Vlad Gheorghiu
Drag Iisus, cum ai devenit Tu Prietenul meu?
Ai aşteptat să Te cunosc şi să Te accept mai întâi? Sau aşa, dintr-o dată, de cum Te-am văzut?
Ştiam de la mama mea că Tu eşti Prietenul celor ce Te iubesc pe Tine. Dar nu ştiam cum anume să Te iubesc, cum anume să mi Te fac Prieten. Nici dacă eu aveam sau nu neapărată nevoie să Te iubesc sau să-mi fii Prieten.
Îmi linişteam dorul doar cu şuieratul tremurat al frunzelor de plopi, în suspinul înlăcrimatelor sălcii, în freamătul undelor. Sau mi-l aprindeam din izvorul zilei sau din aprinsul apus, mi-l creşteam o dată cu firul de iarbă şi mi-l legănam, prin luminişuri, pe sânul fraged al primăverii sau, toamna, pe mireasma gutuilor coapte.
Atunci, mi-ajungeau acestea. Şi fericirea mea era doar pe măsura păcii şi liniştii pe care acestea mi le puteau da.
A venit însă, deodată, o iarnă grea…
Unde altădată era freamăt tainic de frunze, acum era doar ascuţiş de spini şi de crengi goale şi ascuţite şi uscate.
Unde era tril de ciocârlii, acum şuiera lugubru uraganul nemilos şi crud al deznădejdii.
…Aici Te-am întâlnit pe Tine. Tu erai în toate acestea. Şi poate că, dacă eu Te-aş fi recunoscut în prospeţimea primăverii, Tu n-ai mai fi fost nevoit să vii în şfichiuirile nemiloase ale gerului aprig.
Şi dacă suferinţa a fost cea care mi Te-a descoperit, cum să n-o binecuvântez?
Tu mă iubeai încă de la naşterea mea. Tu erai în toate ale mele. Tu mă apărai sub pomi, Tu mă aşteptai sub sălcii, Tu mă călăuzeai printre încâlcitele vârtejurile ale vieţii, Tu îmi dădeai mâna când săream peste pârleazuri, Tu alergai cu mine peste câmpuri, Tu erai Cel care mă chemai pe nume din mijlocul tuturor acestora…
Şi eu nici nu Te bănuiam.
Te-am întrezărit abia în cea mai crâncenă iarnă. Când furtuna zvârcolea aprig zăpada, când bulgării de gheaţă, ca nişte pietre ascuţite, mă orbeau, mă loveau, mă doborau, mă zdrobeau.
Am zărit lângă mine Mâinile cu semne de cui, Mâinile despre care-mi vorbise mama, şi le-am întins pe amândouă ale mele către Tine, căci am ştiut că Tu eşti salvarea mea şi am strigat cu toată fiinţa mea: Da Doamne, vreau să vin după Tine, vreau să Te urmez! Nu-mi mai ajung prieteniile pe care mi le dă freamătul frunzei, unduirile apelor, parfumul primăverilor. Acestea nu-mi sunt de nici un folos când vine iarna. Numai cu Tine pot fi fericită şi în bucurie, şi în suferinţă!
Şi m-am trezit deodată cu un Prieten. M-am simţit ca şi cum atunci m-aş fi născut întâia oară.
Am făcut eu ceva ca Tu să-mi deschizi braţele?
A fost de-ajuns strigătul meu către Tine?
Alegerea mea m-a născut din nou?
Oare da-ul meu mi Te-a făcut Prieten?
O, nu! Eu nu l-aş fi rostit niciodată dacă nu întrezăream Mâinile Tale însângerate şi dacă n-aş fi înţeles că Ele sunt singura salvare pentru mine, în viforul cel crâncen şi dureros.
Tu eşti Cel care mi-ai dăruit prietenia Ta. Eu doar am primit-o cu braţele deschise. Şi nu voi mai renunţa la ea niciodată.
Mulţumesc, Bunul meu, pentru ea şi pentru pacea pe care numai ea mi-o aduce, mai ales atunci când inima mea sângeră printre spini şi peste povârnişuri!