Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»
Dacă orice lucru îşi are vremea sa (Ecles.3,1-8), după cum scrie Sfântul Cuvânt al Domnului, atunci, desigur că în viaţa omului şi a omenirii nenorocirile îşi au şi ele nu numai vremea, dar şi rostul lor.
Când vine vremea şi este nevoie de lucrarea lor, trebuie să vină şi ele.
Când trece vremea lor, când şi-au făcut lucrarea pe care trebuie s-o facă, atunci trec şi ele.
Semănatul îşi are vremea lui şi rostul lui. Căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi secerişul şi n-ar mai fi rodulSecerişul îşi are vremea lui şi rostul lui, căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi nici pâinea şi nici viaţa.
Toate sunt strâns legate una de alta şi una prin alta, în aşa fel încât fără cel dintâi, n-ar fi nici cel de pe urmă. Când vine un lucru, nici un altul nu ar putea să-1 înlocuiască spre a-i face lucrarea lui aşa cum o face acel lucru. La Dumnezeu, Atotpătrunzătoarea Înţelepciune a rânduit totul cu o desăvârşită ordine.
Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa omului sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni nu o mai poate împiedica, nici ocoli.
Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.
Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul, trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.
Daniel – şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael – erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Dan.1, 6).
Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui.
Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de EI atunci când ajunge la greu. Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în surghiunul lor. În surghiunul lor…
Cuviincioşi, dar hotărâţi, ei şi-au spus şi şi-au ţinut încredinţările lor cu orice preţ şi în orice vreme.
Om al rugăciunii, tânărul Daniel n-a renunţat la rugăciunea sa nici atunci când, descoperit, el era ameninţat cu cea mai cumplită moarte. Nenorocirea în care ajunsese l-a făcut şi mai hotărât în credinţa şi dragostea sa faţă de Dumnezeul său.
Rămăsese fără toate, dar fără Dumnezeu nu putea rămâne. De El nu voia să se despartă nici viu, nici mort. Ce pildă frumoasă poate fi Daniel pentru orice tânăr şi tânără.
Dragostea lui Hristos te poate mângâia de orice întristare şi în orice durere…
Te poate despăgubi de orice pierdere şi te poate bucura în orice nenorocire.
Dar ce te-ar mai putea mângâia de lipsa Lui?
Ce te-ar mai putea despăgubi de pierderea Lui?
Ce te-ar mai putea bucura după despărţirea de Hristos?
Adevăratul credincios ştie că Dumnezeu îl poate apăra în faţa oricărei puteri. Dar pe cel care s-a despărţit şi s-a lepădat, din frică, de Hristos, ce putere l-ar mai putea apăra în faţa lui Dumnezeu?
Când rămâi lângă Dumnezeu, El îţi poate face prieten orice duşman al tău. Dar când te desparţi de Hristos, El îţi poate face duşmani din orice prieteni pe care te bizuieşti. Cele mai multe primejdii te pot pândi numai când te desparţi de Hristos.
Iosif a fost un alt tânăr credincios. Am mai vorbit şi altădată despre el, când era vorba despre o altă latură frumoasă a vieţii lui.
El şi-a iubit fraţii săi cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa. Dar dragostea sa faţă de fraţii săi a fost răsplătită cu o vânzare şi cu un exil.
A fost unul dintre cei mai înfrânaţi şi mai neprihăniţi tineri ai poporului lui Dumnezeu. Dar înfrânarea lui a fost răsplătită cu ocară şi cu închisoare (Fac. 37, 14-18; 39, 1-20)
Totuşi nenorocirile nu l-au schimbat şi nedreptăţile care l-au lovit nu i-au clătinat statornicia. Căci cugetul curat este o pavăză mai tare ca un scut de oţel.
Dragostea lui Hristos este o mai mare putere a inimii decât orice moarte (C. Cânt. 8, 6-7).
Conştiinţa împăcată este o pernă mai moale decât orice aşternut împărătesc.
Cu acestea odihneşti oriunde, chiar şi pe scândura închisorii, chiar şi în singurătatea surghiunului, chiar şi în ceasurile grelelor încercări.
Pacea ascultării de Dumnezeu este o mai dulce siguranţă pentru inima credincioasă decât prietenia tuturor mai marilor acestei lumi.
Părtăşia cu Hristos îţi dă libertatea cea mai scumpă decât oricare casă împărătească. Nimic pe lume nu poate fi asemănat cu acestea.
Cât de liniştit trebuie să fi răsuflat Iosif ajuns pe priciul rece al celulei sale, după ce a scăpat de grozavele torturi sufleteşti şi de permanentele primejdii şi urmăriri la care era supus în fiecare clipă şi în fiecare loc în casa păcatului şi în locul primejdiei.
Ce odihnitor va fi fost somnul pe paiele goale ale închisorii lui, cu gratii şi lespezi reci, unde ochii vicleni şi blestemaţi ai pierzării nu-1 mai puteau ajunge, iar braţele pierzătoare ale ispitei nu-l mai puteau prinde.
Acolo el era numai cu Dumnezeul său. Şi în mijlocul celor care aveau cea mai mare nevoie de Cuvântul Adevărului şi de dragostea mântuirii.
Acolo putea, în sfârşit, să se roage cât voia…
Iată cum nenorocirea poate fi pentru credincios ceea ce este furtuna pentru foc. Pe focul cel mic furtuna îl împrăştie şi îl stinge, dar pe focul cel mare furtuna îl aprinde şi îl creşte şi mai mare, făcându-l de nestins.
Pe credinţa slabă nenorocirile o nimicesc şi o pierd. Dar pe credinţa puternică, cu cât vin nenorocirile şi încercările mai mari, cu atâta ea devine mai puternică şi de neclintit. Fiindcă rădăcinile ei se înfig mai adânc în Hristos.
Vânturile şi furtunile mari sunt de cea mai mare trebuinţă pentru arbori. Ele îi fac să-şi adâncească mereu mai mult rădăcinile lor ca să nu fie smulşi. Iar aceasta îi ajuta şi în vremea secetei, când nu găsesc umezeala decât în adânc.
Altfel s-ar usca cu toţii de sete.
Dragă suflet tânăr, ce fel de credinţă ai tu?
Dacă eşti cu adevărat credincios, nu te teme de nici o nenorocire. Prin ea te vei înălţa, cum s-a înălţat Iosif, Daniel şi mulţi, mulţi alţii.
Adânceşte-te în Hristos prin credinţă şi strânge-te de El prin iubire, apoi nu te teme. Bată vântul, vină valul, prin Hristos vei învinge.
Slavă veşnica Ţie, Marele nostru Dumnezeu Nebiruit!
Tu întăreşti pe cei care rămân nedespărţiţi de Tine, făcându-i nebiruiţi. Chiar în cele mai mari nenorociri, Tu, Doamne, îi faci pe ai Tăi să capete cele mai mari binecuvântări.
Te rugăm, Doamne Iisuse, ridică Lucrării Tale numai tineri şi tinere ca Iosif, ca Daniel, ca Ştefan, ca toţi ceilalţi tineri mulţi-mulţi, nebiruiţi ostaşi ai Tai, care au biruit prin cuvântul mărturisirii lor, prin Sângele Tău şi prin faptul că nu şi-au cruţat viaţa lor până la moarte (Apoc. 22, 11). Amin.