Ovidiu RUS
În aşteptarea întârziată şi răbdătoare a lucrătorilor rămaşi în piaţă până târziu, la ceasul al unsprezecelea, le simţi credincioşia statornică şi sfiala cuviincioasă a bunului-simţ. Vierul, doar El le-a citit în suflete şi i-a înţeles. Lui nu I-au fost indiferenţi; de aceea, întrebarea pe care le-a adresat-o are în ea şi multă compasiune iubitoare: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?…” Şi parcă le vezi ochii aplecaţi în faţa Stăpânului când I-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. Nimeni… „N-a avut nimeni nevoie de noi. N-am putut folosi nimănui la nimic…”
Ei ştiu nu numai că nu au talente deosebite cu care să se evidenţieze în faţa altora, cu care să-şi facă reclamă şi popularitate, dar ştiu şi că cinstea aceasta de a lucra în via Stăpânului nu şi-o ia nimeni singur. De aceea dragostea lor stă şi aşteaptă…
Şi a trecut de amiaza zilei, de amiaza vieţii, şi nu s-a interesat nimeni de ei, nu s-a oprit nimeni lângă ei cu un gând curat. Aşteaptă în piaţă… I-au bruscat şi i-au alungat târgoveţii, i-au pândit şi i-au urmărit vânzătorii, i-au tâlhărit borfaşii lumii… dar ei n-au plecat. Pe unii au încercat să-i înşele schimbătorii de bani, pe alţii au vrut să-i ademenească cei din bâlciul deşertăciunilor cu ofertele lor, dar dragostea lor, chiar ameninţată, le-au refuzat; ei au plâns şi Te-au aşteptat pe Tine. Au sperat şi n-au plecat nici plictisiţi, nici dezamăgiţi, nici deznădăjduiţi. Stând acolo de dimineaţă, poate i-a dogorit soarele, poate i-a sleit foamea, dar ochii lor Te caută pe Tine prin mulţime. A venit seara, a sosit ceasul ultim al zilei, şi ei tot aşteaptă. Ce sens să mai poţi crede că mai are vreo aşteptare, ce lucru nădăjduieşti că mai poţi găsi să faci la apropierea nopţii? Dar ei n-au plecat…
Stăpâne al viei, adu-Ţi aminte de lucrătorii netocmiţi, că stau şi acum stingheri pe la margini de pieţe şi Te aşteaptă. Vino, Stăpâne, răsplăteşte-le încrederea şi fidelitatea. Răspunde aşteptării lor răbdătoare şi smerite şi fă-le un loc, dă-le o slujbă şi lor în via Ta. Fă-i şi pe ei să se simtă folositori lucrului Tău. Ridică de pe sufletul lor povara inutilităţii pe care o poartă de-atâta timp şi adu ceasul binecuvântat în care să audă şi ei făgăduinţa Ta fericită că „vor primi şi ei ce va fi cu dreptul”.
Dar… pe unii Tu i-ai lăsat în piaţă până la căderea nopţii. E-adevărat – Tu ai spus – că, „atunci când vine noaptea, nimeni nu mai poate să lucreze”. Însă Tu poate ai nevoie de ei chiar înainte de căderea nopţii.
Cei tocmiţi peste zi au făcut dovada priceperii lor, a destoiniciei, a competenţei în lucrul încredinţat lor. Dar aceştia n-au nimic să-Ţi ofere. N-au nici un dar să-Ţi dea. Nu-şi recunosc nici o calitate, nici o virtute, nici o vrednicie… Şi atunci, neavând nimic, sunt gata să se dăruiască pe sine. Şi, în rugăciunea lor „cu inima mâhnită şi ochii-nlăcrimaţi”, aşteptându-Te cu „luntrea” lor goală, şoptesc:
„Doamne, când va fi odată să nu-Ţi fiu departe?
Tot ce n-am putut fi-n viaţă, să-Ţi pot fi în moarte,
şi-apoi, după înviere, până-n veşnicie,
ce n-a fost nici ieri, nici astăzi, măcar mâine fie”.
Aşează-Ţi, Stăpâne, pecetea sărutului Tău în cruce peste aşteptarea lor întârziată, ca să le fereşti credincioşia de orice ameninţare, până când Tu le vei aduce şi lor împlinirea la ceasul miezului de noapte, când se va auzi strigarea: „Iată, Mirele vine! Ieşiţi în întâmpinarea Lui!”.