– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!…

Ciresul-inflorit-05_Valea-BraduluiVine câteodată, pe neaşteptate, în viaţa omului câte o întâmplare fericită sau nefericită care îi schimbă, ca într-o clipeală din ochi, toată calea vieţii sale. Din frumoasă, o face nefericită, ori din nefericită, o face frumoasă pe totdeauna.
Unul începe o călătorie, caii îi merg în trap liniştit pe un drum neted, şi el face tot felul de planuri frumoase: cum va merge, cum va târgui şi cum se va întoarce cu un câştig mare înapoi. Dar, dintr-o dată, sare de undeva, în calea cailor, un câine mare şi negru, lătrând răstit. Caii se sperie, smucesc căruţa şi se prăbuşeşte totul într-o prăpastie – şi omul, care, cu o clipă mai înainte, făcea liniştit cele mai frumoase planuri, cade sub roţile căruţei care îi rupe şira spinării şi el ajunge paralizat pentru totdeauna. Ce fel de viaţă dusese el până atunci – şi acum, dintr-o dată, ce fel de viaţă va trebui să ducă până la moarte!…
Sau altul, care – fiind un sărac şi un nevoiaş de când se ştia pe lume – câştigă dintr-o dată, printr-o întâmplare la care nici nu se gândea, o mare avere, schimbându-i-se şi acestuia, într-o clipă, toată calea vieţii. În acelaşi timp, vecinului său, foarte bogat, îi arde într-o noapte furtunoasă toată casa, cu familie cu tot, rămânând pe totdeauna şi singur pe lume, şi sărac.
Sau unul – dintr-un ticălos şi beţiv, cum era mai înainte – se întoarce dintr-o dată la Dumnezeu şi devine, din clipa aceea, prin naşterea din nou, un om binecuvântat, un suflet luminos, o bucurie şi o pildă binefăcătoare pentru toţi câţi îl văd şi îl cunosc.
Pe când un altul – dintr-un om credincios, vrednic şi cinstit, cum fusese până atunci – într-o clipă cade într-o ispită satanică şi devine un nenorocit care îşi pierde pe vecie şi trupul, şi sufletul său.
O, ce schimbări fericite sau nefericite pot veni dintr-o dată peste fiecare dintre noi! Câtă smerenie şi temere de Dumnezeu se cuvine să avem când ne merge bine, pentru ca nu cumva, uitând de El şi făcând ce nu este bine, să ajungem dintr-o dată să plătim greu – şi poate veşnic – păcatul uitării şi neascultării noastre!
Dar tot aşa, şi când ne merge rău, să veghem, pentru ca niciodată să nu cădem în deznădejde şi nu cumva să cârtim împotriva voii celei înţelepte a Domnului Dumnezeu, ci, răbdători şi smeriţi, să ne plecăm inima sub mâna cea tare a Tatălui Ceresc, care ne poate aduce într-o clipă fericită schimbarea luminoasă la care nici nu ne putem gândi.
Ce clipă fericită este în viaţa unui om căzut când un om trimis de Dumnezeu, cu un cuvânt bun, vine şi-i aduce vestea bună a mântuirii sale din osânda păcatului său, iar acel om o primeşte şi devine un copil al lui Dumnezeu! După aceea, acel om se face el însuşi un aducător de mântuire pentru încă unul, apoi pentru încă unul, apoi pentru alţii şi alţii! În curând, cei înnoiţi şi mântuiţi de Hristos devin o frumoasă adunare, un frumos mănunchi de suflete noi şi vii care, cu o bucurie sfântă, Îl caută şi-L laudă pe Dumnezeu. Şi cu o sete binecuvântată vin să se adape cât mai des din izvoarele dulci şi sănătoase ale Cuvântului lui Hristos, în Biserica şi în adunarea Lui.
O, ce mare bine poate face, cu un cuvânt al Evangheliei lui Hristos, un om ales şi un trimis adevărat al Lui, când întoarce pe un singur suflet la Domnul, acoperindu-i o sumedenie de păcate. Dar ce bine şi mai mare face acest suflet întors la Domnul când el însuşi se face apoi un pescuitor de multe alte suflete şi le aduce la mântuirea lui Dumnezeu! El tran¬sformă astfel multe vieţi din întuneric la lumină; multe familii, de la o viaţă de iad, la una de rai. Şi poate chiar faţa unui întreg neam de oameni, de la satana, la Hristos.
Dar tot aşa se poate întâmpla şi invers, când, dintr-o adunare fericită şi bucuroasă, un singur slujitor al satanei, prin- tr-un cuvânt rău, poate face o ruină şi o ruşine veşnică, zădărnicind o lucrare atât de scumpă a lui Hristos şi nimicind pe totdeauna nu numai mulţimea sufletelor care erau ca nişte crini curaţi în casa lui Hristos, ci şi pe acelea care ar mai fi putut urma să înmugurească şi să aducă un rod spre slava lui Dumnezeu acolo.
Pe cât de frumoasă şi de fericită va fi, în Ziua Judecăţii şi Răsplătirii de la Hristos, plata lucrătorului bun, care a adus la mântuire aceste suflete pentru Domnul, pe atât va fi de cumplită la diavolul osânda pentru cel care a nimicit această lucrare.

Să vedeţi ce zguduitoare întâmplare s-a petrecut la Valea Bradului, pentru ca să nu uitaţi acest grozav adevăr: că mult bine poate face un om bun şi mult rău poate face un om ticălos. Că într-o clipă fericită poate veni mântuirea multor suflete, dar tot într-o clipă blestemată le poate veni şi pierderea mântuirii acestora.
Mai prin anii începuturilor avântului Oastei Domnului, un preot credincios a dus şi în Valea Bradului sămânţa binecuvântată a acestei minunate Lucrări duhovniceşti, începută tot de către un preot – Părintele Iosif Trifa – în 1923, la Sibiu.
Bisericuţa preotului din Valea Bradului, care mai înainte era goală, începu să se umple îndată de suflete pline de râvnă, care ascultau cu drag Cuvântul Evangheliei. Aceste suflete apoi intrară cu bucurie în rândurile Oastei Domnului şi, în curând, tot satul Valea Bradului umplea aproape în fiecare seară biserica, ascultând cuvântul vestit cu putere, cântând cu lacrimi cântările Domnului şi înălţând rugăciuni fierbinţi de mulţumire şi slavă pentru Dumnezeu.
Zece ani au durat lucrurile astfel. Aproape tot satul se înscrisese în Oastea Domnului. Cârciumile satului se închiseseră. În una se ţineau acum, uneori, adunările Oastei. Jocurile încetaseră, căci tot tineretul venea regulat la adunare şi la biserică. Erau acolo multe livezi de pruni, din care înainte curgeau valuri de ţuică, umplând satul de bătăi şi de familii dezbinate şi pline de necazuri, iar acum toate acestea încetaseră şi oamenii erau fericiţi şi paşnici, încât îţi era mai mare dragul să petreci printre ei.
La adunările Oastei Domnului – care se ţineau duminica la biserică, iar peste săptămână în şcoală, având ori seară de cântări, ori de alfabetizare biblică, ori de rugăciune, ori de şcoală biblică – lua parte aproape tot satul.
Între primii lucrători intraţi în Oastea Domnului erau şi trei fraţi: Ion, Gheorghe şi Ştefan, care erau şi fraţi de trup între ei. Aceştia au început să lucreze atât de frumos, încât îţi era mai mare dragul să petreci între ei nu numai la adunările Oastei Domnului şi la biserică, ci în orice loc şi stare i-ai fi întâlnit.
Aceşti buni lucrători ai Domnului ajunseseră să meargă cu vestirea Evangheliei nu numai pe la toate casele din satul lor, ci prin toate satele vecine, până departe, aducând suflete la Domnul şi formând multe alte adunări frăţeşti.
Toate au mers bine până când, într-o zi, preotul lor cel bun a fost mutat din satul lor, iar în locul lui a venit un altul, nou, care nu mai iubea Oastea Domnului, ci iubea băuturile şi petrecerile lumeşti, ducând o viaţă urâtă şi necinstită atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor.
În prima sărbătoare după venirea noului preot, fraţii aveau adunare la Casa Culturală, cum fusese şi până atunci. Sala cea mare era plină de bărbaţi, de femei şi de tineret, care veniseră cu bucurie să asculte – şi ascultau cu evlavie Cuvântul Domnului. Tocmai vorbea foarte frumos fratele Ion, care era şi cântăreţ la biserică. Vorbea despre Apostolul Duminicii a III-a din Postul Paştilor, de la Evrei 4, 14, unde se spune: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, Care a străbătut Cerurile – pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu – să rămâ-nem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot Care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul Care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”.
Şi vorbea fratele Ion cu o mare putere despre Domnul Iisus, Marele Preot al mântuirii noastre şi despre Harul Său care „ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos”…
Şi vorbea fratele Ion despre preoţimea care trăieşte în toată sfinţenia şi evlavia înfrânării şi care ne îndeamnă şi pe noi să trăim în aceasta, fiindcă nimeni nu va putea fi primit altfel în Împărăţia lui Dumnezeu şi înaintea Lui.
Era şi vremea postului şi toată mulţimea celor din sală asculta cu evlavie şi cutremur sfintele îndemnuri evanghelice şi dumnezeieşti.
Toate feţele erau scăldate în lacrimi şi inimile tuturor trăiau fericitele stări cereşti, sorbind cuvintele lui Dumnezeu din gura fratelui care vorbea.
Când, dintr-o dată, intră ca o fiară în adunare noul preot. Văzând mulţimea adunată, ascultând şi prinzând câteva cuvinte din vorbirea fratelui despre înfrânare şi împotriva păcatului, începu să strige furios ca un nebun:
– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!… Şi – luând de mână şi împingând de spate când pe unul, când pe altul – i-a scos pe toţi afară, roşu de mânie şi scoţând din gură tot felul de spurcăciuni şi ameninţări.
Oamenii, îngroziţi şi speriaţi, au ieşit cu grămada; adunarea s-a împrăştiat şi cei mai mulţi, sfătuiţi de acest îndrumător al satului şi al satanei, s-au dus la păcate şi la rătăciri. Caza¬nele de rachiu au început din nou, cârciuma s-a re-deschis, balurile şi jocurile au revenit la locul lor de odinioară şi tot aşa au revenit bătăile, certurile, divorţurile şi procesele, care încetaseră o vreme. Potopul nelegiuirilor s-a revărsat şi mai pustiitor peste satul care gustase, câţiva ani, o primăvară duhovnicească, frumoasă şi dulce, ca pe vremea primilor creştini.

Şi nici adunările Oastei Domnului nu s-au mai putut ţine niciodată, din ziua aceea, în Valea Bradului.
Dar ceea ce a fost cel mai rău este că, din ziua aceea, nici cei trei fraţi lucrători n-au mai mers la Oastea Domnului. Loviţi ca de o măciucă în moalele capului, s-au dus deodată toţi trei şi cu ei toţi ceilalţi care mai erau acolo ostaşi cu legământ. Ispita care a căzut pe neaşteptate şi pe nepregătite peste ei i-a doborât ca pe un copac lovit de trăsnetul cel mai puternic. S-au dus şi ei iarăşi la păcat. Nu fuseseră destul de treji şi de tari şi satana i-a zdrobit pe toţi deodată. Asta era chiar în preajma războiului.
Urmarea a fost că – îndată după adunarea aceasta împrăştiată, care a fost ultima lor întâlnire cu Hristos – pe Ion l a călcat trenul, lăsându-l mort pe loc. Gheorghe a murit pe front în primele zile de război, iar familia i s-a prăpădit. Lui Ştefan i-a născut soţia patru copii surdo-muţi.
