Ioan MARINI
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşi voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru din ceruri” (Mt 5, 43-44).
Aşadar, pentru a fi un copil al Tatălui ceresc, trebuie să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Greu le vine multora când aud această Evanghelie. „Una ca asta n-o pot împlini”, spune unul. „Asta-i prea de tot. Cine poate să împlinească această poruncă”, spune un altul.
Dar să nu uităm că Domnul nu ne-a dat nici o poruncă pe care să n-o putem împlini.
El n-a pus asupra noastră sarcini pe care să nu le putem duce. Iubirea vrăjmaşilor este o poruncă uşor de împlinit atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu.
A iubi înseamnă a trăi în Dumnezeu, Care este iubirea. Dumnezeu i-a iubit pe păcătoşi, dând pe Fiul Său pentru mântuirea lor. Iisus, la rândul Său, a iubit. În cea mai mare durere a Sa, când ura şi vrăjmăşia oamenilor i-au bătut cuie în mâini şi în picioare, S-a rugat: Tată! Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 24). Ura e oarbă, ea nu ştie ce face; a răspunde la ură cu ură înseamnă că şi tu eşti în întuneric, nici tu nu şti ce faci!
E greu să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, e cu neputinţă pentru omul firesc, dar slavă Domnului că acest lucru se poate îndeplini de orice om care a gustat din darul iertării şi iubirii de pe crucea Golgotei.
Când eşti plin de iubirea Mântuitorului, nu mai încape ură în inima ta.
Arhidiaconul Ştefan, sub ploaia de pietre, se ruga pentru ucigaşii săi întocmai ca şi Domnul pe cruce: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” (Fapte 7, 60).
Pietrele urii sub care Ştefan a fost îngropat au făcut să strălucească întocmai ca un soare desăvârşita credinţă şi iubire a întâiului mucenic, care şi-a jertfit în chip atât de glorios viaţa pentru Mântuitorul său.
Cu tot răul ce-ţi pot aduce vrăjmaşii tăi, îţi aduc totuşi şi un serviciu mare. Mai întâi îţi dă putinţă să te poţi verifica pe tine însuţi, pentru a vedea dacă împlineşti sau nu Cuvântul lui Dumnezeu. Inima îţi este greu încercată când eşti atins de limba şi răutatea asupritorului. Dar să ştii că niciodată nu vei putea să guşti deplin dulceaţa stării de copil al Domnului până nu vei trece şi proba aceasta: iubirea pentru vrăjmaşi.
Poate n-aş fi ajuns niciodată să înţeleg şi să simt adierile dulci ale soarelui ceresc dacă nu aş fi avut durerea să simt năvala urii şi pietrele prigoanei, la care să răspund cu tăcere, cu rugăciune, iubire şi iertare.
Nu voi uita acea clipă de rugăciune în singurătatea şi tăcerea odăii mele, când munţi de acuze, calomnii, minciuni şi ameninţări se prăvăleau peste mine. Strâmtorat şi apăsat, gemeam de durere. Până şi pe prieteni cutează să mi-i facă potrivnici. Multă răutate! Dar la glasul tainic ce mă întrebă, am putut, prin harul Domnului, să spun: Doamne, binecuvântează pe cei ce mă prigonesc şi-mi vreau răul şi răsplăteşte cu toate darurile batjocurile celor ce mă batjocoresc pe mine şi nu le ţine în seamă ceea ce au făcut şi fac robilor tăi…
O pace plină de bucurie îmi umplu inima-mi lovită şi rănită. Ochii îmi vărsau lacrimi şi, uşurat, plecai la lucrul meu.
Da, Domnul îţi arată că trebuie să-i iubeşti şi pe vrăjmaşii tăi, dar îţi mai spune, în acelaşi timp, să nu umbli nicidecum pe calea lor şi să nu şezi pe scaunul lor, nici să intri la sfatul lor (Ps 1). Dacă te-ai urcat pe muntele iubirii, întinde mâna oricui se află jos în valea urii, să se urce şi el acolo, dar griji, să n-ajungi jos în vale, ca să-ţi întinezi hainele (Iuda 23). Iubeşte până la jertfă, dar păzeşte-te până la sânge de orice atingere a păcatului (Evr 12, 1).
Aşa a iubit Domnul Iisus. Până la Cruce! Dar S-a păzit de orice compromis cu lumea şi păcatul. De nimic nu S-a atins. Nimic nu s-a atins de El. El a iubit din inimă, făcând binele, de aceea a poruncit ucenicilor Săi să facă la fel, păzindu-se de aluatul cărturarilor şi fariseilor, care este făţărnicia.
Nimic nu e mai scârbos ca făţărnicia care zâmbeşte cu multă iubire şi vorbeşte cu multă dulceaţă, în timp ce în inimă coace ura şi vrăjmăşia. În faţă te binecuvântează, iar în dos te blestemă. Dar dintr-o inimă nouă, în care a intrat iubirea Domnului Hristos, nu iese decât binecuvântarea.
Această iubire atotputernică, dacă-i este foame vrăjmaşului, îi dă să mănânce, iar dacă-i este sete îi dă să bea (Rom 12, 14-20).
Ăştia-s „cărbunii” dragostei. Ferice de cine-i poartă în sân şi aprinde cu ei, pe oriunde merge, focul pe care Domnul l-a aruncat pe pământ (Lc 12, 49).
O Doamne, ajută-ne să împlinim Cuvântul Tău! Toarnă în sufletele noastre iubirea Ta, ca să iubim aşa cum iubeşti Tu. Aprinde-ne cu focul iubirii Tale şi ajută-ne să fim şi noi purtătorii acestui foc, ca să-i aprindem pe toţi cu el, precum ai voit şi voieşti Tu.
«Viaţa Creştină» nr. 44 / 29 oct. 1939, p. 1