b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit… Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră duşi de la Securitate la penitenciar, semn că anchetatorul terminase cu aceştia. Mai rămăsesem totuşi unii de care ancheta, se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul dintre scopurile ei.
Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care au fost aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi care au trecut pe la noi, că ei îi întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare.
Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile astea întunecoase, umede şi reci…
Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:
– S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acuma cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir, că apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!
Şi îmi arată dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.
– Uneori au fost şi noduri pe acest fir, dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum, când ai ajuns şi dumneata ca Iov, spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat…
– Aşa şi zic! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.
– Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă.
Le-am citit… Erau acolo înşirate toate învinuirile aduse Oastei Domnului, ca idee şi ca lucrare „mistică şi retrogradă, dăunătoare poporului şi duşmănoasă regimului. Prin activitatea ei desfăşurată în mijlocul celor mai largi mase populare“.
Lucrarea Oastea Domnului „împiedică procesul revoluţiei sociale şi politice, fiind o frână în mersul înainte al societăţii spre socialism… Avusese în trecut în ea şi un amestec al politicii celei mai reacţionare şi mai fasciste. De aceea trebuie stârpită din mijlocul poporului cât mai repede şi cât mai radical“ – aşa se încheiau concluziile lui.
Noi, cei care fuseserăm arestaţi şi cercetaţi de el, eram socotiţi drept conducători pe ţară şi eram învinuiţi fiecare după măsura în care găsise ancheta lui că activaserăm în această Lucrare „interzisă, ilegală, duşmănoasă“. […]

– Acestea sunt concluziile dumneavoastră! i-am zis eu. Dumneavoastră le aţi semnat acum. De ce trebuie să le mai semnăm şi noi?
– Că aţi luat cunoştinţă despre ele! Aceasta este doar o simplă formalitate pe actul trimiterii tale în judecată.
– Semnez numai în ce mă priveşte pe mine. Dacă trebuie să sufăr pentru tot ce am lucrat pentru Dumnezeu, nu mă dau în lături de la nimic. Slăvit să fie Domnul!
Şi am semnat.
– Vrei să-ţi pui avocat?
– N-am nevoie de el!
Ştiam că sentinţa şi aşa a fost dată mai dinainte. N-avea nici un rost vreo apărare în faţa unei astfel de judecăţi. Bine spusese anchetatorul acesta, de la început, când zisese: Aţi fost daţi în mâinile mele şi, orice veţi încerca voi, rezultatul tot acelaşi va fi.
– Alţii şi-au pus apărător, îmi zise el.
– Eu n-am nevoie! N-am cu ce să-l plătesc!
– Vei avea apărător din oficiu!
– N-am nevoie nici de acesta!
– Ce dorinţă mai ai? Sau ce nemulţumire?
– Nici una!

Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.
În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.
Pe rând au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ioan Opriş, Lae Marini…
Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră… Abia acolo ne-am revăzut toţi câţi eram: douăzeci şi trei.
Noi, cei şase care fuseserăm ţinuţi la Securitate până la proces, eram îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă. Toţi ceilalţi, care fuseseră duşi la penitenciar, erau în hainele vărgate, de condamnaţi – condamnaţi mai înainte chiar de a ni se fi ţinut procesul.
Era şi acest lucru un semn că noi eram deja condamnaţi de mai înainte. Procesul era doar o formalitate de ochii lumii.
Ni s-a pus de la început cu stricteţe în vedere că n-avem voie să spunem nici un cuvânt şi nici să facem măcar un semn familiilor noastre care se vor afla în sala procesului. Că oricare dintre noi va face aşa ceva o să aibă de suferit pe loc o pedeapsă. Şi nu numai el, ci şi familia sa.
– Vă rugăm să ne daţi măcar dreptul la zece minute de vorbitor cu familia şi la pachet de la ai noştri, le-am cerut noi, ştiind că mai înaintea noastră multora dintre cei ce fuseseră judecaţi aici li se dăduse acest drept.
– Vi se va da după proces!

Primul am fost introdus la judecată eu. Trebuia să trec până în sala procesului printr-un coridor…
Dintr-o dată am văzut pe scări şi pe coridor o mulţime de feţe cunoscute şi dragi. Fraţii şi surorile noastre din multe părţi ale ţării, veniţi să ne vadă, nu fuseseră lăsaţi să intre în sala de judecată. Acum aşteptau aici afară, să ne vadă măcar şi de departe, trecând… Bine că îi lăsaseră totuşi măcar aici pe scări. Căutaseră gardienii să-i împiedice, dar fraţii nu s-au lăsat până au răzbătut.
Le-am făcut din ochi şi din mână, fără cuvânt, cele mai fericite semne de dragoste şi de nădejde în ajutorul Domnului nostru. Şi în revederea de Sus.
În sală erau ai noştri, familiile.
Am căutat cu ochii pe-ai mei. Numai Nina era, Viorel era în armată, accidentat şi eu nu ştiam. Florica departe, părinţii bolnavi… Apoi toţi ceilalţi, soţii, surori, mame, copii de ai noştri, care stăteau plângând şi rugându-se.
Întrebările şi învinuirile judecătorului au fost puţine şi scurte, toate, de fapt, cele ale anchetatorului nostru.
Toată formularea acestora era făcută şi pusă în aşa fel, încât să nu lase loc decât pentru recunoaşterea învinuirii. Orice alt răspuns ne era tăiat scurt.
Am căutat să apăr cauza Lucrării şi dreptul nostru la credinţă…
– Să nu răspunzi altceva, decât la întrebare! mi-a strigat tăios preşedintele.
Când am văzut că aşa merge şi judecata, ca şi ancheta, am tăcut. N-am mai răspuns nimic.
– Care îţi este ultimul cuvânt? a întrebat aspru preşedintele.
– Înţelegere şi dreptate! am răspuns. Apoi am stat jos.
– Bine! Altul!
Toţi cei din sală asistau cutremuraţi şi aveau ochii plini de lacrimi, aţintiţi la noi.
Unii încercau să ne facă semne, să ne şoptească… Dar paznicii înarmaţi ne ţineau din scurt, stând neclintiţi şi atenţi ca un zid de gheaţă şi de foc între noi şi ai noştri. […]

