PĂZIŢI-VĂ DE ALUATUL FARISEILOR (Lc 12, 1)

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş, parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti
«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau învăţătura sănătoasă. Nu căutau alinare şi mântuire. Nu voiau o convingere sinceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mântuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo minune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemulţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică legea”. Sărmanii oameni! Inima li s-a împietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus a învăţat ca nimeni altul, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 11, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spirituale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi, ostaşii Domnului, nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. N-au văzut şi nu văd că singura mişcare religioasă ce aduce astăzi un real folos sfintei noastre Biserici Ortodoxe este tocmai Oastea Domnului, prin minunata ei lucrare de trezire sufletească. Da, nu ne mai putem mira, ci dimpotrivă, după cuvântul Domnului din Ioan 15, 19: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”, noi, ostaşii, trebuie a ne ruga cu căldură şi chiar cu lacrimi pentru ei, ca „Domnul îndurării” să-i lumineze, întorcându-i pe calea adevărului. Dacă pe Domnul L-au urât, cu cât mai mult trebuie a ne aştepta noi la ură din partea lumii, deoarece, după cuvântul Scripturii, „nu este mai mare sluga decât stăpânul”. Şi iarăşi, atâta timp cât cineva este om firesc nu poate judeca şi aprecia drept lucrurile duhovniceşti, oricât de învăţat ar fi el. De aceea, printr-o sărăcăcioasă foaie din Bucureşti, întocmai fariseilor din Evanghelie, un biet suflet orb ne urmăreşte şi încearcă a judeca lucrurile duhovniceşti. A dat greş însă. Sărmanul suflet!… Şi-a închipuit că fraţii din Braşovul-vechi, folosind cuvântul joc şi horă, chiar ar fi şi jucat în timp ce cântau Iisus, Regele cel mare. Nu este oare aceasta o dovadă clară că acest suflet habar n-are ce înseamnă om duhovnicesc? I-o spunem noi cu dragoste de frate: Om nou înseamnă: să te dezbraci complet de toate cele ale lumii, între care intră şi jocurile. „Dacă este cineva în Hristos Iisus, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (II Cor 5, 17). Acel frate cu zel şi râvnă pentru Domnul – cum poate n-are „sărmanul suflet din Bucureşti” –, ţinând seamă de felul cum înţelege lumea a se distra în noaptea Anului Nou, prin jocuri şi hore în înţeles lumesc, a folosit acelaşi cuvânt pentru distracţia sufletească, pentru jocul în Domnul, care era o cântare religioasă executată de fraţi cu toată smerenia şi evlavia.
Alt lucru de care s-a mai scandalizat acel suflet sunt „răvaşele care duc la Domnul”, pomenite de fraţii din Galaţi. Auziţi, oameni cu mintea întreagă, şi minunaţi-vă. Să joci în felul lumii, să-ţi faci de cap, să-ţi cultivi toate pasiunile firii vechi nu e lucru extraordinar. Se trece cu vederea chiar şi atunci când în numele Bisericii organizezi asemenea jocuri lumeşti. Să pui omului înainte tot felul de glume cu două înţelesuri, ce asemenea aţâţă pasiuni fireşti, iarăşi nu e lucru de mirare. Dar să-i pui omului creştin înainte un citat din Sfânta Scriptură, vai! acesta este un „sacrilegiu”! Da, te-am înţeles, suflete, eşti încă firesc şi îţi plac lucrurile firii vechi, pe care nu vrei să le părăseşti cu nici un preţ. Nu vrei să fii tulburat de Domnul şi lucrurile Sale în vremea petrecerii, a chefului, uitând cuvintele Domnului, Care a spus că „nimic ascuns nu va rămâne necunoscut şi orice s-a spus la întuneric va fi auzit la lumină; şi orice s-a grăit la ureche, în odăiţe, va fi rostit de pe acoperişurile caselor” (Lc 12, 2-3); [pre]cum şi cuvântul: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt 10, 32-33). Da, te-am înţeles, căci răvaşele sunt un obicei folosit la sărbători tocmai de creştini. Şi atunci, de ce oare unui creştin să-i fie îngăduit să citească orice, dar cele ale Domnului nu? Căci doar pentru creştini zice Scriptura (în I Cor 10, 31): „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”.
Or, citind acel răvaş din lume, creştinul aduce slavă Domnului, sau îşi aţâţă patimile, făcând glume nefolositoare sau chiar neîngăduite unui creştin? Cel ce scriu aceste rânduri am văzut asemenea răvaşe în tot felul de familii, între care şi la preoţi. Şi atunci mă întreb cu durere: de ce numai ale lumii – şi ale Domnului nu? De ce să ne ascundem sub masca fariseului făţarnic şi, sub pretext că „cinstim Cuvântul Domnului”, să lăsăm lumea creştină hrănită cu otravă sau, în orice caz, cu lucruri nefolositoare pentru un creştin?
Din respect pentru scopul şi spiritualitatea foii noastre, nu putem reproduce aici conţinutul câtorva răvaşe de lume. Dăm însă, pentru moment, câteva răvaşe de-ale Domnului.
„Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Tim 1, 15).
„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită. Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi. Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iac 4, 8-10).
„Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud” (Ef 4, 29).
„Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători” (Ef 5, 6).
„Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă cuvinte de mulţumire” (Ef 5, 4).
„Tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In 2, 16).
„Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).
„Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos nu este al Lui” (Rom 8, 9).
„Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei; dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom 8, 12-13).
„Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Rom 8, 6).
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16).
Cine poate şti dacă un suflet, citind un asemenea cuvânt, nu se trezeşte din somnul păcatului şi se întoarce la adevărata viaţă în Hristos şi, mărturisindu-şi păcatele după rânduiala Domnului, să-şi asigure viaţa veşnică?…