Glasul lui Iisus se aude din prag:
Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi când îl întâlnesc cu grabă îi spun care de care: a înviat Domnul, l-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, i-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama, aude o poveste, ori visează sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe Calvar; văzând cum vrăjmaşii lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormât, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-i plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi: privind în zare, cu gândul la Crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale.
De nu voiu vedea în mâini ranele cuielor…Mai mult: de nu voiu pune degetul meu în ranele cuielor şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui străpunsă, nu voiu crede.
Ochii adeseori te înşală. Mulţi au avut vedenii. Te poţi asigura numai pipăind ca orbul, care e sigur numai pe ce pune mâna.
La opt zile acelaşi dulce glas:
Pace vouă!
Şi ochii lui Iisus îl caută pe Toma. A venit doar pentru el. Îl strigă pe nume:
– Toma, adă-ţi degetul tău şi-l pune în semnul cuielor şi adă-ţi mâna de o pune în coasta mea şi nu fi necredincios ci credincios.
Toma se supuse tremurând şi atingând ranele lui Iisus, izbucneşte în lacrimi fierbinţi de pocăinţă strigând: Domnul meu şi Dumnezeul meu.
Iisus ca dojană doar i-a spus:
– Dacă m-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei cari n-au văzut şi au crezut.
Iată, fraţi creştini, cea din urmă şi cea mai mare fericire: fericiţi cei carecred fără să fi văzut. Apostolul Toma e sfânt, dar nu s-a împărtăşit de această fericire.
«Viaţa Creştină», V, nr. 16, din 16 aprilie 1939, p1
Să ne alipim de credinţă
Credinţa este ca o piatră puternică şi adevărata libertate este de a stăpâni cineva patimile – zice sf. Ioan Gură de aur –
Ştiinţa deşartă a lumii de azi „cea cu nume mincinos” cum foarte bine e numită în Ep. I către Timotei, a adus multă pagubă sufletelor, de aceea sf. Pavel sfătuieşte pe credincioşi să se păzească şi depărteze „de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei cei cu nume mincinos (I Timotei 6,20) pe care ştiinţa, unii mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă.
Piatra cea puternică
Deci, zise sf. Ioan Gură de Aur, să fugim de o asemenea ştiinţă, şi să ne alipim de credinţă, care este piatra cea puternică. Nici râurile şi nici valurile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor vătăma, căci noi stăm neuruiţi pe aceasta, ca pe o piatră. Dacă avem puternica temelie a credinţei, noi stăm în siguranţă, nesuferind nici un rău. Cel ce preferă bogăţia credinţei, va avea lauda, slava, cinstea şi plăcerea.
Cele de aici şi cele de dincolo
Toate cele de aici sunt nestatornice, se prefac şi sunt într-o schimbare necontenită, pe când cele de sus sunt sigure şi fără nici o schimbare.
Ce voieşti să-ţi spun? Despre slavă? Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorâ cu dânsul slava lui – zice psalmistul (Ps 48,18), ba de mai multe ori nici chiar trăind nu rămâne cu el slava pe care o are. (Iată de pildă un ministru sau primministru şi chiar rege. De îndată ce şi-a pierdut locul ce-l ocupă devine un om de rând, supus altora şi fără urmă de slava ce-a avut-o mai nainte). Bogatul, îndată ce a fost călcat de hoţi sau şi-a pierdut averea, devine un sărac, ca toţi ceilalţi săraci. Nu însă tot aşa e cu cele sufleteşti. Cine are înţelepciune şi o păsztrează, cine are credinţă, dragoste şi trăieşte după voia lui Dumnezeu, are o comoară pe care nimeni nu i-o poate lua. Pe cel ce se stăpâneşte pe sine, nimeni şi nimic nu-l va putea preface înstăpânit şi rob.
Ce folos de diademă, dacă eşti stăpânit de patimi?
Ce folos poate fi, – zice mai departe sf. Ioan Gură de Aur, de astăpâni cineva popoare întregi, şi a fi în acelaşi timp rob patimilor? Şi ce vătămare poate fi, de a nu stăpâni pe nimeni, dar în acelaşi timp, de a fi mai presus de tirănia patimilor? – Aceasta este libertatea (să fie cineva slobod de patimi), aceasta este stăpânire, aceasta este adevărata împărăţie, pe când acelea (patimile) sunt sclăvie, chiar dacă unul ca acela ar avea mii de diademe pe cap. Căci ce folos de diademă, dacă el este robul a o mulţime de stăpâni (patimi) ca iubirea de argint, iubirea de plăceri, mânia şi altele.
Barbaria patimilor
Mare este tirania patimilor, când nici chiar cununa ce aşteaptă pe cei drepţi, nu este în stare de a scăpa pe cineva din acea supunere tiranică. Este întocmai, ca şi când cineva ar ceda în mâinile barbarilor şi le-ar sluji ca un rob; iar duşmanii voind a-şi arăta şi o mai mare autoritate, îl pune la slujbe josnice să care apă, să slujească la bucătărie, pentruca să-l ruşineze cât mai mult. Tot aşa se petrece şi cu patimile, cari se poartă cu noi mai barbar ca orice barbar.
Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul când are putere, torturează trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-l rod din toate părţile. – Barbarul, când are putere predă trupul morţii temporare, în timp ce patimile îl predau morţii viitoare şi veşnice.
Acela este liber, care are libertate desăvârşită asupra patimilor, şi acela este rob, care cade sub stăpânirea patimilor dobitoceşti.
Lumea e robită
Este jalnic să vezi cum o lume întreagă de mari şi mici, bogaţi şi săraci, zac robiţi în robia cea mare a lui satan şi a patimilor de tot felul.
Zornăitul lanţurilor îţi ispăimântă auzul, văzând că intr-adevăr „ lumea în cel rău zace”. Lumea e robită în păcate, iată pricina tuturor mizeriilor şi nenorocirilor de pe pământ.
O singură scăpare
Din partea aceasta decăzută, oricine ar putea să scape însă, numai să vrea. Această scăpare o avem în Salvatorul cel mare, Iisus Mântuitorul, care a venit anume să dezlege pe cei legaţi şi să rupă legăturile celor ce şedeau ferecaţi în ticăloşia păcatului. (Psalm 107, 10-14)
Vino la El
Toţi cei cari i-au cerut ajutorul au fost mântuiţi şi şi-au dobândit slobozia.
Frate iubit! Sufletul tău nu suspină după libertate, după slobozenia de sub tirania păcatului?
Domnul Iisus vrea să dea slobozenia. Crede şi vino la El. Ştii ce a spus celor ce veneau la El! Acelaşi lucru ţi-l spun şi ţie: nu te teme, crede numai. Căci toate sunt cu putinţă celui ce crede.
«Viaţa Creştină», V, nr. 16, din 16 aprilie 1939, p2