O dată încheiată farsa procesului, procurorul avea acum prilejul să-şi rostească rechizitoriul său necruţător împotriva Lucrării Oastei Domnului, ca idee întâi, apoi ca activitate.
Pe urmă ne-a selecţionat pe noi, după vina fiecăruia, cerând pentru cei mai „fanatici“ maximum de pedeapsă. Munca silnică pe viaţă pentru vârfuri şi apoi, gradat în jos, pentru fiecare dintre ceilalţi, după importanţă şi după activitatea de care se făcuse vinovat.
Apoi Tribunalul s-a ridicat. Noi am fost înconjuraţi şi scoşi între gardieni înarmaţi şi coborâţi din nou în maşinile care aveau să ne ducă la Penitenciarul Gherla, unde ni se va comunica sentinţa şi unde vom avea să ne ispăşim osânda.
La ieşire am trecut printre ai noştri! Dragii şi neuitaţii noştri ne făceau semne iubitoare. Ne strigau cuvinte de îmbărbătare. Se luptau să ne dea câte ceva din cele ce ne aduseră haine şi mâncare.
Am stăruit de gardieni să ne permită câteva minute de vorbitor cu familiile – aşa cum ne promisese anchetatorul.
Dar nu ni s-a permis nimic nici unuia dintre noi.
Am fost împinşi în maşinile care ne aşteptau. Şi ochii înlăcrimaţi ai dragilor noştri nu ne-au mai văzut. Decât după ani…
Sentinţa ne-a fost comunicată la Penitenciarul Gherla, unde am fost duşi îndată după terminarea procesului.
Noi, cei şase care fuseserăm până în ziua procesului la Securitate, am fost duşi la Gherla toţi împreună şi depuşi în aceeaşi celulă, cea cu numărul 64. Sentinţele Tribunalului ni s-au comunicat acolo. Eu fusesem condamnat la şaisprezece ani de muncă silnică, zece ani interdicţie şi confiscarea întregii averi familiale.

La Gherla apoi am mai aflat că mulţi alţi fraţi din Oastea Domnului, în toată ţara, mai fuseseră astfel condamnaţi. Fuseseră făcute mai multe loturi, pe regiuni. Şi Tribunalele îi condamnaseră fără cruţare, nefăcând nici o deosebire între Oastea Domnului şi cele mai primejdioase învăţături străine. Ne-au pus în rândul celor ce aveau nu o Evanghelie a iubirii, ci o învăţătură a urii faţă de Stat şi faţă de Biserică, precum i-am văzut pe cei ce se numeau milenişti sau martori ai lui Iehova.
Am fost socotiţi de către mai-marii poporului nostru asemenea acelora care nesocoteau orice îndatorire către ţară, chiar şi aceea a apărării ei, noi, cei care ne lăsasem pe front ani din viaţă, ori sângele, ori fraţii, ori părinţii noştri…
Am fost judecaţi ca vrăjmaşii Bisericii, noi, cei care eram însufleţiţi de cea mai curată dragoste pentru ea, sprijinind-o nu numai cu cuvântul nostru, ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfânt.
Nu ştim dacă – şi nici în ce măsură – la hotărârile de nimicire a Oastei, care s-au luat atunci, a contribuit şi conducerea Bisericii, nu numai a ţării noastre. Asta o va arăta numai Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, în ceasul ei.
Dar ştim că nici Patriarhia, nici Sfântul Sinod – care au ştiut bine de nedreptatea cea mare ce se făcea Oastei Domnului, care era un mădular al Bisericii – n-au făcut nimic spre a ne apăra! S-au lepădat de noi ca de nişte zdrenţe urâte şi aruncate şi ne-au lăsat să murim căzuţi undeva pe drumul spre Ierihon – trecând pe alăturea şi prefăcându-se că nici nu ne văd. Ca nu cumva să se expună la vreun risc nici cât de mic…
Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean Milostiv, acolo am fi putut muri cu toţii – din partea lor… Nici unii nu s-au sesizat de asta.
Ne ştiau condamnaţi pe atâţia dintre noi la ani grei şi la un regim necruţător de închisoare, care pentru cei mai mulţi dintre noi putea însemna moartea – după cum a şi însemnat pentru câţiva – dar nimeni din conducerea Bisericii nu s-a sinchisit să pună un cuvânt de apărare pentru noi. Va fi aceasta o veşnică pată pe numele acestora şi pe conştiinţa lor.