„Şi după ce ţi se vor înmulţi boii tăi şi oile tale, şi banii, şi toate câte ai, ia aminte să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău” (V Moise 8, 12-15). – Examenul lui Iov
În Evanghelie, Mântuitorul arată adeseori primejdia sufletească a averii şi bogăţiilor pământeşti. Bogăţia este „înecul” în grijile spinilor, care împiedică şi înăbuşă rodul Cuvântului lui Dumnezeu (Lc 8, 14).
Apoi bogăţia aduce cu sine şi un fel de trufie şi încredere deşartă în sine, care îl fac pe om să se îngâmfe şi să uite pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Acest adevăr îl arată viaţa şi Biblia pe tot locul. Îndeosebi el se poate vedea în Vechiul Testament, în viaţa şi traiul poporului Israel, care, după ce „a mâncat” şi „s-a îngrăşat”, s-a întors „la alţi dumnezei”, nesocotind şi uitând pe Domnul Dumnezeu Care i-a scos din ţara Egiptului (V Moise 31, 20). Domnul le-a dat ţara Canaanului cu porunca aceasta: „Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umple inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” (V Moise 8, 10-14).
Ce s-a întâmplat însă? În loc să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru binefacerile dăruite, poporul a lucrat întors. Bogăţia şi bunul trai i-a îngâmfat. „Israel s-a îngrăşat şi a zvârlit din picior. Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui” (V Moise 32, 15).
Ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui Israel se întâmplă şi în viaţa omului, dacă nu bagă de seamă.
Bogăţia trezeşte trufia şi încrederea omului în sine însuşi, ispitindu-l să se rezeme şi să se încreadă în banii şi averile lui şi să-L uite pe Dumnezeu.
Cu toţii suntem în primejdie să facem ce a făcut Israel. Primim daruri din partea lui Dumnezeu, dar folosim darurile în aşa fel că ne lepădăm de Dăruitor. De câte ori nu uităm şi noi Stânca aceea care „ne-a întocmit”, pe Dumnezeu, Care ne-a făcut, şi pe Domnul, Care ne-a mântuit. Iar noi suntem cu atât mai vinovaţi, cu cât binecuvântările noastre sunt mult mai înalte ca cele pe care le-a primit Israel. Deci şi căderea noastră este mai ruşinoasă decât a lor. Suntem porniţi să-L uităm pe Dumnezeu: iată un cuvânt care ne face pe mulţi să roşim în faţa Lui.
Am cunoscut un tânăr student sărac ce promitea un mare viitor de credinţă. Mergea prin adunări şi predica Evanghelia cu mult foc. Dar, când a ajuns la un post bun şi a scăpat de sărăcie, a uitat de Evanghelie şi azi nici nu se mai uită la cei pe care altădată îi numea „iubiţii mei fraţi”. O femeie bogată ce ajunsese în grea suferinţă s-a făcut o mare credincioasă pe patul de boală. Spunea tuturor că, dacă Dumnezeu o va mai face bine, se va lăsa pentru totdeauna de viaţa şi afacerile urâte în care şi-a câştigat averi – şi va trăi ca o credincioasă copilă a Lui. Dar a doua zi după ce s-a ridicat din pat s-a dus din nou în „târgul deşertăciunilor” lumii, la negoţul cel neomenos.
Rari oameni care se menţin în credinţă şi când le merge „foarte bine”. Oriunde însă se face o întoarcere sinceră la Dumnezeu, credinţa rămâne statornică în orice situaţie s-ar găsi omul. Şi aceasta e credinţa cea adevărată.
Mai este apoi şi o altă latură greşită a credinţei, pe care o găsim în special la poporul nostru neadâncit destul în Cuvântul lui Dumnezeu: credinţa legată de cele pământeşti. E credincios omul, e religios, se roagă şi face bine, dar numai şi numai în vederea înmulţirii turmelor, boilor şi avuţiilor sale. Credinţa lui are prea puţin de-a face cu cerul şi mântuirea sufletului, cu cele nevăzute; ea se târăşte pe pământ numai la cele „văzute” şi pipăite. Crede omul fiindcă are ce-i trebuie: podul plin de grâu, pivniţa plină de vin; oile sporesc, boii sunt sănătoşi şi avuţia-i creşte. Se roagă, dar nu în vederea mântuirii şi dragostei lui Dumnezeu, ci ca să-i dea Dumnezeu şi mai multă bogăţie şi sănătate, să se poată folosi de ce are.
În părţile noastre, cunosc câteva sate de munte unde oamenii se ocupă mai ales cu creşterea vitelor; aici se vede şi mai mult credinţa în spiritul Vechiului Testament, care stăruie încă în poporul nostru. Se ţin sărbători şi zile cu mare sfinţenie, pentru ca să nu se întâmple pagube în vite. În fiecare primăvară se fac rugăciuni şi sfeştanii pentru ca Dumnezeu să ocrotească oile şi vitele de boli, de fiare etc., etc. Toate bine acestea. Dar totul se opreşte aici: la oi şi la vite. Se roagă omul pentru sănătatea vitelor, dar habar n-are de sănătatea lui cea sufletească; de boala lui cea sufletească. Credinţa multora rămâne numai la cele pământeşti, la bunăstare şi sănătate. Iar când vine o pacoste peste el şi ale sale, cade. Crede numai până când îi merge bine, iar când se schimbă ceva se schimbă şi credinţa lui. Această stare vine de acolo, fiindcă creştinul nostru nu-i destul de adâncit, astfel ca credinţa lui să treacă peste oi, boi, averi şi sănătate.
În privinţa aceasta, este în Biblie un om care a prestat un examen strălucit de credinţă şi ne-a lăsat şi nouă tuturor o pildă măreaţă de urmat.
Acest om este Iov. Dumnezeu lăuda credinţa lui Iov, care, deşi era cel mai bogat om din partea locului, trăia o viaţă de mare credinţă şi fapte bune. Atunci satan a zis: „O, e uşor să fie Iov credincios până când are bogăţie; dar ia să vezi, Doamne, când şi-o pierde tot ce are… Te va blestema în faţă” (Iov 1, 8-11).
Dumnezeu a îngăduit ca Iov să fie greu încercat; şi-a pierdut deodată turmele, copiii, casa şi apoi sănătatea (Iov 1, 12-22; 2, 1-13); dar cu toate acestea, Iov n-a păcătuit. Credinţa lui a biruit. Iov a prestat un strălucit examen de credinţă, care va rămâne până la sfârşitul veacurilor o strălucită pildă pentru toţi oamenii.
Credinţa cea adevărată este aceea care trece peste sănătate, peste averi şi avuţii pământeşti, legându-te cu cerul, cu Dumnezeu, cu veşnicia.
În Vechiul Testament, la poporul Israel, ca la nişte începători în ale credinţei, credinţa era legată de lucruri materiale. Dar în Noul Testament, credinţa trece peste toate cele pământeşti, pentru a nădăjdui neclintit în cele ce nu se văd (Evr 11, 1).
Un credincios poate fi o viaţă întreagă bolnav, necăjit, dispreţuit, întristat şi sărac şi totuşi fericit, în nădejdea vieţii şi fericirii Ierusalimului ceresc.
Fratele meu, ai tu o astfel de credinţă vie şi lucrătoare ce te ridică la ceruri, la moştenirea veşnică, sau te găseşti încă tot la „abecedarul” credinţei din Vechiul Testament?
Ioan Marini, «Glasul Dreptăţii» nr. 2 / 9 ian. 1938, p. 7