Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980
Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca?
Stând toamna şi privind adeseori la porumbul care nu s-a copt pe câmp… la grâul pe care l-a culcat apele, ploile şi vânturile şi l-a ajuns august nesecerat, cu cine ne putem certa şi judeca, dacă Dumnezeu, Căruia-I eram datori recunoştinţa şi mulţumirea, n-a făcut să vină belşugul şi binecuvântarea pe care poate n-am cerut-o îndeajuns?
Ci a făcut să vină mustrarea şi încercarea peste noi. Să ne aducem aminte că suntem datori nu numai să cerem, ci să-I şi mulţumim lui Dumnezeu.
Am văzut oameni bolnavi care au chemat preoţi şi au făcut maslu; şi, din stări cele mai grele, Dumnezeu le-a dat vindecarea şi izbăvirea…
Dar n-am mai văzut, după ce au fost vindecaţi, să-i cheme iarăşi pe cei care s-au rugat când erau bolnavi şi strâmtoraţi, să spună: „Haideţi acum să-I mulţumim lui Dumnezeu, că m-am făcut sănătos”…
Am văzut oameni la începutul inundaţiilor, furtunilor, trăsnetelor, strigând către Dumnezeu: „Doamne, scapă-ne!”. Şi Dumnezeu i-a scăpat. Dar n-am mai văzut după aceea oameni îngenuncheaţi cu recunoştinţă, să-I mulţumească lui Dumnezeu acolo unde fusese să-i ajungă prăpădul, şi Dumnezeu i-a izbăvit; să-I mulţumească că au fost scăpaţi.
Am văzut oameni care, la începutul războiului sau în clipele cele mai grele ale cutremurelor, ale furtunilor, ale inundaţiilor, sau rugat strigător şi stăruitor către Dumnezeu, iar după ce a trecut nenorocirea nu şi-au mai adus aminte să-I mulţumească lui Dumnezeu, Care i-a salvat.
Am văzut ochi plini de lacrimi la timpul rugăciunii de cerere. Dar aşa de puţini ochi am văzut plini de lacrimi de mulţumire şi de recunoştinţă după ce au fost izbăviţi.
Totdeauna să nu uităm aceasta!
S-a amintit aici despre nume din Sfânta Evanghelie, despre Maria Magdalena şi despre cineva din latura Gherghesenilor, unde Mântuitorul se dusese cu corabia pentru un suflet care se ruga. Sau dacă nu se ruga el, poate se ruga cineva stăruitor pentru el. El era atât de nenorocit, încât nici nu mai ştia să se roage lui Dumnezeu.
Dar avea pe cineva… Poate mama lui… Poate un frate… Poate un milostiv care şi-a adus aminte că Dumnezeu poate să-l salveze şi din starea în care era nenorocitul acela, care nici nu mai dormea între oameni, ci dormea în morminte…
Şi nici nu mai putea fi ţinut altfel decât în lanţuri… Cineva a avut milă şi s a rugat pentru el.
Cineva a avut milă şi s-a dus la Domnul Iisus şi a stăruit: „Doamne, vino, că acolo în latura aia a Gherghesenilor este un om suferind… Sunt doi oameni nefericiţi, stăpâniţi de atâtea duhuri, de care nimeni nu se mai poate apropia şi care ei înşişi nu ştiu şi nici nu pot să vină la Tine… Vino, îndură-Te Tu, caută-i şi vindecă-i”…
Şi Domnul Iisus a ascultat rugăciunea înlăcrimată a celui care se ruga şi s-a dus pentru acest nenorocit, a trecut cu corabia, a făcut un drum destul de lung, s-a dus într-un loc destul de amar şi greu, în care oamenii, toţi, nici nu-L iubeau pe Dumnezeu şi nici nu-L căutau. Iubeau porcii, creşteau porcii, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
Şi când S-a apropiat Mântuitorul şi l-a vindecat pe acest nenorocit, oamenii aceştia, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu, L-au rugat pe Iisus să plece de la ei.
Însă tot a fost unul care s-a dus şi I-a mulţumit lui Iisus. N-a vrut să se mai despartă de Acela care i-a făcut lui mult bine şi a spus: „Doamne, lasă-mă să mă duc cu Tine!”.
Ştia unde trăise, ştia unde fusese şi acuma ajunsese lângă Dumnezeu; aflase şi el un Izbăvitor şi un Mântuitor şi a vrut să-L urmeze pe Domnul toată viaţa lui. Dar Domnul i-a spus lui: „Nu! Aceşti oameni nu vor să Mă primească. Dar pe tine te-au cunoscut cât de nefericit ai fost, cât de căzută şi de nenorocită ţi-a fost viaţa ta. Pe tine te cunosc şi de tine s-au uimit şi s-au îngrozit de atâtea ori. Du-te acum şi spune-le ce ţi-a făcut ţie Domnul şi cum a avut milă de tine. Cuvântul tău, pilda ta, recunoştinţa ta faţă de Dumnezeu, viaţa ta schimbată, aceasta va fi pentru ei un puternic îndemn să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să-I fie recunoscători”.
De Maria Magdalena s-a vorbit. Şi ei i-a făcut Dumnezeu un mare bine: a scos din ea şapte demoni. Toată viaţa s-a străduit să-L slujească pe Dumnezeu, recunoscătoare şi îndatorată pentru binele mare şi mult pe care i l-a făcut şi ei Mântuitorul.
Iată cel puţin două suflete despre care Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte ca despre nişte suflete recunoscătoare care, dacă au avut o rugăciune înlăcrimată de cerere pentru îndurarea lui Dumnezeu şi vindecarea lor, la urmă n-au uitat rugăciunea înlăcrimată de mulţumire pentru binele pe care l-a făcut lor Dumnezeu.
Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… când carnea omului putrezeşte stând în picioare şi umblând pe picioare. Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s-a întors să I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire lor!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor: şi celor nemulţumitori, şi celor răi, binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori.
Dumnezeu ne dă toate, pentru că El este bun, pentru că Dumnezeu este bun, pentru că îndurarea Lui e nemărginită. De aceea dă El toate binecuvântările. El nu aşteaptă cine ştie ce daruri, ce jertfe de mulţumire, dar de o lacrimă de recunoştinţă, de un cuvânt de mulţumire, Se bucură Domnul când aduce fiecare dintre noi pentru binele pe care ni-l face El.
Spune la profetul Isaia: „Eu nu te-am chinuit cu jertfe şi nu ţi-am cerut daruri, dar o trestie mirositoare, dar un cuvânt de mulţumire am aşteptat să-Mi aduci”.
Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul, care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-i vindecase – dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi judeca femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.
Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…
Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să-Mi spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător?
Nu aşteaptă Dumnezeu de la noi jertfe multe şi mari, dar o lacrimă de recunoştinţă şi un cuvânt de mulţumire, după ce ne-a făcut bine, aşteaptă să vadă de la noi.
De atâtea ori ne punem ceasul să sune noaptea, când trebuie să mergem la serviciu! Dar de câte ori am pus noi ceasul să ne trezească noaptea pentru rugăciune? Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că am plecat şi am venit în pace… Că am mers cu temere şi ne-am întors cu bine! Că am semănat cu îngrijorare şi am cules cu prisosinţă!
Că am plecat la drumuri primejdioase şi nu ni s-a întâmplat nimic! Că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru copilul bolnav şi Dumnezeu l-a vindecat. Că au venit vremuri de primejdie şi ne-au ameninţat apele… pe alţii i-au luat, i-au dus şi noi am rămas… Că au venit cutremure, iar altora le-a distrus casa şi familia, dar noi am scăpat…
Dar care ne-am plecat noi în taină în cămăruţa noastră, cu inima plină de recunoştinţă şi cu vocea plină de lacrimi, după ce a trecut nenorocirea, să-I mulţumim lui Dumnezeu?
Am văzut oameni care erau pe câmp şi se ridicau nori grei, şi începea să tune, şi se prevesteau furtuni îngrozitoare, şi fânul era pe jos, şi snopii erau împrăştiaţi, grâul era nestrâns şi vitele erau plecate, şi copiii erau prin pădure – şi s-au rugat: „Doamne, apără-ne! Doamne, scapă-ne!”.
Şi Dumnezeu a înlăturat primejdia şi nu s-a întâmplat nimic. După aceea n-am văzut oameni îngenunchind acolo, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat.
În Cartea Geneza, de la începutul Sfintei Scripturi, când Bunul Dumnezeu spune că a făcut începutul începutului, scrie acolo ce a făcut Dumnezeu în toate cele şase zile.
În prima zi a făcut lumina… Scrie aşa în versetul 3 din capitolul 1 din Genesa: „Dumnezeu a făcut lumina. A zis: «Să fie lumină». Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut că lumina era bună”.
După aceea scrie în versetul următor că „Dumnezeu a despărţit întindea uscatului de întinderea apelor”. Şi după aceea iar se spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
După aceea Dumnezeu a făcut luminătorii de sus, luminătorul de zi şi luminătorul de noapte, a făcut soarele, luna, stelele. Şi apoi spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul aceasta era bun”.
A făcut apoi Dumnezeu vieţuitoarele din aer şi din apă şi iar spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
În ziua a şasea a făcut pe om, la urma tuturor acestor lucruri. După ce le-a întocmit şi le-a verificat, şi le-a cercetat, scrie: „Dumnezeu a văzut că erau bune”.
L-a făcut pe om, dar după această faptă a Lui nu mai este scris: „Şi Dumnezeu a văzut că omul era bun”. De ce oare după toate celelalte lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu până la om este scris: „Dumnezeu a văzut că acestea erau bune”, dar după ce l-a făcut pe om, nu mai este scris în Cuvântul lui Dumnezeu că lucrul acesta e bun?
Pentru că Dumnezeu a făcut doar începutul omului, a făcut numai trupul său şi sufletul său, dar i-a dat omului voinţa lui liberă, ca să-şi aleagă şi calea: să fie bun sau să fie rău. La toate celelalte lucruri făcute de Dumnezeu înainte de om, Dumnezeu nu le-a dat voinţa liberă. Le-a dat porunca ascultării: „Voi aşa să fiţi!”. Şi ele aşa sunt.
A poruncit soarelui: „Tu să răsari de la răsărit şi să apui la apus – şi până la sfârşitul lumii aşa să faci”. Şi aşa a făcut.
A poruncit lunii când să răsară şi când să apună. Cum să fie şi cum să facă – şi aşa face.
Ea nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu când este mică. Nu se laudă când este mare. Nu se întristează şi nu se mânie când vin norii şi o acoperă sau când vine întunecimea şi o eclipsează.
Ci toate merg şi toate ascultă de Dumnezeu fără să cârtească şi fără să se abată de la niciuna din legile rânduite.
Animalele, la fel, păsările, la fel, târâtoarele, la fel. Toate îşi au viaţa lor, nici una nu sunt nemulţumite. Nici cele care merg pe pământ şi se târăsc pe pământ, de ce nu le-a făcut Dumnezeu cu aripi, ca să zboare.
Nici cele care zboară prin cer, de ce le-a făcut Dumnezeu în felul acesta şi de ce nu le-a făcut altfel. Toate sunt şi toate rămân în felul în care Dumnezeu le a rânduit de la început.
Omului… omului, Dumnezeu i-a dat voinţă liberă şi inteligenţa, i-a dat înţelepciunea, i-a dat puterea, prin care să-şi aleagă singur calea şi voia sa… Nu i a plăcut să meargă pe picioare – a inventat roata şi se duce pe roate.
Nu i-a plăcut nici pe roate – a inventat vâsla şi se duce pe apă…
Nu i-a plăcut nici pe apă – a inventat aripi şi zboară prin aer.
Dumnezeu i-a dat omului putere de creaţie, prin care el însuşi să-şi aleagă şi să-şi îmbunătăţească soarta lui. Numele omului, al celui dintâi om, i s-a dat Adam. Adam înseamnă şi „cel făcut după chipul lui Dumnezeu”, şi „cel luat din ţărână”.
Pentru ca omul să-şi aleagă: ori să trăiască frumos şi să se înalţe spre chipul lui Dumnezeu, ori să se coboare până ca lutul, ca lumea, ca tot ceea ce este josnic, murdar şi urât.
De aceea Dumnezeu n-a încheiat ziua, când l-a făcut pe om, cu cuvintele: „…şi lucrul acesta era bun”, – pentru că a lăsat omului să completeze el, prin via¬ţa sa şi prin umblarea sa, şi prin voinţa sa, cum să fie el. Cum să fie sfârşitul lui. Cum să fie viaţa lui. Cum să fie veşnicia lui: Bun sau Rău.
Dumnezeu i-a dat putere să aleagă şi i-a dat voinţă să aleagă, şi i-a dat înţelepciune să aleagă, şi i-a dat libertate să aleagă. Şi omul alege.
Dar Dumnezeu i-a spus: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii: alege!”.
Lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu este înţelepciunea de sus. Dumnezeu ne-a pregătit toate lucrurile, ca noi să alegem care este Voia Sa şi care este Planul Său. Şi dacă noi dorim să facem voia lui Dumnezeu, atunci noi ne străduim să alegem calea vieţii.
Şi calea vieţii se alege de la început prin lumină, aşa cum a făcut Dumnezeu.
Înnoirea lui Dumnezeu şi alegerea este naşterea din nou. Chemarea lui Dumnezeu pentru această naştere din nou, în clipa când noi dorim să ne ridicăm în sus, e lupta de a începe, lupta de a zbura, lupta de a păşi.
Ştiţi fiecare cât de greu e când copilaşul trebuie să facă primii paşi. Până când face primul pas, el se ridică, se ţine de scaune, se ţine de pătuţ, se ţine de perete, dar n-are curajul să meargă el pe picioarele lui, decât foarte greu. Ce face mama? Se depărtează puţin şi spune: „Vino! Vino!”. Copilul nu îndrăzneşte, îi este frică să facă primul pas fără să se ţină de ceva. Mama asta vrea să-l înveţe: să se încreadă în braţele mamei şi în puterea lui. Vrea să-i vadă voinţa şi dorinţa de a începe să meargă pe picioarele lui.
Întinde braţele şi spune: „Vino!”. Copilul se uită, zâmbeşte, ar merge, i-e teamă… Dar când dragostea biruie, când încrederea începe să biruie în inimioara lui, el face primii paşi.
Şi pe noi Domnul ne cheamă să venim la El. Ne cheamă întâi şi întâi pentru propria noastră mântuire, pentru ca să căpătăm şi noi puterea şi să căpătăm încrederea, şi să căpătăm dorinţa şi voinţa de a începe să mergem pe picioarele noastre, că este începutul câştigării de către noi a vieţii noastre şi a existenţei noastre. Până când omul nu poate să meargă pe picioarele lui, trebuie să-l ţină totdeauna alţii, să-l îngrijească alţii, să-l poarte alţii şi să-l ajute alţii. Când însă el începe să meargă pe picioarele lui, atunci nu numai pe el începe să se ajute, ci îndată va începe să-i ajute şi pe alţii, să-şi împlinească scopul şi rostul lui pentru care Dumnezeu l-a rânduit pe pământ.
