi orbi. Ce orb grozav este, spre pildă, desfrânatul. Nu mai vede nimic curat şi sfânt şi merge înainte orbeşte pe alea pierzării. Ce cumplită orbie sufletească face, spre pildă, beţia. Beatul şi beţivul e un orb pe care diavolul îl duce de mâini şi face cu el ce vrea.
Orbia are mai murite trepte. Întâi, cel atins de beteşugul orbiei, începe a vedea rău; mai târziu, abia vede ca printr-o sită; şi pe urmă nu mai vede nimic… ajunge la bâtă şi trebuie să-l ducă alţii.
Astfel de trepte are şi orbia cea sufletească. Omul ce se dă după patimi şi păcate începe a-şi pierde mereu, mereu, vederea sufletească, până ce ajunge la „bâtă”, până ce ajunge în grozava stare de a fi purtat în toate părţile de diavoleştile patimi, aşa precum pe cel orb îl duce altul de mână. Ah, ce stare grozavă este aceasta! Cumplită este orbia cea trupească, dar cu mult mai cumplită este orbia cea sufletească.
Predica unei oarbe
Undeva am citit că o femeie şi-a pierdut vederea la 40 de ani. Oamenii o deplângeau, dar ea le răspundea: „O, dragii mei, eu nu sunt de plâns. Eu am fost o femeie cufundată în toate fărădelegile şi păcatele… Domnul mi-a trimis această orbie ca să mă scoată din adâncul pierzării… Eu am trăit până acum în cel mai adânc întuneric… am trăit în cea mai grozavă orbie sufletească… Eu abia acum, după ce am orbit, încep să văd. Abia acum încep să văd rosturile vieţii mele. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a închis ochii cei trupeşti şi mi-a deschis ochii cei sufleteşti, ca să văd trecutul meu; să văd pierzarea mea şi să văd pe scumpul meu Mântuitor şi mântuirea mea… O, dragii mei, nu mă plângeţi pe mine, ci-i plângeţi pe cei care au ochi, dar nu văd pierzarea în care trăiesc”…
Minunată predică şi plină de învăţătură pentru cei care au ochi, dar nu văd.
O altă orbie, tot atât de rea, este apoi şi orbia celor ce îşi închipuie că au vedere sufletească şi văd. O astfel de orbie vedem şi în evanghelia de duminică. Fariseii ziceau că Iisus face minunile cu ajutorul dracilor. Era această orbie sufletească mai rea decât orbia cea trupească a celor doi orbi care-L strigau pe Iisus să-i miluiască. Aceştia erau nişte orbi cărora nu le trebuia mântuire.
E plină şi lumea de azi de astfel de orbi. Despre unii ca aceştia zice, spre pildă, Evanghelistul Ioan: „Iar cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 25). Numai atunci când te apropii de oameni cu chemările mântuirii sufleteşti vezi câtă orbie sufletească este în lume. Când te apropii de cel păcătos şi îl chemi la mântuire, spunându-i că este „sărac, gol şi orb” (Apoc 3, 17), îţi sare îndată cu vorba: „Da’ ce vii la mine cu astfel de vorbe… Eu sunt doar creştin după toată regula… Du-te la păgânii de prin Africa de le spune astfel de lucruri… Auzi îndrăzneală!… Pe mine, om după toată rânduiala, vine să mă facă orb, gol şi mort?”…
Bătrânul şi stelele
Despre un bătrân am auzit că, la bătrâneţe slăbindu-i vederea, zicea către cei din jurul său: „Cum s-a mai schimbat lumea, dragii mei! Când eram eu mai tânăr, cerul era încărcat de stele, dar acum şi stelele de pe cer s-au împuţinat”.
În zadar îi spuneau oamenii că stelele sunt tot atâtea, numai vederea lui a slăbit, bătrânul ţinea sus şi tare că s-au împuţinat stelele.
