Anul 1942 a fost pentru noi un an în care au început examene şi mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini. Iată cum i s-a întâmplat lui:
… Era, prin ianuarie 1942, o iarnă grea, cu ger mare.
Dar abia a plecat şi, la două zile, am şi primit vestea că a fost arestat şi ţinut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni, lângă Arad, unde abia coborâse din tren. Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Aradului şi Timişoarei şi voia să înceapă de acolo.
Mai târziu, sora Mărioara ne scria pe larg cum se întâmplase. Iată cum ne scria ea:
„…Venind de la tramvaiul de 8 dimineaţa, fratele Marini, cu un colet mare de cărţi, s-a îndreptat spre noi, când şeful postului de jadarmi, Bobu, i-a ieşit în cale şi l-a întrebat unde merge. El a spus: „La familia… cutare“. L-a luat şi l-a dus la post cu coletul de cărţi cu tot.
Nu ştiu cine din sat l-a văzut şi l-a cunoscut că este „ostaş“ de al nostru. A venit şi i-a spus mamei:
– Ostaşul acela care vine pe aici pe la voi şi vorbeşte frumos a fost dus de Bobu la post. Avea un pachet mare şi greu. De abia mergea cu el.
– Du-te până la post, mi-a zis mama, să vezi dacă este adevărat şi cine este.
Dar şeful acesta, Bobu, era o groază pentru toţi oamenii, era ca o fiară, aşa de rău se purta. Nu ştiam cum să mă apropii acolo şi ce să zic… Dânsul îşi avea familia în sat, iar mama mă trimisese la ei de multe ori în trecut, să le duc lapte. Aşa am îndrăznit să mă duc.
– Ce cauţi aici? – m-a întrebat el aspru…
– Am auzit că aţi adus aici pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să ştiu ce a făcut şi de ce l-aţi adus aici!
– Da? E fratele tău?
– Da, e fratele meu în Domnul!
– Atunci vino de vezi de el!
M-a dus într-o cameră grozavă şi rece. Când a deschis uşa, fratele Marini stătea pe un pat de fier… Camera era mare, geamurile, mici şi îngheţate, fratele Marini, vânăt de frig şi tremura…
Când m-a văzut i s-au umezit ochii de lacrimi şi mi-a zis:
– Iată-mă, sunt aici!
Dar şeful de post nu m-a lăsat să stau de vorbă cu el. M-a luat de mână şi m-a scos afară, zicându-mi răstit:
– Destul, pleacă!
Dar eu m-am dus iarăşi la el în birou şi l-am rugat să-mi dea voie să vin la fratele cu puţină mâncare caldă.
– Bine, vino, mi-a zis el.
Fericită, eu m-am dus repede acasă şi i-am spus mamei totul. Am pregătit în grabă amândouă mâncarea şi m-am dus. Şeful plecase undeva, era numai soldatul. Am stat cu fratele până ce a mâncat. A venit şeful şi l-am rugat din nou:
– Lăsaţi-mă să-i aduc lemne să-i fac foc. Este aşa de frig aici, iar el este slab şi bolnav. Şi să-i aduc pernă şi dună caldă de învelit, dacă îl veţi mai ţine aici!…
Nu mi-a dat nici un răspuns. Dar eu, seara, m-am dus iarăşi şi i-am dus de cină.
– Mai vii mult aici? – s-a răstit la mine şeful.
– Da, voi veni tot timpul cât va sta aici, am zis eu.
– Poţi să-i aduci şi pernă şi dună! Văd că ai mare grijă de el!
Am fugit întruna până acasă, am luat duna şi perna mea şi m-am dus înapoi la fratele cu ele. Când m-a văzut fratele a lăcrimat şi a zis: O, cum lucrează Dumnezeu…
În dimineaţa următoare m-am dus iarăşi cu mâncarea caldă la fratele. Mi am dus cu mine şi lucrul de mână, să stau cu el. Când am rămas singuri, am cântat şi ne-am rugat împreună, căci şeful, văzând că nu-i om periculos, l-a lăsat şi fără soldat lângă el. I-a spus doar să nu fugă până va primi ordin să ştie ce să facă cu el… Apoi, întorcându-se spre mine, îmi zise ameninţător:
– Dacă fuge, tu răspunzi de el!
– Bine, am zis eu fericită.
Astfel au trecut patru zile, cât eu tot am mers şi am venit de acasă la postul de jandarmi şi înapoi.
În seara a patra, şeful m-a chemat în birou şi mi-a zis:
– Văd că tare mult te doare de fratele ăsta al tău. Iată, ţi-l las să-l duci acasă la voi, să nu tot vii aici, la el.
Eu credeam că glumeşte. Nici nu ştiam, de bucurie, ce să cred când am auzit asta.
– Îl iau pe răspunderea mea, domnule şef!
– Am să-i fac o declaraţie pe care o semnează el şi o semnezi şi tu şi apoi ţi-l las. Dar tu răspunzi de el. Nu are voie să iasă nici până în stradă. Nu are voie să vină la el nimeni. Va sta la voi în cameră. Are voie doar să se plimbe puţin prin curte sau prin grădină şi doar cu familia voastră să vorbească. Încolo, să nu aud că vin la el ostaşii, că te aduc pe tine în locul lui.
Apoi l-a chemat în birou şi pe fratele Marini. Când m-a văzut acolo, a rămas mirat, că el nu ştia încă nimic.
– D-ta, i-a spus Bobu, ai deocamdată domiciliu forţat la familia ei. Mergi cu fata asta şi stai acolo până vom vedea cum se va rezolva problema. Nu ai voie asta… nu ai voie asta… nu ai voie asta…
Semnează aici!
Fratele Marini avea faţa plină de bucurie. Semnă.
– Semnează şi tu, se uită la mine şeful.
Am semnat şi eu.
– Puteţi pleca! Dar nu cumva să aflu că faceţi altfel.
Eu am luat repede hainele de pe pat, iar fratele, coletul cu cărţi şi am plecat împreună.
Când ne-au văzut mama, tata şi frăţiorii mei, nu mai puteau nici ei de bucurie. Plângeam cu toţii. Şi noi, şi fratele.
Am pregătit o cameră caldă pentru fratele şi, când ne-am văzut în ea, ne am aruncat pe genunchi şi am mulţumit Domnului cu lacrimi de bucurie.
Trei săptămâni au trecut astfel. Şi, tot timpul cât acest om minunat al lui Dumnezeu a stat la noi, nu pot spune ce lumină puternică a stăpânit peste viaţa lui.
A fost un om al rugăciunii şi al Bibliei. Mai mult a postit şi s-a rugat decât orice altceva. Când nu citea şi nu se ruga, scria tot timpul.
Mai totdeauna, când mergeam la el să-i ducem mâncarea sau să mai stăm câte puţin de vorbă, îl găseam stând pe genunchi în rugăciune.
După cele trei săptămâni a fost lăsat liber şi a plecat…“
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE