Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Tatal nostru
“Deci aşa vă rugaţi: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri»”(Matei 6, 9) .
Vezi ca îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.
Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.
Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.
Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmania, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul?
Tuturor ni s-a dăruit aceeaşi nobleţe, învrednicindu-ne pe toţi la fel să-I zicem lui Dumnezeu: “Tată”.
Deci după ce ne-a amintit de această nobleţe, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toţi oamenii, de dragoste, după ce ne-a depărtat de la pământ şi ne-a urcat în ceruri, să vedem acum ce ne porunceşte să cerem.
De altfel este îndestulător numai cuvântul “Tată”, ca să ne înveţe toată virtutea. Că acela care-L numeşte pe Dumnezeu “Tată”, şi “Tată obsteşc”, trebuie să ducă o astfel de viaţă încât să nu se arate nevrednic de această nobleţe şi să se străduiască să fie egal cu darul primit.
Dar Domnul nu Se mulţumeşte cu atâta, ci adaugă şi o altă cerere, spunând aşa:
“Sfinţească-se numele Tău”
Rugăciunea, vrednică de cel ce-L numeşte pe Dumnezeu Tată, este a nu cere nimic înainte de a slăvi pe Tatal, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatălui.
“Sfinţească-se” înseamnă: “Slăvească-se”.
Dumnezeu are deplină slava Sa şi este totdeauna aceeaşi; totusi Hristos porunceşte ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl sa fie slăvit şi prin viaţa noastră. Acelaşi lucru îl spunea Domnul şi mai înainte: ,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”(Matei 5, 16); că şi serafimii, când slăvesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).
Prin urmare, “Sfinţească-se” înseamnă: “Slăvească-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: “învredniceşte-ne să ducem o viaţă aşa de curată, încât prin noi să Te slăvească toţi oamenii”. Şi iarăşi, înseamnă să ai o filozofie desăvârşită când oferi tuturor o viaţă atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalţe pentru aceasta laudă lui Dumnezeu.
” Vie împărăţia Ta” (Matei 6, 10)
Şi aceste cuvinte sunt iaraşi cuvintele unui copil recunoscător, care nu-şi lipeşte sufletul de cele ce se văd, nici nu socoteşte mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grabeşte către Tatăl şi doreşte cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o conştiinţă curată şi dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pământ.
Dorinţa aceasta o avea şi Pavel în fiecare zi; de aceea şi spunea: “Şi noi, care avem pârga duhului, suspinăm, aşteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are această dragoste nu poate să se îngâmfe nici cu fericirea vieţii sale, dar nici nu poate să fie doborât de necazuri şi supărări, ci, ca şi cum ar trăi chiar în cer, este slobod şi de una şi de alta din aceste anomalii.
“Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”(Matei 6, 10) .
Ai văzut ce urmare minunată! Ne poruncise să dorim bunătăţile viitoare şi să ne grăbim pentru plecarea noastră dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmplă asta şi locuim aici, ne porunceşte să ne dăm toată silinţa ca să vieţuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: “Trebuie să doriţi cerurile şi cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, să prefacem pământul în cer; să trăim pe pământ, ca şi cum am trăi în cer; să ne grăbim să facem aşa totul. Şi pentru acestea să-L rugăm pe Stăpânul nostru.
Nimic nu ne împiedică să ajungem la viaţa desăvârsită a puterilor celor de sus, chiar dacă locuim pe pământ; că e cu putinţă ca acela care trăieşte aici să facă totul ca şi cum ar şi fi acolo.
Cererea aceasta vrea să spună: “După cum acolo sus în cer toate se petrec fără de nici o piedică, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calcă, ci pe toate le fac şi cu toţii se supun – că “sunt puternici în virtute – spune psalmistul – făcând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot aşa învredniceşte-ne şi pe noi oamenii să nu facem pe jumătate voinţa Ta, ci să o împlinim în întregime, aşa cum Tu voieşti!”.
Ai văzut că ne-a învăţat să fim modeşti, arătându-ne că virtutea nu se datorează numai râvnei noastre, ci şi harului de sus? Şi iarăşi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugăm, să ne rugăm şi pentru binele întregii lumi. Că Domnul n-a spus: “Facă-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Facă-se voia Ta pretutindeni pe pământ”, ca să dispară înşelăciunea, să se sădească adevarul, să se stârpească orice păcat, să se întoarcă din nou virtutea, să nu mai fie nici o deosebire între pământ şi cer. “Dacă s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – deşi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru că pământul ne-ar arăta alţi îngeri”.
“Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”(Matei 6, 11)
Ce înseamnă cuvintele: “Pâinea noastră cea de toate zilele”? Inseamnă: pâinea noastră cea din fiecare zi.
Pentru că Domnul spusese să ne rugăm: ,,Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, poruncind să împlinim şi noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogorământ slăbiciunii firii omeneşti, pentru că grăieşte oamenilor îmbrăcaţi cu trup, supuşi nevoilor firii omeneşti, care nu pot avea aceeaşi nepătimire ca îngerii.
“Vă cer şi vouă, oamenilor, spune Domnul, să-Mi îndepliniţi poruncile Mele în chip desăvârşit ca şi îngerii, dar nu vă cer nepătimirea îngerilor, pentru că nu vă îngăduie tirania firii omeneşti, pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele!”.
Uită-mi-te câtă duhovnicie este şi în cele trupeşti! Nu ne-a poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astăzi, că sa nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a şi adăugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adică pâinea care ne trebuie astăzi pentru hrana noastră.
Şi nu S-a mulţumit numai cu acest cuvânt, ci a adăugat şi un altul după acesta, spunând: “Dă-ne-o nouă astăzi”, pentru ca să nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce să te îngrijeşti de ea, odată ce nu ştii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o şi mai târziu, spunând: “Nu va îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34).
Hristos vrea ca noi să fim sprinteni şi întraripaţi şi să-i dăm atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.
Apoi, pentru că se întâmplă să păcătuim şi după baia celei de a doua naşteri, Domnul Işi arată şi aici multa Sa iubire de oameni şi ne porunceşte ca, pentru iertarea păcatelor, să ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu şi să spunem aşa:
“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).
Ai văzut ce covârşitoare iubire de oameni? După ce prin botez ne-a şters atât de multe păcate şi ne-a dat nespusa mareţie a darului Său, ne învredniceşte iarăşi de iertare după ce păcătuim! Că rugăciunea aceasta se cuvine să o spună numai cei botezaţi, o arată şi legile Bisericii, dar şi cuvintele de la începutul rugăciunii – că cel nebotezat nu poate să numească pe Dumnezeu Tată!
Aşadar, dacă rugăciunea aceasta se cuvine să fie rostită numai de cei botezaţi, iar ei se roagă pentru că au nevoie să li se ierte păcatele, urmează că nici după botez n-a pierit câştigul pocăinţei.
Dacă Domnul n-ar fi vrut să arate asta, nu ne-ar fi poruncit să ne rugăm aşa. Pentru că Domnul în această rugăciune aminteşte de păcate, pentru că ne porunceşte să ne cerem iertare, pentru că ne învaţă că putem să dobândim iertare şi pentru că prin aceasta ne-a făcut lesnicioasă cale, este lamurit că ştie şi că ne arată că putem, şi după botez, să ne curăţim păcatele; şi tocmai de aceea a pus în rugăciunea aceasta şi cererea pentru iertarea păcatelor.
Astfel, pentru că ne pomeneşte de păcate, ne învaţă să fim smeriţi; pentru că ne porunceşte să iertăm altora greşelile, îndepărtează din sufletul nostru duşmănia; pentru că ne făgăduieşte şi nouă iertarea greşelilor dacă iertam pe cei ce ne greşesc, ne dă bune nădejdi şi ne învaţă să filozofăm despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Dar ceea ce trebuie mai cu seamă observat este că, în fiecare din cererile de până acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea şi porunca de a nu purta duşmanie – că a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârşită în toate privinţele; a se face voia Lui arată iaraşi acelaşi lucru; a putea să-I spui lui Dumnezeu: Tată înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea este cuprinsă negreşit şi îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice ura faţă de cei ce ne-au gresit -, totusi Hristos nu S-a multumit cu atâta, ci, vrând sa arate cât de mult tine la iertarea duşmanilor, o aminteste în chip special; iar după ce termină rugăciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând aşa: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).
Prin urmare, noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Şi pentru că nici unul din cei nesocotiţi, când este judecat, să nu-I poată aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mică, Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: “După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!”
Cu toate că nu se potriveşte o iertare cu alta! Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însă, n-are nevoie de nimic; tu ierţi pe un om de aceeaşi fire cu tine; Dumnezeu, însă, iartă un rob; tu eşti vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însă, este fără de păcat. Şi cu toate acestea, şi aşa Dumnezeu Işi arată iubirea Lui de oameni.
Ar putea, chiar fără asta, să-ţi ierte toate păcatele tale, dar vrea, şi pe această cale, să-ţi facă bine, dându-ţi nenumărate prilejuri să fii blând şi iubitor de oameni, să scoată din tine fiara, să stinga mânia şi prin toate să te înfrăţească cu mădularul tău.
Ce ai putea să spui? Că ţi-a făcut rău pe nedrept semenul tău? Dar tocmai aceasta înseamnă greşeala! Dacă ţi-ar fi făcut rău pe bună dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotită greşeală. Dar şi tu te apropii de Dumnezeu ca să dobândeşti iertarea unor greşeli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Si înainte de a ţi se fi iertat păcatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învăţat că ai suflet omenesc şi ai fost povăţuit să fii blând. Odată cu acestea te aşteaptă şi mare răsplată dincolo, dacă nu ceri socoteală celor ce ţi-au greşit. Dar de ce pedeapsă nu suntem vrednici, când puterea stă în mâinile noastre, iar noi ne trădăm mântuirea?
Cum mai putem pretinde să ne asculte Dumnezeu în celelalte rugăciuni ale noastre, când noi înşine nu vrem să avem milă de noi în cele ce suntem stăpâni?
“Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbaveşte de cel rău, Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin”(Matei 6, 13)
În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră şi ne potoleşte trufia, învăţându-ne să fugim de lupte şi să nu le căutăm. Aşa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai ruşinoasă. Când suntem târâti în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemaţi, să stăm liniştiţi şi să aşteptăm timpul luptelor, ca să arătăm şi că nu umblăm după slavă deşartă şi că suntem curajoşi.
“Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceşte să purtăm cu el război neîmpăcat şi ne arată că diavolul nu-i prin fire aşa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la voinţă. Diavolul este numit prin excelenţă aşa din pricina covârşitoarei lui răutăţi şi din pricină că duce cu noi război neîmpăcat, fără ca noi să-l fi nedreptăţit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbaveşte-ne de cei răi”, ci “de cel rău”, învăţându-ne să nu purtăm ură semenilor noştri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor.
Aşadar, după ce prin amintirea duşmanului nostru ne-a pregătit de luptă şi ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iaraşi curaj şi ne ridică gândurile, amintindu-ne de împăratul sub Care suntem rânduiţi şi arătând că El este mai puternic decât toţi, spunând:
“Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava”
Deci dacă a Lui este împărăţia, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească şi cu care să împartă stăpânirea.
Când spune: “A Ta este împărăţia”, Hristos arată că şi diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotriveşte, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Că şi diavolul face parte din robii Lui, din cei carora, li s-a lua cinstea şi au fost izgoniţi.
De altfel, diavolul n-ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva până ce nu i-a îngăduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, până ce n-a luat îngăduinţă de sus.
“Şi puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Impărat ca Acesta, Care poate săvârşi, şi prin tine cu uşurinţă totul.
“Şi slava în veci. Amin.”