TRAIAN DORZ, din LOCURILE NOASTRE SFINTE
Precum muntele, tot aşa şi clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate.
Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva, din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.
Acum avem nevoie de piatră şi clopot. Avem nevoie de munte şi de istorie. Avem mai mult ca oricând nevoie, fiecare dintre noi, să ne ducem cât mai des, să auzim, să simţim şi să ne pătrundem de graiul, de chemarea şi de avertismentul eroilor, profeţilor şi martirilor noştri, pe care ni le transmit ele.
Acolo sus pe înălţimi, rugăciunea şi trezirea noastră să-şi poată plânge slobod nevrednicia şi uitarea – şi cu toate mâinile să-L putem cuprinde pe Dumnezeul nostru, regăsindu-L iarăşi întreg, ca în vremea dragostei dintâi a noastră cu El şi a Lui cu noi.
Şi acolo jos, în colţuri şi umbre de ziduri şi chilii, lângă marile jertfe îngropate în ziduri şi sub lespezi, să putem pătrunde taina şi preţul existenţei noastre, prin înţelepciunea mântuitoare de suflet şi de neam.
Avem nevoie de graiul pietrei şi al clopotului, ca să ne străpungă nepăsarea şi să ne înspăimânte lenevia, să ne trezească lacrimile şi să ne învie sufletul prea uscat şi prea amorţit.
Veniţi să ascultăm la Putna cum strigă clopotele pe eroul credinţei noastre: «Ştefan-Ştefan, Ştefan-Ştefan…» Fără auz şi fără inimă trebuie să fie acela care, trecând pe acolo, nu simte şi nu înţelege ce strigă ele. Şi fără suflet trebuie să fie acela căruia nu-i dau lacrimile şi nu se cutremură de copleşitoarea măreţie a tot ce este viu şi etern în umbrele şi luminile din ziduri ori dintre ele, de graiul şi de tăcerile lor.
Avem nevoia cea mai mare, fiecare dintre noi, ca să ne lipim măcar din când în când fruntea de gratiile celulei lui Horea ori inima de Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti. Să ne prosternăm zdrobiţi pe lespezile sau brazdele unde s-a vărsat sângele lor fierbinte şi nevinovat pentru răscumpărarea libertăţii de care ne bucurăm noi acum. Ei au fost răstigniţi şi sfârtecaţi pe crucea şi roata acestor Golgote pentru Credinţă şi pentru neam. Pentru iubire şi pentru dreptate.
Avem nevoie să mergem la Ţebea, să ascultăm din frunza gorunului porunca şi solia lui Horea. De sub lespedea de alături, a lui Iancu, învăţătura cea nemuritoare a dragostei de Dumnezeu şi de Ţară şi frumuseţea plină de măreţie a jertfei pentru dreptate şi pentru semeni.
Avem nevoie să ne aplecăm genunchii la mormântul lui Neagoe şi să ne pătrundem de adevărul învăţăturilor sale către fiul său Teodosie – şi către noi toţi: „Mai întâi de toate, iubitul meu fiu, se cade să cinsteşti şi să lauzi… ziua şi noaptea, în tot ceasul şi în tot locul, pe Dumnezeul Cel mare şi bun, şi milostiv, ca pe Acela ce ne-a făcut şi ne-a scos din întuneric la lumină şi din nefiinţă la fiinţă…”.
Să privim printre lacrimi la semnul din Zidul unde este îngropată Ana, nemuritoarea soţie a minunatului meşter Manole-Emanoil, mireasa dragostei şi jertfei lui. Şi să gândim la sfâşietoarea măreţie a Jertfei lui Hristos şi a Miresei Sale, necesară pentru zidirea Lumii şi pentru apărarea ei de la prăbuşirea şi pierzarea totală… Să ne sprijinim fruntea de piatra izvorului lui Manole-Emanoil şi să bem direct, cu gura sufletului nostru, viaţa şi răcoarea apei sfinte, care ţâşneşte pentru noi din Inima şi din Jertfa lui Hristos.
Neagoe n-a murit – ci numai s-a dus. Nici Ana, care a fost zidită de vie în pereţii aceştia, n-a murit, ci ea stă şi acum acolo în zid vie, fără să moară niciodată… Manole s-a zdrobit, dar şi el este viu… Ştefan doar s-a coborât de pe tronul său sub lespedea sa, dar glasul lui n-a tăcut şi nici nu va tăcea niciodată, chiar când nici lespedea sa şi nici clopotul său nu vor mai fi, căci cei ce au luptat şi au murit ca ei vor trăi în vecii vecilor…
Horea, Cloşca şi Crişan au fost sfârtecaţi pe roată şi trupurile lor au fost tăiate şi spânzurate în cele patru părţi ale ţării şi lumii… ei n-au mormânt nicăieri, fiindcă ei n-au murit, ci s-au integrat în istoria, în pământul, în cerul, în vântul şi apele acestei patrii… Şi jertfa lor strigă, înştiinţează, ameninţă, după Cuvântul Hristosului-Dumnezeu, Care zice: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Lc 19, 49).
Da, muntele şi istoria, clopotul şi piatra, jertfa şi martiriul strigă şi vor striga veşnic şi pretutindeni. Strigă către noi, pentru noi, după noi…
Strigă către cei ce uită, pentru cei ce nu mai aud, după cei ce dorm sau dispreţuiesc, sau trădează munţii noştri, istoria noastră, credinţa noastră, pe Dumnezeul nostru şi cauza martirilor Lui.
Vino, sufletul meu, vino, sufletul urmaşului meu, vino, sufletul neamului meu, să ne lipim faţa şi inima de aceste mari şi eterne valori, singurele pe care le avem!…
Şi, contopindu-ne efemeritatea noastră cu eternitatea lor, să ne integrăm şi noi în această fericită eternitate.