Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)
Punctul însemnat în cele de mai sus este cuvântul „nou“ în Hristos, „o făptură nouă“. Este ţinta pe care Dumnezeu a voit s-o ajungă cu omul: să-l înnoiască, să facă din el o făptură nouă, ascultătoare, curată, neprihănită, prin înlăturarea păcatului şi a vieţii eului păcătos care l-a nenorocit şi l-a despărţit de binele şi fericirea ce i le dăduse Făcătorul său. Această ţintă a fost atinsă prin Hristos, Care a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia… (Efes. 2, 14-18). Prin cunoaşterea şi primirea Lui prin credinţă, suntem ajunşi la ţinta lui Dumnezeu: de a fi înfiaţi, de a fi primiţi din nou în braţele dragostei Lui, după ce păcatul ne rătăcise şi ne despărţise de El. Plin de dragoste, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să ne caute. Şi, prin jertfa vieţii Acestuia, după ce ne-a iertat toate păcatele, vrea să ne aşeze pentru totdeauna în Casa cea cu multe locaşuri a Tatălui (Ioan 14, 1-3).
Tot ce ni s-a dat de la Tatăl avem în Hristos. El a fost făcut pentru noi: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). A L cunoaşte pe El, iată deci ţinta pe care trebuie s-o ai! Această singură cunoştinţă te poate salva şi mântui. „Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa… Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi a dat viaţa“ (Isaia 53, 11-12). Adică îi va face făpturi noi, neprihănite.
Cunoaşterea lui Hristos prin har şi primirea Lui prin credinţă aduc asupra ta sângele ispăşitor, ştergerea păcatelor şi înnoirea vieţii. Fiind curăţit şi izbăvit de puterea păcatului, nu mai trăieşti după voia firii pământeşti (a eului), ci după voia şi îndemnul Duhului. Nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru tine (II Cor. 5, 15).
Fiind „o făptură nouă“, nu-L mai cunoşti pe Hristos „în felul lumii“. El nu mai este pentru tine un străin de care nici să nu te sinchiseşti când făceai păcatul şi faţă de care erai nepăsător, ca de orice necunoscut. Nu! Ci acum El e Mântuitorul tău pe Care-L iubeşti; Domnul Căruia I te supui; Stăpânul de Care asculţi; Păstorul după Care mergi. El e totul pentru tine. Totul ai în El. Acum nu mai eşti un stră¬in în casa Lui. „Deci, dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 19). Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori… (Rom. 8, 17). Iată ce avem, ce am primit prin jertfa Lui, prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh“ (Efes. 2, 18).
O schimbare totală
Urmarea acestei „înnoiri“ este o schimbare totală a vieţii. Alte vorbe, alte fapte, alte gânduri, alte planuri, alte dorinţe, alt fel de a vedea, alt fel de a judeca şi privi lucrurile decât înainte. Altădată judecai în felul lumii, vorbeai în felul ei; aveai şi tu „felul tău“ de a fi… Acum, fiind „în Hristos“, eşti o făptură nouă. „Cele vechi s-au dus“. Fiind „în Hristos“, te schimbi după cum este El; iei felul Lui de a fi. Ai gândul lui Hristos. Având viaţa Lui în tine, arăţi şi tu în afară viaţa aceasta. Cei născuţi din nou, fiind născuţi din Dumnezeu („Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi“ – Evrei 2, 11), trăiesc o viaţă potrivită cu Acela din Care s-au născut, potrivit cuvântului: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi“ (Efes. 5, 1).
A vedea totul prin Hristos
Apoi, ca făptură nouă, nu mai cunoşti pe nimeni în felul lumii. Nu mai vezi pe nimeni în felul lumii. Ci vezi totul în Hristos şi prin Hristos. De pildă, când erai în lume, fericeai pe cei bogaţi, pe cei mari, pe cei sănătoşi, pe cei cărora totul le mergea din plin şi nu duceau lipsă de nimic. Acum nu fericeşti pe nimeni în felul acesta, ci mai degrabă le plângi de milă când nu-L cunosc pe Domnul şi nu au mântuirea. Domnul Hristos spune acestui fel de oameni: „Dar vai vouă, bogaţilor, (…) vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum (…), vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine…“ (Luca 6, 24-26). Altădată îi priveai pe cei credincioşi drept nişte nenorociţi şi vrednici de dispreţ; acum te bucuri de ei ca de cei mai înţelepţi şi mai fericiţi oameni, spunând ca şi David: şi sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi sunt toată plăcerea mea (Ps. 15, 3).
