O scrisoare a fratelui Vasile Acsinuţă din Dersca (Botoşani)
către familia fratelui Dumitru Anăstăsoaie din Preluci (Bacău)
Iubiţi fraţi! Un fecior de împărat, odată, făcea o lungă călătorie dintr-o ţară în alta. Obosit şi însetat, s-a oprit la o fântână de unde o fată scotea apă. Aceasta îi dăduse să bea. Drept mulţumire, i-a făgăduit fetei că dacă, la întoarcere, o va găsi tot acolo, o va lua cu el, să-i fie soţie. În fiecare zi venea fata la fântână şi cerceta mereu cu ochii zările albastre, să-l vadă venind. Aşa au trecut ani după ani. Obrajii ei nu mai erau rumeni, frumuseţea ei s-a veştejit, tinereţea i s-a şters, dar ea a aşteptat până la bătrâneţe şi a murit acolo cu dorul neîmplinit, tot aşteptând, căci acela nu s-a mai întors, nu s-a ţinut de cuvânt.
Povestea asta închipuie dezamăgirea omului în ce priveşte viaţa pământească, fiindcă aceasta este ca un vis înşelător. Omul e slab şi nu se poate ţine de cuvânt în făgăduinţe mari.
Nu tot aşa este şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. El se împlineşte. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Lui se va împlini şi credincioşia Lui ţine în veac (Ps 117, 2). Neamurile pământului încă de la începutul lumii au aşteptat un Izbăvitor făgăduit.
Dar Fiul Împăratului ceresc n-a făcut ca cel cu fata din poveste. El a făgăduit că vine şi a venit, trimis de Tatăl. A venit în ziua şi la vremea pe care Apostolul Pavel o numeşte „plinirea vremii”. Soarele nu apare deodată, pe neaşteptate, ci arătarea lui e prevestită de ivirea zorilor. Aşa a apărut „Soarele mântuirii noastre, Hristos”, prevestit de zorii Vechiului Testament. Steaua făgăduinţei Îl arată pe El. Dorul omenirii e în culmea aşteptării. Avraam şi patriarhii primesc făgăduinţa şi au dorit să-L vadă. David Îl cântă pe harfa măiastră, proorocii Îl zugrăvesc în culori vii, albe şi roşii… În corturi, în Haldeea, în robia Egiptului, la picioarele muntelui Sinai, în Ierusalim, în robia Babilonului, Israelul vechi suspina după venirea Lui. Păgâni, poeţi şi filozofi au precizat că Izbăvitorul Se apropie, că mântuirea vine din Răsărit, din Iudeea. Generaţie după generaţie, şi-au transmis nădejdea ca o făclie aprinsă. Totuşi peste lume stăpâneşte păcatul. Robia şi sclavagismul erau în floare, familia era degradată, femeia şi copiii erau sclavi în casa omului, toată lumea se închina la zei, la idoli. Omenirea se afla pe cea mai joasă treaptă de decădere când, iată, soseşte „plinirea vremii”.
Pe de alta parte, în toată lumea domnea o pace generală sub o singură stăpânire, a împăratului roman Cezar August. Nu era nici un zăngănit de arme, hotarele dintre neamuri s-au fost ridicat şi dărâmat. Popoarele vorbesc aceeaşi limbă şi au destulă civilizaţie. Acum vestea mântuirii poate sosi, se poate face ca cel mai nimerit lucru.
Steaua magilor este ca un chip al Duhului Sfânt şi răsăritul unei zile noi, care îi duce pe magi spre Hristos. Aşa şi azi, Duhul Sfânt îi călăuzeşte pe oameni la El. Vechiul Testament, cu proorociile scrise în el prin Duhului Sfânt, este un alt chip care arată preoţilor din Ierusalim că în Betleem S-a născut Cel promis; numai că ei nu s-au urnit deloc să-L caute în Betleem. El S-a născut într-o colibă întunecoasă, fără lumină, săracă şi în mare mizerie. Asta a vrut să arate că inima omului este precum o colibă murdară, când Se naşte Hristos într-un suflet.
Naşterea Domnului a fost evenimentul care a rupt istoria în două. De atunci începe o lume nouă, o viaţă nouă, o facere din nou a lumii. Naşterea Domnului trebuie să însemne şi pentru noi o rupere în două a vieţii noastre, un început de viaţă nouă.
