„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“ (Ioan 19, 1)
În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător. După puterea religioasă, urmează puterea lumească. După neamul Său, urmează străinii.
Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi. De aceea vinovăţia lor este aceeaşi. Şi răsplata o vor împărţi la fel.
Pilat a pus să-L bată pe Iisus. Acest judecător nelegiuit, care spusese cu câteva clipe mai ’nainte că nu găseşte nici o vină în El, care se încredinţase că Omul din faţa lui este un om drept, care ştia bine ce nelegiuiţi şi ce vicleni erau pârâşii Lui, care era convins de partea Cui este dreptatea, – pune totuşi să-L bată pe Iisus… să-L bată ca pe un ucigaş, ca pe un tâlhar, ca pe un rău-făcător vrednic de ruşine şi de pedeapsă publică.
Marele preot pusese aprozii lui să-L bată pe Iisus, înjosindu-L şi dispreţuindu-L în numele autorităţii religioase. Acum Pilat pune soldaţii săi să-L bată pe Iisus, înjosindu-L în numele autorităţii civile, lumeşti.
Capii celor două autorităţi Îl înjosesc şi-L nedreptăţesc pe Iisus în faţa Legii lor şi în numele acestor Legi. În mâinile celor dintâi, Legea lui Dumnezeu devine legea ucigaşilor. Iar în mâinile celorlalţi, legea Dreptăţii devenise legea bunului plac. Când astfel de legi sunt la putere şi astfel de judecători stau în fruntea lor, vai de cei nevinovaţi care trebuie să ajungă să fie judecaţi de ei.
Vai de cei nevinovaţi care îşi pierd libertatea sau dreptatea, sau lumina şi ajung să le aştepte de la aceştia. Vai de toţi acei oameni a căror libertate, dreptate şi lumină depind de astfel de „luminători“, de astfel de stăpâni. Numai moartea sau minunea îi mai poate salva.
Păcatul lui Ana şi păcatul lui Pilat sunt cunoscute şi condamnate de toate veacurile şi de toţi oamenii. Şi vor fi cunoscute şi condamnate veşnic şi veşnic. Dar de acest păcat, veşnic fără iertare, cât de mulţi s-au mai făcut şi se mai fac vinovaţi până azi! Oricine pune să fie bătut unul din ai lui Hristos, loveşte, de fapt, în Faţa lui Dumnezeu. S-a spus: Cine se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei – zice Domnul (Zaharia 2, 8). În lumina ochilor lui Hristos loveşti şi tu când îl pălmuieşti pe un credincios. Când prigoneşti o Lucrare a Lui, când strici o adunare frăţească sau întinezi un suflet curat.
Nu personal marele preot L-a lovit pe Iisus. Nici personal Pilat, cu mâinile sale, L-a bătut. Dar autorul moral al unei nelegiuiri este mai vinovat decât autorul real. Cel care pregăteşte şi ordonă nelegiuirea este mai vinovat decât cel care o înfăptuieşte. Cel care dă cuiva de băut şi îl îmbată este mai urât înaintea lui Dumnezeu ca acel care bea. Căci dacă n-ar fi un autor moral, de multe ori crima nu s-ar face. Dacă n-ar fi cel care ordonă, n-ar fi nici cel care execută. Cum dacă n-ar fi cel care face rachiul şi-l dă celui care bea, mulţi nu şi-ar pierde sufletul şi casa, beţivindu-se.
Dragul meu, desigur, te cutremuri şi tu citind versetul cu care începem acest capitol dureros şi cumplit. Desigur, ţi se revoltă toată fiinţa ta văzând nedreptatea, ruşinea şi crima făptuită împotriva lui Hristos de către Pilat şi ceilalţi. Dar judecă bine, nu cumva, în vreun fel, faci şi tu o astfel de crimă? Nu cumva loveşti şi tu în Hristos prin ceea ce faci faţă de lucrarea Lui sau faţă de vreunul din credincioşii Săi?
De câte ori cuvintele tale urâte sunt palme dureroase pentru fraţi! Când faptele tale sunt uşuratice şi desfrânate, nedrepte sau nesupuse, când purtările tale sunt nevrednice, – tu loveşti cu aceasta peste faţa lui Iisus! Când faci acestea, eşti tu oare mai bun ca Ana sau mai nevinovat ca Pilat? Nu! Ci dacă nu te îndrepţi, vei pieri la fel ca ei (Lc. 13, 1-5).
Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne Iisuse, Slavă Ţie!
Zdrobiţi de durere şi de ruşine, privim la Faţa Ta lovită de nedreptatea noastră pentru păcatele noastre. Recunoaştem în urmele rănilor Tale pe acelea pe care şi noi le-am făcut. Cu lacrimi de pocăinţă Îţi cerem iertare. Şi cu lacrimi de recunoştinţă Îţi mulţumim că ne-ai dăruit-o. Acum cu lacrimi de umilinţă Te rugăm să ne ajuţi să nu mai păcătuim. Ca să nu mai suferi şi de la noi şi între noi. Amin.
Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră (cap. 1)