Până când noi nu ne întoarcem la Dumnezeu şi nu ne hotărâm pentru Domnul, suntem mereu nişte neputincioşi care ne ţinem de lucrurile lumii acesteia şi, când ni se iau ele, noi ne prăbuşim şi nu mai suntem în stare să ne ridicăm. Aşa ca un copil care n-a învăţat să umble nu e în stare să se ridice dacă îi ei scăunelul de care se ţine – şi se prăbuşeşte jos –, tot aşa, câtă vreme noi nu căutăm să ascultăm glasul Domnului, să pornim pe calea mântuirii cu hotărâre, cu legământ, cu încredere în Dumnezeu, la întoarcerea de la păcat şi la ridicarea dinspre pământ spre Dumnezeu, până atunci noi nu suntem în stare să facem nimic pentru Dumnezeu şi suntem nişte neputincioşi sortiţi pierzării. Vine însă o vreme când cel care ne-a ajutat nu ne mai poate ridica şi cel care este lângă noi nu mai poate fi.
Ce vom face atunci, dacă noi n-am învăţat să ne ridicăm şi să umblăm pe picioarele noastre?
Să ne apropiem de Dumnezeu şi să cerem prin puterea Lui naşterea din nou, hotărârea noastră, tăria de a merge apoi pe calea mântuirii până la sfârşit.
Chemarea lui Dumnezeu aceasta este pentru noi.
Numai aşa putem începe şi noi să mergem pe calea mântuirii. Cum începe un copil cu primii lui paşi, încrezător în chemarea mamei lui şi încrezător în puterea picioruşelor lui pe care Dumnezeu le întăreşte şi care în curând vor ajunge nu numai să meargă încet, cu teamă şi cu frică, ci să alerge; şi El apoi îl va întări să poată purta poveri şi să-şi poată împlini datoria pe pământ. La aceasta am fost rânduiţi toţi.
Până însă nu ne ridicăm, până atunci suntem neputincioşi, pierduţi. Chemarea lui Dumnezeu este ca, astăzi dacă auzim glasul Lui, să ne încredem în El şi să pornim pe calea mântuirii.
Unii se tem să se hotărască pentru Dumnezeu, îngrijoraţi că viaţa lor cu Dumnezeu va fi o viaţă aşa de grea şi că ei nu vor putea să o ducă… aşa ca un copil care se teme să se lase de scăunel şi să meargă în braţele mamei, neîncrezându-se în ajutorul şi în puterea pe care ea este gata să i le dea atunci când vede că ar fi în primejdie.
Să ne încredem în Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul Său, să ne hotărâm pentru El, să începem să păşim pe calea mântuirii. Începând să păşim pe calea mântuirii, vom merge pe ea hotărâţi şi binecuvântaţi şi El ne va arăta minuni tot mai mari, după cum un copil care începe să umble şi începe să alerge, şi începe să lucreze descoperă harul lui Dumnezeu cum îi dă nu numai bucurii, ci şi putere. Nu-i aşează numai datorii şi numai greutăţi, ci îi dă şi puterea pentru ele. Îi dă şi priceperea pentru ele. Şi îi dă şi ajutorul de care are nevoie, pentru ca să-şi împlinească fericit rostul şi scopul lui pe pământ.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a făcut şi pentru clipa când S-a îndurat El de noi şi ne-a chemat să pornim pe calea mântuirii.
A fost greu pentru toţi, dar încurajarea pe care ne-a dat-o chemarea Domnului, îndemnul Domnului, Cuvântul Domnului, ajutorul Duhului Sfânt, îndemnul fraţilor, rugăciunea fraţilor, chemarea fraţilor, au fost pentru noi puterile şi luminile de care am avut nevoie când am pornit pe calea mântuirii. Şi ce frumos e după ce am umblat pe această cale şi ce fericiţi am fost până astăzi! Acum noi avem părtăşie cu Dumnezeu, umblăm cu El, suntem plini de bucuria mântuirii, ori de câte ori inima noastră ne spune cu mângâiere şi cu bucurie că Domnul e mulţumit de noi, suntem fericiţi.
Ori de câte ori cugetul nostru ne mustră că în gândurile noastre sau în umbletele noastre noi am făcut ceva care nu-i după voia lui Dumnezeu, simţim întristarea şi mustrarea şi nu căpătăm pace până cădem la picioarele lui Dumnezeu, cerând lui Dumnezeu iertarea şi izbăvire. Şi dăm răscumpărarea pentru greşelile noastre cu care L-am întristat. Când cugetul nostru se linişteşte, Îi mulţumim recunoscători pentru că am căpătat liniştea şi bucuria sufletească.
Asta în viaţa fiecăruia dintre noi. Iar în viaţa noastră de adunare, bucuria noastră, cu cât suntem mai mulţi, cu atât e mai mare, pentru că harul căpătat prin mulţi ne ajută pe toţi să trăim prin această părtăşie cu Dumnezeu şi prin această umblare cu El. De aceea adunările noastre sunt totdeauna adunări pline de har şi de putere, pentru că Mântuitorul nostru este în mijlocul nostru şi Cuvântul puterii Sale ne întăreşte. Cuvântul Înţelepciunii Lui ne dă lumină şi Cuvântul Mângâierilor Lui ne îmbărbătează, iar Cuvântul ajutorului Său ne dă biruinţă prin încercările prin care trecem.
Tot drumul nostru e plin de bucurie şi de binecuvântare, aşa cum spunea fratele mai înainte cu rândunica şi cu puişorii pe care-i îndeamnă să zboare. În altă înfăţişare, rândunica Îl închipuie pe Domnul Iisus, Care este cu noi. El e Acela care ne învaţă, Care ne mângâie, Care ne îndeamnă, Care ne spune că este o ţară minunată pe care a pregătit-o pentru noi.
Învăţaţi-vă şi zburaţi spre ea, căutaţi să lucraţi pentru ea, străduiţi-vă să vă daţi toate silinţele să puteţi căpăta puterea, ajutorul şi lumina cu care să puteţi străbate drumul spre ea.
Avem de înfruntat cu toţii încercări pe lumea aceasta, dar mama noastră, Domnul Iisus, Care ne-a născut din Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt, ne-a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele!”.
Nu vă temeţi, iată că sunt cu voi ca să vă scap, sunt cu voi ca să vă întăresc, să vă ajut, să vă învăţ cum să lucraţi. Sunt cu voi ca să vă îndemn şi ca să vă întăresc să nu păcătuiţi.
Iar dacă aţi păcătuit, sunt cu voi ca să vă iert în urma lacrimilor, să vă spăl în urma căderilor, să vă ridic în urma tuturor încercărilor prin care trebuie să treceţi. Sunt cu voi să vă vindec bolile. Sunt cu voi să vă şterg lacrimile. Sunt cu voi să vă ascult rugăciunile. Sunt cu voi să vă scap de primejdie. Sunt cu voi să vă apăr de vrăjmaşi.
Sunt cu voi aşa cum o mamă e cu puişorii ei totdeauna, nu numai să-i hrănească, ci să-i şi apere. Să-i hrănească şi să-i apere ziua şi să-i încălzească noaptea. Până când aripile lor vor creşte şi până când vor ajunge să străbată şi ei pustiul şi depărtarea care mai este între ei şi ţara fericită spre care ne îndreaptă şi pentru care ne pregăteşte Dumnezeu.
În Cartea Sfântă sunt multe îndemnuri folositoare pentru noi. Una dintre condiţiile care ni se cer nouă pentru întărirea şi ajutorarea noastră de a străbate pustia lumii este să citim Biblia. Este să citim Cuvântul lui Dumnezeu, să citim Cartea Sfântă, căci în ea aflăm nu numai lumina de ce să ne ferim, ci şi ce să facem. De asemenea, nu numai hrana, ca să ne întărim cu ea, ci şi mustrarea şi îndemnul, şi sfătuirea, şi tot ce avem nevoie ca să ne putem duce viaţa noastră duhovnicească până la capăt.
Dar avem apoi rugăciunea, în puterea căreia noi putem cere şi noi putem primi tot ajutorul lui Dumnezeu.
Ne putem feri pe noi şi putem feri pe prieteni şi pe rudele noastre, pe cunoscuţii şi iubiţii noştri din familia noastră, căci mare este puterea rugăciunii şi Domnul a spus în Cuvântul Său că, dacă este cineva bolnav şi cineva se roagă puternic şi stăruitor pentru el, omul acela va fi vindecat; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
Pentru că este scris: „Totul este cu putinţă celui ce crede şi se roagă”.
Şi avem apoi adunarea frăţească, acele suflete adunate, unde Domnul a spus că este totdeauna.
Şi noi, dacă vom căuta această adunare, dacă vom căuta prezenţa Domnului, desigur că în faţa lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, nu numai starea noastră cea sufletească trebuie să fie corectă, frumoasă, cuviincioasă, dar chiar şi starea noastră trupească se cuvine să fie frumoasă, evlavioasă, vrednică de prezenţa lui Dumnezeu.
Când te duci într-o sărbătoare la biserică, nu numai pentru Faţa Domnului, care este totdeauna acolo, te îmbraci, te porţi, stai şi asculţi evlavios, – ci chiar şi pentru privirile şi prezenţa celor care sunt acolo. Cu atât mai mult când mergem într-o adunare de fraţi, unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte şi unde prezenţa Domnului este sigură, pentru că este scris: „Oriunde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, şi Eu sunt acolo”.
Prezenţa noastră acolo, chiar şi în înfăţişarea noastră trupească, trebuie să fie cât mai evlavioasă şi cât mai vrednică. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă şi pe unii, şi pe alţii cum trebuie să ne arătăm şi în înfăţişarea noastră trupească atunci când stăm în faţa lui Dumnezeu la rugăciune sau la ascultarea Cuvântului Său.
Am fost în multe adunări, dar ceea ce m-a impresionat mai mult într-o adunare au fost o mulţime de suflete – şi îndeosebi tineri, şi îndeosebi tinere – care stăteau şi ascultau Cuvântul lui Dumnezeu în genunchi. Mi-au dat lacrimile când am întrebat:
– Dar voi de ce staţi tot timpul adunării, care ţinea patru, cinci, şase ceasuri… tot timpul în genunchi? Mi-a răspuns o soră tânără:
– Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să-l ascultăm în genunchi! Aşa se cuvine să stăm în faţa lui Dumnezeu.
Noi stăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu de cele mai multe ori foarte comozi, foarte lumesc îmbrăcaţi sau pieptănaţi şi aşezaţi.
Şi Domnul Iisus a stat pentru noi pe Cruce, cu spini, în cuie, bătut, chinuit, atâtea ceasuri… Atunci cum s-ar cuveni să stăm noi în faţa Lui când El este în mijlocul nostru?
Şi noi stăm oricum înaintea lui Dumnezeu.
Am văzut şi la adunările de rugăciune unii rezemaţi pe un scaun, alţii rezemaţi pe o masă, alţii întinşi peste pat. Unii, în starea aceasta foarte comodă, începeau să sforăie.
În faţa lui Dumnezeu şi la rugăciune, în loc să cauţi şi să stai cu toată evlavia pe amândoi genunchii, smerit şi recunoscător faţă de Dumnezeu, cauţi şi atunci, în acele puţine clipe de rugăciune, să te aşezi cu trupul în cea mai comodă stare, ca nu cumva trupul tău să aibă de întâmpinat o cât de puţină jertfă şi suferinţă pentru rugăciunea ta.
Când sufletul este în primejdie să se piardă şi Domnul este în faţa ta, nu-i totuna cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu chiar şi trupeşte. Şi nu-i totuna cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu oriunde am fi. Poate că unii se înfăţişează cât mai smerit şi evlavios unde se simt priviţi şi urmăriţi de ochi mulţi. Dar noi întotdeauna suntem în faţa lui Dumnezeu, chiar şi atunci când suntem singuri în odăiţa noastră şi îngenunchem. Nici atunci n-avem voie să stăm oricum înaintea lui Dumnezeu, pentru că El este Împăratul şi Dumnezeul nostru, Căruia noi trebuie să ne închinăm cu recunoştinţă vie şi să-I aducem închinarea cea mai evlavioasă, ascultarea cea mai evlavioasă, umblarea cea mai evlavioasă – cu viaţa şi cu fapta – a recunoştinţei noastre şi a ascultării noastre.
Dacă vrem să fim cu adevărat credincioşi ai Săi şi să-I fim cu adevărat plăcuţi lui Dumnezeu. După ce am pornit pe calea mântuirii, Domnul ne învaţă cum trebuie să umblăm, dacă noi vrem să ascultăm de Cuvântul Său Sfânt.
Până n-am pornit pe calea mântuirii, singurul îndemn este să pornim pe această cale, să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne hotărâm pentru El. Să ne naştem din nou, pentru că este scris: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Cu nici un chip!…
Deci întoarcerea la Dumnezeu este cea dintâi condiţie pe care Dumnezeu o pune fiecăruia dintre noi şi cel dintâi pas pe care ni-l cere fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ajungem cu adevărat la mântuire.
Acest lucru ne-a fost cerut de la început şi ne este cerut până la sfârşit.
Domnul Iisus a spus aşa: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine…”. Dacă voieşte!
Dacă voieşte cineva să fie mântuit, dacă voieşte cineva să aibă iertarea păcatelor, dacă voieşte cineva să vadă împărăţia lui Dumnezeu, dacă voieşte cineva să scape de osânda veşnică,
– atunci să vină după Mine!
Şi dacă vine după Mine, atunci să ştie că cel dintâi lucru este să se lepede de sine, adică să se nască din nou. Să se lepede de păcat, de viaţa pe care a dus-o până aici, să se întoarcă la Dumnezeu, să înceapă primul pas pe calea mântuirii.
Dacă un copil voieşte să ajungă vreodată un om care să umble pe picioarele lui, care să poată purta poveri, care să-şi poată împlini şi câştiga prin munca sa hrana sa şi a familiei sale, acela trebuie să ştie să se lase de scaun când vine mama şi să înceapă să facă primii paşi spre ea. Aşa ne cere Dumnezeu: să ne lăsăm de această viaţă păcătoasă şi stricată şi să facem primul pas spre mântuire.