În chipul acesta sunt şi cei care îşi închipuie că ei văd şi sunt sănătoşi cu ochii cei sufleteşti. În zadar le spui că ochii lor au slăbit, ei stăruie în păcatele lor. Astfel de orbi sunt mai greu de tămăduit decât cei orbi de tei. Despre Iisus nu ne spune nici o evanghelie că ar fi tămăduit pe vreunul dintre fariseii şi cărturarii cei orbi cu sufletul.
O, ce lucru grozav este a trăi o viaţă de orbie sufletească! Şi, o, ce orbie sufletească este azi în lume. „Domnul veacului acestuia (diavolul) parcă a orbit cu totul minţile necredincioşilor, ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos” (II Cor 4, 4).
Ochii, mintea şi celelalte daruri ce li s-au dat oamenilor nu mai caută să vadă adevărul şi lumina, ci caută păcatul, întunericul.
Miss Gilbertson
Ziarele aduc o ştire interesantă. O d-şoară din America, Miss Gilbertson, fiica unui mare bogătan din New-York, e pe cate a-şi pierde vederea. Toţi medicii îi spun că, în termin de un an, va orbi de tot. Şi ce credeţi că face d-şoara în faţa acestei nenorociri? Firesc ar fi ca, până când Dumnezeu îi mai îngăduie darul vederii, să-l folosească citind Biblia, cercetând Biserica şi folosindu-şi vederea ochilor pentru lucruri bune.
Dar d-şoara a hotărât altcum şi ea îşi foloseşte vederea ce o mai are cercetând zi de zi cinematografele, teatrele şi alte privelişti lumeşti.
Cam aşa sunt şi oamenii de azi. Moartea ameninţi să le ia azi, mâine vederea şi viaţa, dar ei îşi cheltuiesc darurile cele sufleteşti pentru cele lumeşti. „Lucraţi până este ziuă”, zice Evanghelia. Dar această „ziuă”, omul o foloseşte spre cele rele.
Cei ce suflă în soare
O, ce tar mare este nouă vederea cea trupească şi sufletească! O, ce dar mere este nouă lumina lui Hristos, care ne arată calea vieţii (In 8, 12)! Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar nu toţi folosesc darul ei.
De s-ar strânge la un loc toţi oamenii din lume şi ar sufla în lumina lui Hristos, încercarea lor ar fi tot atât de neputincioasă ca şi când ar sufla să stingă soarele.
Dar de altă parte, şi un prunc rău îşi poate închide ochii, să nu vadă soarele sau se poate ascunde de ei. Soarele nu se poate stinge, dar şi un prunc rău îşi poate închide ochii sau se poate ascunde, să nu-l vadă.
Cei orbi cu sufletul n-au nici un folos de lumina lui Hristos. Ei trebuie să-şi recapete mai întâi vederea sufletească, iar acest lucru îl face şi azi credinţa şi Mântuitorul. Cei orbiţi de patimi şi păcate trebuie aduşi la Mântuitorul.
Să trezim în cei orbiţi de patimi şi păcate dorinţa de a vedea. Spuneţi-le celor orbiţi de patimi cât de fioros este întunericul cel sufletesc. Spuneţi-le că diavoleştile patimi îi duc de mână în drumul spre iad.
Spuneţi-le că Iisus Mântuitorul îi poate scăpa de această pierzare. Spuneţi-le să strige şi ei cu cei doi orbi din Evanghelie: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de noi şi ne scapă de orbia cea sufletească.
Spuneţi-le că Iisus cere şi de la ei răspunsul de credinţă pe care l-a cerut de la cei doi orbi: „Credeţi că Eu pot face aceasta?”…
Da! Credem, Iisuse Doamne, şi cu lacrimi ne rugăm Ţie: „Fiind orbiţi la ochii sufletului, venim la Tine ca şi orbul cel din naştere, strigând către Tine întru căinţă, luminează, Hristoase, ochii sufletului nostru, ca nu cândva să adormim în păcate de moarta”.
«Lumina Satelor» nr. 28 / 4 iulie 1929, p. 3