Nu mai este teamă…
Mai înainte aveai groază de sărăcie, de lipsuri, de dureri, de prigoniri, de ocara lumii, de acel „ce va zice lumea“; aveai teamă că n-o să ai ce mânca şi ce îmbrăca; aveai frică de boală, de moarte, de judecată; Evanghelia, rugăciunea îţi erau tot atât de neplăcute ca şi o mâncare de post. Nu le puteai suferi. Acum totul s-a schim-bat: în suferinţă nu-l mai vezi pe diavolul negru care vine să-ţi facă rău, ci un har pentru care te bucuri, fiindcă suferinţa are ca urmare „roada paşnică a dreptăţii“ (Evrei 12, 11).
În sărăcie – prisos şi dărnicie
Sărăcia, lipsa de hrană şi îmbrăcăminte nu te mai îngrijorează. Având ca tată pe Acela care îngrijeşte de păsările cerului şi îmbracă florile câmpului în podoabe, poţi fi fără teamă, fiindcă Tatăl va purta grijă de tine cu atât mai mult cu cât eşti un copil al Său, răscumpărat prin sângele Domnului Hristos, Preaiubitul Lui (Matei 6, 25-33).
Mulţumindu-se cu puţin, credinciosul copil al lui Dumnezeu nu numai că nu duce lipsă de nimic, dar poate să-i ajute şi pe alţii, care sunt mai lipsiţi decât el. El nu poate uita ceea ce Dumnezeu îi spune, că: „…având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi“ (I Tim. 6, 8). Acei ale căror haine, strânse grămadă pe paturi, în lăzi sau în dulapuri, au slujit doar ca hrană moliilor – în timp ce săracii şi bolnavii au zăcut despuiaţi pe scândură goală! – vor striga şi se vor tângui din pricina nenorocirilor ce au să vină peste ei (Iacov 5, 1-6; Matei 6, 19-21).
Încrezător în Cel care a spus: „Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci Însuşi Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi!»“ (Evrei 13, 5), şi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă!“ (Matei 6, 33), cel credincios este milos, ajută cât mai mult lucrarea lui Dumnezeu şi răspândirea Cuvântului Său şi merge liniştit înainte, spre Cetatea vieţii, ştiind că nu va duce lipsă de nimic. În ziua necazului, va fi ajutat de Domnul, potrivit făgăduinţelor Sale: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman! În ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâna vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el“ (Ps. 40, 1-3). Cel care face milă în veac nu se va clătina… El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul… capul i se înalţă cu slavă (Ps. 112).
În boli şi încercări – răbdare
În boli, în încercări şi dureri, cel născut din nou nu mai vede, ca înainte, pe diavolul – ci voia Tatălui. El ştie că pentru a intra în deplină bucurie în cer trebuie să fie făcut desăvârşit şi sfinţit, curăţit deplin de sine însuşi, de ceea ce mai ţine de omul cel vechi, iar această curăţire nu se poate face fără cuptorul suferinţei. Ştie că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea care nu înşală (Rom. 5, 3-5) şi, dacă suferă împreună cu Hristos, va fi şi proslăvit împreună cu El (Rom. 8, 17).
Chiar când suferinţa vine ca o pedeapsă, el şi atunci sărută nuiaua care a venit să-i aducă cea mai mare binecuvântare: să-l facă părtaş sfinţeniei Tatălui şi să-i aducă roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12, 5-11).
Astfel, prin credinţă, se poate bucura mult, chiar dacă „acum“ va trebui să fie întristat pentru puţină vreme, prin felurite încercări… socotind, pe drept, că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi… Încercarea suferită cu răbdare are ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Iisus Hristos (I Petru 1, 5-7; Rom. 8, 18).
Deplină supunere
Iar când cea mai grea încercare ar sfărâma totul în viaţa sa, credinciosul poate totuşi spune cu o deplină şi liniştită nădejde şi încredere în Dumnezeul său: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-au inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele, şi partea mea, Dumnezeule, în veac“ (Ps. 42, 24-25).
În prigonire – bucurie
Când copilul lui Dumnezeu trece prin prigoniri, ocări şi batjocuri pentru Numele lui Hristos, nu-şi pierde cumpătul şi nu se necăjeşte. Privind la Stăpânul său, Îl vede cum, aici pe pământ, a fost dispreţuit şi ocărât de oameni, batjocorit şi răstignit între tâlhari, fără să se împotrivească, fără să strige, El suferă, tace şi se roagă pentru vrăjmaşii Săi… Şi credinciosul şi-aduce aminte că el a spus demult alor Săi: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. (…) Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. (…) Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.“ (Ioan 15, 18-20; 16, 2-3).