Până n-am făcut acest prim pas spre mântuire, noi nu suntem şi nu putem fi niciodată mântuiţi, ca să ajungem odată la viaţa şi la Împărăţia Veşnică. Până puişorul nu sare din cuib, să înceapă cu aripile lui să taie aerul şi să poată înainta, – până atunci el nu-i pregătit să intre, să ajungă, să răzbată prin întinderi şi să treacă prin furtuni, şi să biruie noaptea şi întunericul şi să ajungă departe, în ţara pregătită pentru el, când aici începe să ameninţe şi să vină iarna.
În Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu, sunt multe îndemnuri în privinţa aceasta. Şi am vrut ca să vorbim în puţinul timp ce ne-a mai rămas despre încă un lucru despre care se vorbeşte în Cuvântul lui Dumnezeu.
Cererea de ajutor şi de putere de care avem nevoie pentru pornirea aceasta. Când un om vrea să plece pe calea lui Dumnezeu, trebuie să înceapă o luptă grea cu el şi cu lumea, şi cu tot ce-l înconjoară. Ei, pentru aceasta are nevoie de putere. Puterea aceasta vine de la Dumnezeu. Dar trebuie s-o ceri hotărât!…
Se spune că atunci când Moise era pe munte şi aştepta cele două table ale Legii de la Dumnezeu, el a stat acolo 40 de zile şi 40 de nopţi. Şi stând acolo, el era întotdeauna în faţa lui Dumnezeu.
Faţa lui Dumnezeu era totdeauna strălucitoare…
Şi cineva a întrebat: „De unde a ştiut Moise când era zi şi când era noapte? Pentru că în faţa lui Dumnezeu e totdeauna lumină” Şi atunci altcineva a răspuns:
„De atunci ştia Moise că începe ziua, când vedea venind în faţa lui Dumnezeu soarele. Soarele se pleca în faţa Domnului şi cerea: «Stăpâne Binecuvântat, dă-mi putere, dă-mi lumină şi dă-mi ajutor pentru ziua pe care va trebui s-o încep, pentru că multe va trebui să văd. Multe va trebui să ajut. Multe va trebui să cresc. Multe va trebui să încălzesc şi fără putere de la Tine eu nu voi putea să fac acest lucru. Şi Dumnezeu îl binecuvânta, iar soarele pleca voios în drumul lui, strălucind.»
Când începea seara şi noaptea, Moise vedea stelele şi luna în faţa Tatălui şi spunând:
«Părinte binecuvântat, începe noaptea. Va trebui să umblăm un drum greu. Să luminăm o lume plină de întuneric. Să acoperim o mulţime de nelegiuiri. Să vedem o mulţime de fapte rele. Cum vom putea face aceasta fără binecuvântare? Dă-ne puterea şi binecuvântarea Ta. Va trebui să călăuzim pe mări corăbii pierdute. Va trebui să-i luminăm pe oameni care călătoresc şi care nu ştiu unde să se ducă. Şi pentru toate acestea avem nevoie de putere».
Şi Dumnezeu le dădea puterea şi ajutorul, şi ele îşi împlineau slujba lor.”
Cum vom putea noi pleca pe calea vieţii, unde sunt atâtea furtuni; atâtea necazuri; atâtea nenorociri; atâtea lupte; atâtea primejdii, dacă nu cerem şi dacă nu primim binecuvântarea lui Dumnezeu?
Din această cerere, oricând pornim la un drum nou şi la o luptă grea în viaţă, noi trebuie să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu. Iar la sfârşit, să venim să-I mulţumim.
Tot în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu, este însemnat un lucru foarte important pentru noi.
În Cartea Exodului, la capitolul 25, versetul 20, este scris aşa: „Când Moise a făcut primul templu (cortul), Dumnezeu i-a poruncit să facă cei doi îngeri sau heruvimi care acopereau chivotul Legii unul cu faţa spre celălalt.
Iar când Solomon a făcut al doilea templu, scrie în cartea II Cronici capitolul 3, versetul 13, că Dumnezeu i-a poruncit să facă cei doi îngeri, heruvimi, unul cu spatele spre celălalt.
Şi cineva a întrebat: „Doamne, dar de ce lui Moise i-ai poruncit să facă îngerii unul cu faţa la celălalt, şi lui Solomon, să facă îngerii unul cu spatele spre celălalt?”. Şi i s-a răspuns:
„Fiecare vreme îşi are profetul său şi fiecare neam şi fiecare rând de oameni îşi are profetul său… Cine ascultă de profetul lui Dumnezeu care îi învaţă binele şi îşi întoarce faţa spre Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu Îşi întoarce faţa spre el. Atunci faţa fratelui e întoarsă spre frate şi faţa omului, spre om. Şi faţa oamenilor, spre Dumnezeu; şi faţa lui Dumnezeu, spre oameni. Pentru că profetul lui Dumnezeu, pentru că omul lui Dumnezeu, pentru că învăţătorul pus de Dumnezeu în mijlocul lor, este un credincios adevărat şi doreşte din toată inima să-i înveţe pe oameni căile lui Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu cu bucurie întoarce faţa spre ei.
Dar când Solomon, care nu mai cu inima lui toată cu Dumnezeu, a fost în mijlocul poporului cu păcatele lui, neascultarea lui, umblarea lui rea a îndepărtat şi pe popor de la Dumnezeu.”
Şi atunci Domnul a zis: „Nu mai faceţi îngerii unul cu faţa spre celălalt, pentru că poporul Meu şi-a întors faţa de la Mine, zice Domnul”. Pentru că fratele şi-a întors faţa dinspre frate. Pentru că învăţătorul rău întoarce inima oamenilor dinspre Dumnezeu şi face ca şi inima lui Dumnezeu să se întoarcă cu tristeţe şi cu durere mare dinspre cei necredincioşi.
Şi ce s-a întâmplat când omul lui Dumnezeu, Moise, profetul credincios, învăţătorul credincios, îndrumătorul credincios era în mijlocul poporului? Poporul îl urma şi îl asculta pe Moise, toată adunarea era binecuvântată, tot poporul lui Dumnezeu era binecuvântat. Toate roadele şi toate binefacerile lui Dumnezeu se revărsau neîmpiedicate spre popor.
Dar Moise s-a dus… Omul cel bun se duce şi el. Şi numai când nu mai este un om bun în mijlocul poporului, şi numai când nu mai este un profet al Domnului în mijlocul oamenilor, şi când nu mai este un îndrumător adevărat în mijlocul familiei şi în mijlocul adunării, când toţi nu mai ştiu ce să creadă, nu mai ştiu cum să privească, nu mai ştiu cum să umble, nu mai ştiu cum să facă…
– abia atunci se vede cât de mult a valorat, cât de mult a preţuit în mijlocul lor un om al lui Dumnezeu, un proroc al lui Dumnezeu, care se uita pe sine, se jertfea pe sine, se neglija pe sine, ca să-i ajute pe alţii, să-i mângâie pe alţii, să-i întărească pe alţii.
În zilele profetului Ieremia, glasul acestuia nu mai era ascultat, pentru că oamenii, chiar dacă au avut cândva un profet bun şi au mers bine, după aceea au avut nişte învăţători răi şi au început să meargă după aceştia (şi aşa de repede se uită învăţătura bună când ai un învăţător rău, aşa de repede începi să mergi pe calea cea rea când nu ai un îndrumător bun!). Oamenii aceştia, când au avut după aceea, la câţiva ani, un profet bun cum a fost Ieremia, n-au vrut să-l mai ascute. L-au aruncat pe Ieremia în groapă, să nu-l mai vadă. Să nu-l mai audă. Căci fără profetul cel bun, inima rea, poftele cele păcătoase, dorinţele rele pun stăpânire deplină şi omul pornit pe calea cea rea nu doreşte să mai audă pe nimeni care l-ar opri de pe această cale…
Câtă vreme părintele bun a fost ascultat, familia întreagă a fost binecuvântată. Dar când încep copiii să nu mai asculte de părinţi, pe calea rea, ei merg îndrumaţi de învăţători răi, tot mai repede şi tot mai departe spre pierzare. Atunci părintele n-are alt drum mai bun şi n-are alt loc mai liniştit decât groapa, mormântul dintre copiii lui.
Copiii care ajung să nu mai iubească, să nu mai asculte de părinţii lor, de sfaturile şi de îndemnurile părintelui, – nu-i mai pot suferi nici faţa lui s-o mai vadă. Şi nu-s liniştiţi copiii neascultători până ce-şi ştiu părinţii în mormânt. Faţa lor, cuvântul lor îi supără; şi tăcerea lor, cât de departe ar fi, îi mustră şi ei nu simt libertate deplină să păcătuiască până când ştiu că nu mai au părinţi.
Aşa era şi cu profetul Domnului! Câtă vreme este în mijlocul unui popor, al unei adunări, un profet credincios, de este ascultat, toţi sunt binecuvântaţi. Dar când încep să vină învăţătorii răi şi încep să întoarcă inimile fraţilor dinspre adevăr şi dinspre fraţii care i-au îndrumat bine, atunci aceşti fraţi care i-au îndrumat bine nu mai au loc. Nu mai au preţ. Nu mai au ascultare şi primire nicăieri. Nu se simt bine decât atunci când sunt îndepărtaţi de tot şi ei pot să meargă după învăţătorii răi cum vor spre pierzare.
Aşa a păţit profetul Ieremia. L-au aruncat în groapă, au venit apoi vrăşmaşii să ia tot poporul şi să-l ducă în robie. Când Ieremia a ieşit, cetatea era pustie. El s-a luat pe urma poporului, spre robia unde era dus, spre Babilon.
Şi când poporul a fost dus în robie, a fost dus cu copii cu tot. Şi când a văzut profetul Domnului urmele copilaşilor care plecaseră în robie, urmele lor pe nisip, prin praf, s-a aplecat şi le-a sărutat cu lacrimi şi a spus: „O, poporul meu, dacă ai fi ascultat tu Cuvântul lui Dumnezeu, copilaşii voştri n-ar mai fi luat drumul robiei şi n-ar pieri cine ştie unde de foame, de sete, de bătăile şi de lipsurile care sunt într-o robie”.
După ce-au ajuns acolo, s-a scris Psalmul 137, în care este scris:
„Pe malurile râului Babilonului am şezut şi am plâns”… Acolo ne-am atârnat harfele noastre, în sălciile din ţinutul acela, când asupritorii noştri ne-au cerut să cântăm cântările Sionului. Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?”.
Atunci au început şi să strige cu lacrimi: „De te voi uita, Ierusalime, să se lipească limba mea de cerul gurii mele, de nu voi face din Ierusalim ţinta dragostei şi dorinţei mele”.
Poţi să plângi apoi că n-ai ascultat atunci când era vremea ascultării. Poţi să plângi apoi străin între străini şi rob la nişte vrăjmaşi, dacă atunci când erai în mijlocul poporului tău, în cetatea ta, fericit, n-ai vrut să asculţi de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Atunci nu mai era întoarsă faţa poporului spre Dumnezeu, nici faţa lui Dumnezeu spre popor.
Există o vreme şi de răbdare, şi de îndurare. După ce trece vremea aceasta de îndurare pe care o are Dumnezeu faţă de toţi, vine vremea mustrării şi a pedepsirii pentru fiecare păcat. Atunci poate să-şi aducă omul aminte ce bine era dacă asculta. Şi ce uşor i-ar fi acum dacă atunci ar fi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu.
Atunci acolo nu mai era un profet. Atunci trebuia să asculte numai mustrarea, numai înjurăturile, numai apăsarea şi batjocorile vrăjmaşului, pentru că vremea îndurării şi vremea iubirii trecuse.
Există o vreme şi pentru iertare şi răbdarea lui Dumnezeu! Există o vreme când Dumnezeu ne trimite un profet al Său, un om al Său, un Cuvânt al Său pe care, dacă-l ascultăm, suntem fericiţi. Dar există o vreme a fiecărui lucru, când omul lui Dumnezeu se duce şi poporul rămâne fără el.
Numai când rămâi fără părinţi ştii ce înseamnă părinţii. Numai când rămâi fără o nevastă, fără o soţie sau fără un soţ bun ştii ce a însemnat o soţie bună, un om bun.
Numai când rămâi fără sănătate, atunci ştii ce a însemnat sănătatea.
Şi numai când omul îşi pierde mântuirea, atunci va şti… Mulţi vor şti în focul iadului – cum a ştiut bogatul nemilostiv când a ajuns în flăcările iadului ce însemna vremea când Lazăr era la poarta lui… Că ar fi putut face bine, ca să aibă şi el parte de bine, când Domnul era lângă el. Şi ar fi putut să-L primească şi să fie mântuit…
Dar n-a ascultat!…
Este o vreme şi pentru noi, cum a fost o vreme şi pentru Ierusalim, când Mântuitorul Hristos i-a spus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori n-am vrut să strâng pe copiii tăi cum strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că de acum vor veni vrăjmaşii, te vor împresura cu şanţuri, te vor dărâma şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când erai cercetat!”.
Noi mulţumim lui Dumnezeu că ne găsim aici, în casa aceasta în care nişte copii credincioşi şi nişte părinţi credincioşi au căutat faţa Domnului când El i-a îndemnat la aceasta. Şi de atunci faţa lor şi casa lor e luminată şi bucuroasă. Chiar dacă au venit uneori şi furtuni, şi întristări, şi boli, că aceasta sunt în ordinea lucrurilor, în firea lucrurilor pe pământ, şi nu-i nimeni numai sănătos.
Nu-i merge nimănui numai bine.
Şi nu-i niciodată numai timp frumos.
Vin şi încercări, dar, pentru cel credincios, Dumnezeu are totdeauna făgăduinţe: „Nu te teme, Eu sunt cu tine şi te voi izbăvi!”.
Rugăciunea celui credincios are totdeauna o făgăduinţă. Un credincios nu suferă niciodată în zadar.
După ce trece vremea încercării – pentru că şi vremea aceasta îşi are rostul ei –, vine vremea bucuriei, după cum este scris:
„Seara vine plânsul chinului amar,
dimineaţa vine veselia iar”.
Totdeauna vine veselia, pentru că încercările Domnului ţin o clipă, dar îndurarea şi bucuriile Lui ţin veşnic. Deci şi peste casa aceasta, ca şi peste orice casă de credincioşi, trebuie să vină încercarea, pentru că este scris despre Moise când a fost pe munte şi l-a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, de ce celor buni li se întâmplă în lume adeseori necazuri şi suferinţe, iar celor răi le merge bine?” Domnul i-a zis: „Moise, Moise, nu se cuvine niciodată ca omul să întrebe pe Dumnezeu «De ce?…». Pentru că omul trebuie să ştie că Dumnezeu este Bun şi Înţelept şi, oricând lucrează, El ştie ce lucrează. Dar pentru că M-ai întrebat, iată, îţi spun: Şi cei buni greşesc pe pământ. Şi este scris: «Nimic întinat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu». Şi pentru ca cei buni să intre în cer, Dumnezeu îi curăţă prin suferinţele lor puţine de pe pământ, pentru ca să aibă o răsplată veşnică cu El în cer. Pentru puţinele lor fapte rele, cei credincioşi suferă pe pământ şi vor fi răsplătiţi în viaţa veşnică.
Iar în ce-i priveşte pe cei răi – pentru că şi cei răi fac câte-o faptă bună sau câte-o milostenie, ajută câteodată biserica, fac câte-un bine şi ei – Dumnezeu spune: «Adevărat vă spun că şi acel ce a dat un pahar de apă nu-şi va pierde răsplata». Atunci ce se întâmplă? Este aşa că, pentru puţinele fapte bune ale celor răi, Dumnezeu le dă lor răsplata pe pământ. Le merge bine, au de toate, se bucură de toate, nu sunt bolnavi, nu sunt săraci, nu sunt în locuri josnice. Ei se bucură de toate avantajele şi de aceea, pentru că Dumnezeu vrea să le plătească aici tot binele pe care l-au făcut, pentru ca la moarte să nu mai datoreze nimic. Pentru puţinele fapte bune, cei răi sunt răsplătiţi pe pământ şi pentru multele lor fapte rele, vor fi osândiţi în viaţa veşnică.
Moise, Moise, Dumnezeu este drept cu toţi. Dar întâi cu cei răi, pentru că de ei, la moarte, Se desparte pentru totdeauna. Şi în urmă cu cei buni, căci cu ei va fi în vecii vecilor şi El va avea vreme să-i despăgubească de toate suferinţele lor pe pământ”.
De aceea, să-I mulţumim lui Dumnezeu când trecem prin felurite încercări, căci iarăşi este scris: „Faptele unor oameni merg înainte la judecată!”. Acelea se plătesc aici, pe pământ.
Ale altora merg pe urmă. Acelea se plătesc dincolo. Şi tot aşa, şi faptele bune nu pot să rămâne ascunse, căci Dumnezeu le va răsplăti pe toate, fie bune, fie rele.
Dorinţa noastră este să-I mulţumim Lui pentru toate. Şi, după ce ne-am predat Lui şi după ce am pus legământ cu El, după ce am pornit pe cale, să ţinem această cale până la sfârşit cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos, după cum scris: „Dreptarul învăţăturii sănătoase ţine-l!”.
Dacă Dumnezeu ne-adus paşii pe calea mântuirii, El ne spune: „Ţine calea aceasta! Ea duce în Împărăţia Cerească. Mergi pe ea hotărât şi nu te abate nici la stânga, nici la dreapta. Nici din interes, nici din lăcomie, nici din plăcere, nici din ispită, nici ameninţat, nici ademenit. Du-te pe calea asta cum ai primit-o, cum ai crescut, cu învăţătura părinţilor tăi, cu îndemnurile înaintaşilor tăi, pe urmele celor care au mers înaintea ta în Împărăţia lui Dumnezeu. Ţine-te şi tu! Şi unde au ajuns ei, vei ajunge şi tu. Şi cum au biruit ei, vei birui şi tu. Şi cum au fost răsplătiţi ei, vei fi răsplătit şi tu”.
Domnul Iisus să ne ajute la aceasta şi să ne dea putere ca totdeauna să fim în stare să mergem pe calea Lui hotărâţi.
Dacă ne-a făcut un bine…
Dacă I-am cerut un ajutor…
Dacă I-am cerut o binefacere…
şi dacă am primit-o, să nu uităm recunoştinţa! Să urmăm şi noi pilda acelora despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca despre nişte oameni recunoscători. Să nu uităm cum a ştiut femeia care a fost vindecată să-I mulţumească cu lacrimi şi recunoştinţă lui Dumnezeu.
Să nu-l uităm pe leprosul vindecat, cum a ştiut el să se întoarcă şi să-I mulţumească lui Dumnezeu.
Să nu-l uităm pe cel din latura Gadarenilor, care a fost vindecat, cum a venit el să-I mulţumească lui Dumnezeu.
Dacă ieşim la holde primăvara să-I cerem lui Dumnezeu binecuvântarea Sa peste holdele noastre, să nu uităm, toamna, să facem la fel, mulţumindu-I.
Dacă I-am cerut cu lacrimi Domnului să ne scape de o primejdie, să nu uităm să ne întoarcem după aceea să-I şi mulţumim…
Dacă I-am cerut lui Dumnezeu să ne vindece copilaşul bolnav, să nu uităm du¬pă aceea să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-I aducem slujba recunoştinţei noastre.
Pentru că atunci noi vom fi binecuvântaţi de Dumnezeu şi pentru mai departe, dacă noi nu vom uita recunoştinţa faţă de El, după ce ne-a făcut un bine.
Dea Domnul, ca şi pentru mântuirea sufletelor noastre, pe care ne-a dat-o când ne-am hotărât pentru El, să-I arătăm mulţumirea ascultării noastre de-a lungul drumului vieţii, până la sfârşit. Pentru că atunci vom putea intra şi noi fericiţi în Patria Cerească, pentru care ne rugăm Domnului să ne ajute să o câştigăm cu toţii.
Şi acum să ne ridicăm şi să-I mulţumim împreună Domnului.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Doamne, Dumnezeul nostru şi Tatăl nostru, iată-ne în clipele aceasta, în noaptea aceasta, în starea aceasta, în locul acesta, între sufletele acestea…
Venim în Faţa Ta, Doamne, cu rugăciunea noastră de mulţumire şi cu lacrimile noastre de recunoştinţă pentru tot binele mare şi mult pe care fiecăruia dintre noi ni l-ai făcut până astăzi.
Dorim în clipa asta, Doamne, să-Ţi mulţumim recunoscători fiecare dintre noi… Căci fiecare dintre noi am avut ori un copil bolnav, ori o mamă bolnavă, ori un soţ bolnav, ori o soţie bolnavă. Ori un frate bolnav, ori o soră bolnavă, ori un tată bolnav. Îţi mulţumim că ne-ai ascultat rugăciunile când Ţi le-am strigat şi i-ai vindecat.
Am fost în primejdii de moarte, Doamne, şi am strigat către Tine pentru noi sau pentru ai noştri pe care i-am ştiut şi care erau aşa – şi Tu ai ascultat rugăciunile noastre şi i-ai izbăvit.
Am fost în călătorie, Doamne, noi sau ai noştri. Câte accidente, Doamne, câte nenorociri ni s-ar fi putut întâmpla! Ne-am rugat Ţie sau alţii sau rugat pentru noi şi ne-ai izbăvit, Doamne, şi am ajuns cu bucurie acasă, unde eram aşteptaţi.
Îţi mulţumim acum, dacă n-am ştiut atunci să-Ţi mulţumim!
Poate că din pricina bucuriei mari sau din alte pricini am uitat, Doamne. Te rugăm să ne ierţi nerecunoştinţa noastră şi să primeşti acum mulţumirea că ne-ai ajutat.
Am fost în muncă în locuri primejdioase, în necazuri, în vreme grea, în zăpadă, în frig, în primejdie şi ne-am rugat noi sau s-au rugat alţii pentru noi – şi Tu ne-ai izbăvit de acolo de unde pe mulţi nu i-ai scăpat, de unde alţii au rămas acolo, Tu pe noi ne-ai întors, Doamne.