Avuseseră cu toţii familii frumoase, copii mulţi care, în timpul adunărilor Oastei Domnului, deveniseră şi ei credincioşi şi mergeau la adunare. Dar din ziua cea rea s-au prăbuşit şi ei cu toţii în robia păcatului. După aceea, păcatul i-a nimicit trupeşte, pe unii într-un fel, pe alţii în altul. Astăzi nici nu se mai cunoaşte locul unde erau cândva casele lor.
Iată ce se poate întâmpla după ce odată L-ai cunoscut pe Domnul Iisus, te-ai legat prin lacrimi şi rugăciune cutremurătoare să-L slujeşti şi să-L urmezi… După ce ai fost spă¬lat şi iertat de păcatele tale prin Sângele cutremurător de Sfânt al Crucii lui Hristos şi, fiind rânduit la mântuirea lui Dumnezeu, dintr-o dată, într-o clipă de ispită, cazi şi uiţi totul, calci totul în picioare şi te prăbuşeşti în robia diavolului din care abia te salvase Hristos. Astfel, dispreţuieşti pe Duhul Harului şi batjocoreşti Sângele lui Hristos prin care ai fost răscumpărat.
Întocmai aşa spusese Mântuitorul în pilda cu sămânţa căzută în loc pietros, care se usucă, iar apoi este arsă de tot şi pe totdeauna. Şi, de asemenea, despre cei scrişi în Epistola către Evrei, care nu vor mai putea fi iertaţi niciodată (Evr 10, 25-31).

O, fiul meu şi sufletul meu, fii şi tu cu cea mai mare grijă la încercarea ce poate veni pe neaşteptate şi peste tine! Ţine-te puternic de Domnul şi Dumnezeul Tău, adâncindu-ţi rădăcinile cunoaşterii şi credinţei tale statornice în Cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu în aşa fel, ca nici o furtună să nu te smulgă de acolo şi nici o dogoare să nu te ardă. Vină orice leu furios, să ameninţe orice vrăjmaş cu orice primejdie, tu nu te clinti şi nu te înfricoşa! Încrede-te tare în Domnul Dumnezeul tău cel Puternic şi Etern, Care a zis: „Nu te teme de ei! Căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, – zice Domnul” (Ier 1, 8).
Adu-ţi aminte de toţi părinţii şi fraţii tăi cei credincioşi, de dinainte de tine. Cum au biruit ei, aşa biruie şi tu. Leul va fugi ori va fi nimicit. Furtuna va trece sau va scădea. Vrăjmaşii vor pieri sau se vor depărta. Iar vremea suferinţei tale va înceta şi ea, dar bucuria ta că ai rămas statornic va ţine pe veci. În curând se va sfârşi ori suferinţa ta, ori viaţa ta. Iar tu, dacă vei fi nebiruit până la moarte, vei primi cununa vieţii.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, fii aproape de noi întotdeauna, dar în clipa marii ispite fii şi mai aproape!
Nu ne lăsa să ne îngrozim de nimic şi nu ne lăsa să fim doborâţi de nimeni! Dă-ne putere să biruim atunci, ca aceasta să ne fie o învăţătură şi o încurajare care să ne ajute să biruim şi mai uşor în ispitele viitoare!
Căci dacă ne pierdem sufletul nostru şi mântuirea veşnică, pedeapsa lepădării noastre de Tine, Doamne, ne poate lovi şi cu pierderea tuturor celorlalte bunuri şi pentru noi, şi pentru ai noştri.
Nimiceşte, Doamne, puterea oricărui vrăjmaş văzut sau nevăzut care umblă să bage groaza în copiii Tăi şi care foloseşte silnicia, nedreptatea, înşelătoria, pentru a-i chinui pe nevinovaţii Tăi şi a zădărnici orice lucrare de dragoste şi mântuire. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT