Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – (Teologia dogmatică ortodoxă – vol. I, pag. 185-187)

Staniloae-2

Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.

Dar cum se arată aceasta în mod concret?

În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalţi şi se fereşte de tot ce le-ar contraria, deşi nu se fereşte de a-i ajuta să depăşească slăbiciunile lor.

El citeşte cea mai puţin articulată trebuinţa altora şi o împlineşte prompt, dar impurităţile lor, oricât de oribil ascunse, exercitând o acţiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purităţii sale.

Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie faţă de toţi, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri.

El e mielul nevinovat gata de jertfa conştientă de sine şi zidul neclintit care oferă un sprijin neînşelător. Şi totuşi nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai „natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată.

Sfântul a depăşit orice dualitate în sine, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul.

A depăşit lupta între suflet şi trup, divergenţa între bunele intenţii şi faptele necorespunzătoare, între aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, între ceea ce pretinde să fie şi ceea ce este de fapt. El s-a simplificat astfel pentru că s-a predat întreg lui Dumnezeu.

De aceea se poate preda întreg în comunicare cu ceilalţi.

El dă curaj totdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni printr-un umor de aceeaşi delicateţe.

El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat.

Acordă un preţ persoanelor celor mai umile, socotindu-le pe toate mari taine create de Dumnezeu şi destinate veşnicei comuniuni cu El.

Sfântul se face prin smerenie aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor.

Nu există greutate de neînvins pentru el, pentru că el crede ferm în ajutorul lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune.

El este cea mai umană şi cea mai smerită fiinţă şi, în acelaşi timp, o apariţie neobişnuită, uimitoare, prilejuind celorlalţi sentimentul descoperirii umanului firesc în el şi în ei.

Este cel mai apropiat şi, în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel ce atrage atenţia cel mai mult.

Îţi devine cel mai intim dintre toţi şi cel mai înţelegător şi te simţi cum nu se poate mai la larg lângă el şi, în acelaşi timp, te strâmtorează, făcându-te să-ţi vezi insuficienţele morale şi greşelile.

Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi cu căldura bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief în comparaţia ce o faci, fără să vrei, între tine şi el.

Nu există nici o forţă lumească, nu dă nici o poruncă cu severitate, dar simţi în el o fermitate neîncovoiată în convingerile lui, în viaţa lui, în sfaturile ce la dă, încât părerea lui despre ce ar trebui să faci, exprimată cu delicateţe sau cu o privire discretă, îţi devine poruncă pentru a cărei împlinire eşti în stare de orice efort şi sacrificiu.

În delicateţea sfântului se simte puterea lui Dumnezeu. În acelaşi timp recomandarea lui îţi dă o putere care te eliberează de neputinţa în care te afli, de neîncrederea ce o aveai în tine, pentru că o simţi ca o putere dumnezeiască.

Simţi că el îţi dă lumină şi putere din ultimul izvor de bunătate care vrea să te mântuiască. Te temi de privirea lui în sufletul tău, cum te temi de descoperirea adevărului din partea unui medic de neîndioelnică destoinicie şi prietenie, dar o aştepţi ca pe aceea a celui din urmă, pentru că ştii că-ţi va da, o dată cu diagnosticul, şi leacul sigur al salvării tale dintr-o boală, pe care simţeai că este spre moarte.

În extrema lui delicateţe, blândeţe şi smerenie, simţi o putere ajutătoare pe care nici o putere din lume nu o poate încovoia, putere ce îi vine de la Dumnezeu, din predarea sa totală lui Dumnezeu şi din voinţa de a sluji semenilor, din porunca şi cu trimiterea lui Dumnezeu, ca să se mântuiască.

Cine se apropie de sfânt, descoperă în el piscul bunătăţii, al purităţii şi al puterii duhovniceşti, acoperit de vălul smereniei.

Trebuie să te străduieşti ca să descoperi faptele mari ale ascezei şi iubirii lui de oameni, dar înălţimea lui se impune prin aerul de bunătate şi de puritate ce-l înconjoară.

El e ilustrarea măreţiei şi puterii în kenoză.

Din sfânt iradiază o imperturbabilă linişte sau pace şi, în acelaşi timp, o participare până la lacrimi la durerea celorlalţi.

El e înrădăcinat în stabilitatea iubitoare şi suferitoare a lui Dumnezeu cel întrupat şi se odihneşte în eternitatea puterii lui Dumnezeu, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, fiind întreg imprimat de prezenţa lui Dumnezeu asemenea lui Melhisedec.

Dar eternitatea neclintirii lui în dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu exclude participarea lui la durerile oamenilor, aşa cum nici Hristos nu încetează de a aduce Jertfa Sa pentru ei, şi nici îngerii nu încetează de a le oferi continuu asistenţa lor.