Din toată inima Îţi mulţumim acum, dacă atunci n-am putut să-Ţi mulţumim îndeajuns. Am fost în primejdii de războaie, de cutremure, de inundaţii, de furtuni, am fost, Doamne, şi noi ne-am rugat sau alţii s-au rugat pentru noi. Tu ne-ai izbăvit, în timp ce pe alţii nu i-ai izbăvit. Şi noi n-am ştiut să-Ţi mulţumim de-ajuns nici atunci şi nici de atunci până astăzi.
Te rugăm să primeşti acum mulţumirile noastre pentru toate izbăvirile pe care ni le-ai dat nouă sau celor pentru care ne-am rugat.
Doamne Dumnezeul nostru, iată că stăm şi acum, şi aici în Faţa Ta. Nici unii dintre noi nu ştim viitorul nostru. Tu Singur ştii cât de aproape sau cât de departe este nenorocirea de fiecare dintre noi.
Ştim numai că viaţa nu-i sigură pentru nimeni, dar moartea şi nenorocirea e sigură pentru fiecare dintre noi.
Venim în Faţa Ta şi-Ţi cerem ajutorul Tău şi ocrotirea Ta.
Cuvântul Tău spune că vremile din urmă vor fi vremuri grele, că oamenii vor fi răi, neascultători, se vor lepăda de Dumnezeu şi se vor vinde unii pe alţii, se vor da la moarte unii pe alţii. Vor căuta tot felul de rele unii împotriva altora şi, din cauza multor stricăciuni şi păcate, mulţi vor cădea din credinţă şi se vor lepăda de Tine, Izbăvitorul şi Mântuitorul lor. Noi vedem acum cît de mulţi se leapădă de Tine, cât de mulţi cad din credinţă, chiar şi cei care au fost odată cu noi la adunările Tale şi au ascultat cu lacrimi Cuvântul Tău alăturea de noi.
Doamne Dumnezeul nostru, ştim câte primejdii pot fi în viitor pentru fiecare dintre noi. Te rugăm, Doamne, ia-ne sub sfânta Ta ocrotire începând din clipa aceasta şi scapă-ne pe toţi de cea mai mare nenorocire care este: pierderea sufletului.
Te rugăm, Doamne, să primeşti mulţumirile tuturor celor care s-au hotărât pentru Tine şi au ales calea mântuirii Tale. Ajută-le să meargă pe această cale până la sfârşit! Dar ai milă, Doamne, când Te rugăm pentru cei care au auzit Cuvântul Tău şi ştiu, Doamne, care este voia Ta. Că voia Ta este să se întoarcă, să nu piară, ci să fie mântuiţi.
Ajută-le, dacă n-au făcut pasul hotărârii până astăzi, să nu-l mai amâne, pentru că ziua de mâine nu-i a nimănuia dintre noi, ci numai a aceluia căruia i ai hotărât-o Tu.
Pentru că nu se ştie zilele nici unuia, ajută-ne să ne numărăm bine zilele, pentru ca să avem viaţa şi pacea, să avem cel mai mare bine: viaţa şi iertarea păcatelor noastre care numai dacă ne predăm Ţie şi ne hotărâm pentru Tine vor fi iertate cu adevărat şi spălate pentru totdeauna.
Dă-le, Doamne, acestea tuturor celor care nu s-au hotărât pentru Tine. Ajută-le să se hotărască, pentru ca să fie siguri de iertarea şi de mântuirea Ta. Iar după aceea să păşească pe calea aceasta până la sfârşit, deplin încredinţaţi că Tu vei rezolva toate problemele lor şi vei îngriji de toate trebuinţele lor: de cele sufleteşti, de cele personale, de cele materiale.
Ne rugăm în clipa aceasta, acum, pentru toată Biserica noastră, pentru toată Lucrarea Ta şi pentru toţi preoţii credincioşi şi fraţii credincioşi. Ajută-i să cheme sufletele la Tine, să ţină viu şi nestins focul pe altarul credinţei. Să le dai putere şi să le dai putere şi să le dai ajutorul Tău.
În mijlocul poporului nostru ridică profeţi mulţi, credincioşi adevăraţi, ca profeţii să facă cunoscut Cuvântul Tău şi poporul să-i asculte. Că fericit e poporul care ascultă glasul profeţilor şi binecuvântaţi sunt profeţii care spun poporului Cuvântul Tău. Astfel, Doamne, feţele noastre să fie îndreptate spre Tine şi Faţa Ta să fie pururea îndreptată spre noi, ca să fin binecuvântaţi şi noi, şi poporul nostru.
Binecuvântează ţara noastră şi pe cei cărora le-ai încredinţat slujbe de conducere, că Tu eşti Acela, Doamne, Care ai rânduit cine să fie sus şi cine să fie jos. Nu este nici o stăpânire decât prin voia Ta.
Binecuvântează stăpânirea patriei noastre cu temere de Tine, cu ascultare de Tine, ca noi să putem duce o viaţă liniştită şi cu bucurie să ne întâlnim unii cu alţii, să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să facem voia Ta, ca şi Tu să faci voia noastră. Căci dacă noi căutăm Faţa Ta, şi Tu cauţi faţa noastră.
Cât noi umblăm potrivit Voii Tale, şi Tu, Doamne, vei umbla apărându-ne de orice rău şi îndepărtând de la noi orice primejdie.
Binecuvântează vremile pe care le trăim, fă-le paşnice şi libere şi nu lăsa ameninţări de războaie, veşti de războaie, de tulburare între popoare. Lasă pacea, înţelegerea, dragostea, preţuirea unora pentru alţii. Pentru că din pace câştigă toţi, dar din neînţelegere pierd toţi. Pecetluieşte în sufletele noastre binecuvântarea Ta pe totdeauna, ca, recunoscători şi îndatoraţi, să Te binecuvântăm.
Peste casa aceasta iubită şi peste familia aceasta, Te rugăm să-Ţi păstrezi şi să laşi cu mai multă binecuvântare harul Tău, ajutorul şi belşugul Tău. Pentru ca niciodată să nu ducă lipsă de nimic, de nici o trebuinţă trupească, nici sufletească – nici părinţii, nici copiii.
Şi plecarea, şi venirea să le fie binecuvântate.
Munca şi odihna să fie binecuvântată şi serile, şi dimineţile lor să fie binecuvântate, şi toamnele, şi primăverile binecuvântate.
Şi peste satul acesta, şi peste toţi părinţii, fraţii, surorile, din satul acesta, peste toţi cei care sunt mari şi peste toţi cei care sunt mici, să laşi binecuvântarea Ta şi niciodată să nu-i laşi lipsiţi de un glas sfânt care să vestească Cuvântul Tău şi care să îndrepte sufletele spre mântuire, cum ai avut până astăzi.
Te rugăm ca toate satele şi oraşele noastre să aibă astfel de vestitori binecuvântaţi, ca, ascultându-i, să capete viaţa veşnică şi să meargă pe calea mântuirii până la sfârşit.
Din toată inima Îţi mulţumim pentru această seară binecuvântată şi pentru aceste suflete pe care Tu le-ai rânduit să ia parte aici şi pentru că ai pregătit fiecăruia un cuvânt şi un îndemn.
Te rugăm, Domne, ca cei ce au avut urechi [să audă], cei care au avut ochi să vadă şi cei care au avut o inimă să primească.
Pentru că toţi avem un suflet care are nevoie de mântuire. Dea Domnul să ajungem să o dobândim cu bucurie, ducând până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cu cutremur, să aşteptăm cu bucurie venirea Ta. Fă să vedem astfel cu bucurie Faţa Ta şi, împreună cu părinţii noştri şi cu fiii noştri, să Te binecuvântăm cu bucurie.
Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.