Minunea din coliba Betleemului nu preţuieşte nimic, dacă ea nu se petrece şi în peştera şi coliba sufletului nostru. Pe o cruce scria aşa: „A murit de 80 de ani, dar a trăit numai 3 ani. Viaţa lui a fost ruptă în două: 77 de ani i-a trăit în zadar, iar 3 ani a trăit în credinţă”.
Anii din calendar nu se socotesc de la facerea şi naşterea lumii, ci de la naşterea lui Hristos în lume. Aşa şi la om, se socotesc pentru veşnicie anii de la naşterea lui Hristos în om, de la întoarcerea la credinţă. Naşterea lui Hristos, pentru noi, înseamnă renaşterea noastră. Copilul Iisus S-a născut în semnul crucii, în semnul morţii. Aşa se naşte şi un creştin duhovniceşte, în semnul crucii. Noi am trăit o parte din ani în omul cel vechi; acum pe el îl răstignim pe cruce şi trăim în omul cel nou. Acolo în Betleem, în locul colibei sărace, întunecoase, se află o biserică luminoasă şi foarte curată şi frumoasă. Tot aşa, în locul omului vechi, murdar şi urât, să devenim oameni noi, luminaţi, frumoşi – temple ale Duhului Sfânt. În omul cel vechi am trăit pentru noi, în cel nou, pentru El. Dacă magii rămâneau în ţara lor, nu-L mai aflau şi nu I se mai închinau Domnului. Irod a rămas pe loc în Ierusalim şi nu numai că nu L-a aflat, dar caută şi să-L omoare. Irod a reparat Templul Ierusalimului, apără religia poporului, dar era duşmanul închinării lui Hristos. Aşa şi omul religios şi formalist, omul vechi, lumesc, face la fel. Credinciosul Îl caută, Îl află şi Îi slujeşte în toate.
Magilor, cât au stat în palatul lui Irod, nu li s-a mai arătat Steaua. Şi azi, pentru orice creştin care mai dă pe la palatele lui Irod, adică pe la plăcerile Satanei, Duhul Sfânt (Steaua) nu se mai vede, căci El Se întristează, ba Se şi stinge.
Fraţii mei, în Vechiul Testament este o asemănare (…): Avraam Îl închipuie pe Dumnezeu Tatăl; soţia lui, Sara, e legea Vechiului Testament; Isac Îl închipuie pe Domnul Iisus; Rebeca, pe Mireasă (Biserica); şi Eleazar, slujitorul bătrân din casa lui Avraam, pe Duhul Sfânt. Eleazar a găsit-o pe Rebeca la fântână, adăpând oile. (Biserica, cu apele vii din fântâna Scripturii, îi adapă pe creştini). Eleazar, venind cu Rebeca pe drum, spre Isac, i-a povestit acesteia numai despre Isac. N-a spus despre el, nu s-a făcut cunoscut pe el.
Aşa face şi Duhul Sfânt azi: Îl arată pe Hristos şi vorbeşte Bisericii şi lumii numai de Iisus. Deci Iisus cel Răstignit este miezul şi subiectul lucrării Evangheliei.
Evreii vorbesc mai mult de Tatăl-Iehova; alte adunări vorbesc azi mai mult de Duhul Sfânt şi de daruri; dar nici unii, nici alţii nu-L predică pe Hristos ca Mântuitor şi nu au mântuirea. Acum Domnul Iisus, feciorul Împăratului ceresc, este la dreapta Tatălui şi a făgăduit că va veni a doua oară.
Noi suntem mireasa Lui – fata din poveste, care trebuie să-L aşteptăm la fântână, lângă apa Bibliei, a credinţei statornice şi liniştite, în pace şi bunăvoire.
Frumoşi ani şi frumoase petreceri ne-a adus Domnul Hristos, cu atâtea bucurii şi biruinţe, de sărbătorile Crăciunului, în casele fraţilor noştri împrăştiaţi pe cuprinsul ţării, în sate şi oraşe.
Eu Îi mulţumesc Domnului pentru toţi, pentru Dumneavoastră, care L-aţi aflat pe Iisus ca Mântuitor şi Mire.
Steagul Păcii Lui să fluture biruitor peste toate popoarele.
Slăvit să fie Domnul.
25. 12. 1955