Mântuitorul a spus alor Săi, care au de pătimit pentru El: „Ferice de voi! (…) Bucuraţi vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!“ (Matei 5, 10-12). Bucuraţi-vă – scrie şi Apostolul Petru – întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui! Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul Slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Dacă cineva suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta (I Petru 4, 12-16). Da! „Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, căci şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21). „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi suferiţi pentru El“ (Filip. 1, 29).
Credinciosul ştie că prin multe necazuri trebuie să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea, întărindu-se în Mântuitorul său, Care i-a spus să îndrăznească (Ioan 16, 33), îşi încredinţează sufletul credinciosului Ziditor, făcând ceea ce este bine (I Petru 4, 19).
În moarte – nădejde
Dacă moartea îi stă în faţă, copilul lui Dum-nezeu nu se înspăimântă de umbrele ei, fiindcă el a fost izbăvit de frica şi robia morţii, precum şi de acela care are puterea morţii (Evrei 2, 14-15), de către Mântuitorul său binecuvântat. El i-a spus încă de când a crezut: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viaţa veşnică“ (Ioan 6, 47). „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele vin după Mine; şi Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi“ (Ioan 10, 27-28).
Cât de dulce este siguranţa făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe pe care Duhul ni le a lăsat în epistola Sfântului Ioan cu privire la ceea ce avem în Mântuitorul nostru: „Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are viaţă; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă. Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică“ (I Ioan 5, 11-13).
La judecată – îndrăzneală
Până n-a venit la credinţă, îl înfricoşau pe credincios atât de mult grozava judecată a lui Dumnezeu şi focul iadului, încât adesea, tulburat, nu putea nici să doarmă. Şi pe drept, „pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup – ori bine, ori rău“ (II Cor. 5, 10). Şi el, care a făcut atâtea rele şi păcate, avea de ce se teme, căci „înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu“ (Evrei 10, 31).
…Acum, după ce credinciosul a primit în inimă dragostea adevărului, adică pe Domnul Iisus, după ce prin credinţa în sângele Lui a fost socotit neprihănit de către Dumnezeu, fiind socotit copil al Lui (Ioan 1, 12; Rom. 3, 21-25), ştie „că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi“ (I Tes. 5, 9-10). Aceasta a făcut-o dragostea lui Dumnezeu, Care a dat pe Fiul Său Unul Născut, pentru ca oricine crede într În¬sul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit pe când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos deci acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui“ (Rom. 5, 8-10).
Mântuitorul nostru iubit a întărit credinţa, nădejdea şi încrederea credinciosului prin cuvintele Sale, în care nu este schimbare sau umbră de mutare: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la Judecată nu va veni, ci se va muta din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Oricine crede în El nu este judecat… (Ioan 5, 24).
În înviere – slavă
Pentru cel credincios, viitorul este lumină – şi nu întuneric. Nădejdea şi credinţa puternică în Mântuitorul său îl fac să se bucure nespus de mult: căci „dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos – dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim“ (Rom. 8, 17).
O deosebită mângâiere are credinciosul în făgăduinţa că Domnul Hristos Se va întoarce din nou, să-i ia la Sine pe toţi copiii Săi. Cuvinte ca acele scrise la I Ioan 3, 2-3 îl umplu de mângâiere şi pace. Ele spun tot ce doreşte inima sa: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu; şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Şi dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este. Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este“ (I Ioan 3, 2-3).
Înainte de a-L primi pe Mântuitorul, nu ştia de ce trăieşte. Acum ştie că trăieşte pentru Domnul său (Rom. 14, 8). Şi, fiindcă-L iubeşte, Îl aşteaptă cu dor, pregătindu-se neîncetat să-I poată vedea cu bucurie faţa atunci când va veni, când glasul trâmbiţei lui Dumnezeu îi va trezi pe cei adormiţi şi-i va schimba într-o clipă pe cei vii, răpindu-i în văzduh, să întâmpine pe Domnul, ca să fie apoi totdeauna cu El, pe vecii vecilor (I Tes. 4, 15-18). În această nădejde, încă de pe acum, copilul lui Dumnezeu cântă cu dor:
„Ce frumos va fi în clipa când,
curăţiţi şi slobozi de păcat,
vom fi în ceruri toţi cu Iisus,
în Casa cea de sus!“