În revista «Oastea Domnului» nr. 2, din 10 ianuarie 1932, scrie:
„…Ca un răspuns la datina cea păgânească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii, Oastea de la Sibiu a «aranjat» o mare «petrecere» duhovnicească în noaptea de Anul Nou…
Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice, unde se ţin şi adunările Oastei. Sala este plină… Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul acestei «petreceri». Arată păgânătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici, în Sibiu, ca la miezul nopţii toată lumea chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare a oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de orgie de te ia o groază. Ca un răspuns la această păgânătate, noi ne-am strâns aici ca să petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce însemnătate are timpul în lucrarea mântuirii noastre. (…)
A urmat un program plin de putere, până la orele 11 noaptea, când Părintele Trifa face o propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi, să ieşim cu lumini aprinse şi cu cântări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei nopţi, să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc…
Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfântă. Facem rost de lumânări şi ne pregătim. La amiezul nopţii, cântăm: «Zis-a Domnul, privegheaţi»… Părintele Nanu rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.
Ieşim în stradă, ne încolonăm câte cinci, aprindem lumânările, suntem un convoi lung, impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cântării «O, ce dulce-i Domnul Sfânt», plecăm spre «front». Din toate părţile lumea se strânge să vadă ce este acest lucru: în Noaptea de Anul Nou, un convoi de oameni cu lumânări şi cu cântări religioase, cu trei preoţi în frunte, prin oraş… e ceva cu totul uimitor… Lumea buimăcită nu poate înţelege nimic… Lume tot mai multă se strânge în jurul nostru… ne asurzeşte huietul «frontului». În aer se ridică rachete trase de cheflii, urlete de beţie, cântece, ţipete, pocnete de rachete, un adevărat iad… Noi înaintăm cântând. În piaţă ne oprim… lumea dă năvală spre noi urlând şi ţipând… Noi cântăm «Iisus, Regele cel Mare»… Ne temem de o încăierare, dar Domnul e cu noi. Un beat strigă la mine: Ha-a-a-a!, ce cauţi tu aici? Sărmanul, mi se părea că văd pe gadareanul din Evanghelie care urla: «Ce, ai venit să ne munceşti pe noi?» (Luca 8, 28). Prezenţa noastră era pentru mulţi un fel de «muncire»…
Când au început să înţeleagă cine suntem, nu ne-a mai bruscat nimeni. Am început să vedem chiar lacrimi în ochii multora. Când ne-am întors la adunare, ne-au urmat mulţi, dintre care unii s-au predat Domnului…
Am cântat «Cu noi este Dumnezeu»… şi, până la orele trei dimineaţa, au urmat cuvântări, rugăciuni şi cântări pline de putere şi de mulţămită lui Dumnezeu… Am avut o noapte tainică şi minunată, o noapte a Domnului…”
Cu astfel de prilejuri, am mai ieşit în piaţa Sibiului şi în anii următori, împreună cu Părintele Iosif, la astfel de lupte. Atunci numărul ne-a fost tot mai mare şi programul tot mai bogat… De pe un scaun, pe care îl duceam cu noi, răsunau, în mijlocul mulţimii, puternice chemări la mântuire, rostite de fraţi curajoşi şi înflăcăraţi… Au fost multe împotriviri, dar în urma lor au fost totdeauna şi multe biruinţe şi multe roade pentru Domnul. Curând după aceea, fraţii ostaşi au început peste tot, de Revelion, aceste „nopţi ale Domnului”, care au adus în poporul nostru un alt fel de petreceri de Anul Nou.
Iniţiativa s-a generalizat, iar astăzi, peste tot, aceste petreceri au devenit o tradiţie fericită şi binecuvântată. În aceste minunate nopţi ale Domnului, multe mii de suflete au rupt-o cu viaţa cea veche, începând o viaţă nouă. În noaptea aceasta în care, în urmă cu atâţia ani, s-a născut Lucrarea cea „nouă” a Oastei Domnului, mii şi mii de suflete s-au născut şi se nasc din nou, prin lucrarea Duhului şi a Cuvântului Sfânt, noaptea de Revelion fiind unul din cele mai potrivite prilejuri pentru astfel de hotărâri mântuitoare. În astfel de nopţi, chiar şi cei ce se predaseră Domnului cu ani în urmă aveau mereu minunatul prilej de a-şi înnoi legământul pentru o tot mai deplină şi mai sfântă slujire, lucru pe care s-a obişnuit, cutremurător, să-l facă multe suflete.
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE