Datoriile către suflet

Predică la Duminica III după Rusalii

Fraţilor, nu vă îngrijiţi de viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici de trupul vostru, cm ce vă veţi îmbrăca…, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăoga vouă (Matei 6, 25, 33).

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos începu să răspândească printre oameni sfintele Sale învăţături, căuta mai întâi să-i lumineze despre datoriile ce au către sufletul lor. Cum ar fi putut fi altfel, când nimic nu este mai preţios în om, decât sufletul! Un lucru însă este de mirat: că oamenii foarte puţin se îngrijesc de sufletul lor, ca şi cum ar fi ceva care să merite mai multă îngrijire.
Omul este plecat mai mult spre gustările trupului. E mare însă acest pericol, căci omul care se lasă în voia poftelor trupului, ajunge de la un timp că nu mai este stăpân pe sine. Poftele îl iau în stăpânire, iar el rămâne ca un fel de momâie care e târâtă în toate părţile după gustul lor.
Nu se văd zilnic oameni care spun: aş vrea să mă las de cutare obicei şi nu pot? Altul zice: tare-aş vrea să mă mântui de cutare patimă, dar nu e chip.
Ce înseamnă asta? – Că azi a lăsat să crească pofta trupului, mâne i s-a supus, ea a tot crescut, dintr-o buruiană mică, în copac mare, pe care nu-l mai poţi zmulge din rădăcină. Dacă însă omul, aşa cum se lasă în voia pornirilor trupeşti, ar asculta şi glasul sufletului său, ce fiinţă preţuită ar fi! În loc de urâciunea trupului, ar fi stăpânit de frumuseţea sufletului.
N-ar fi nimic cu unele pofte ale trupului care nu aduc omului nici un rău. Sunt însă patimi periculoase, care şi sufletul şi trupul îl duc la pierzare. Pe acestea trebuie să le stingem, şi cum ai să le stingi, dacă n-ai să întăreşti tocmai pe acel care are puterea să le stingă, adică sufletul?
Dacă este aşa, să vorbim despre îngrijirea ce suntem datori să dăm sufletului şi despre orbirea care-l lasă în părăsire.
Fraţilor, când un copil se naşte, aţi văzut cum aproape tot timpul şi-l petrece în somn şi mâncare. Nu se vede într-însul decât numai viaţa trupească. Anii trec unii după alţii şi încet de tot se vede o schimbare într-însul. Doarme mai puţin, gândirea începe să se trezească într-însul, treptat-treptat prinde limbă, ajunge tot mai vioi, până ce te trezeşti într-o zi că nu mai seamănă de loc cu cel de la început.
Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Iată ce: trupul îşi pierde din putere, şi sufletul începe să se tot trezească într-însul. Dar, dacă izbucnirile acestea ale vieţii sufleteşti nu le ajută nimenea, dacă nu sunt îngrijite ca floarea cea bună, tot slăbesc. Poftele trupului încep a se trezi şi ele, se aţâţă de ceia ce ochiul vede la alţii şi ameninţă pomul sufletului care abia a început a se ridica.
Acum, gândiţi-vă, omul care a lăsat poftele trupului în voia lor să pustiească sufletul, se aseamănă cu copilul cel mic. El tot copil este. Din starea copilăriei nu mai iese, şi aşa e tot omul la care cu tristeţe vezi că puţin se deosebeşte prin viaţa sa de a dobitoacelor. Se hrăneşte omul, se hrăneşte şi dobitocul, bea omul, bea şi dobitocul, doarme omul, doarme şi dobitocul. Apoi, dacă viaţa ta e ca şi a dobitocului, degeaba te mai numeşti om. Omul trebuie să dovedească că el are ceva mai mult, că într-însul este un suflet, şi cum ar putea ajunge la aceasta decât făcând şi fapte pornite din suflet! Mai lasă sufletul să se înalţe cu ochiul la cer.
Dar cât de rari sunt azi aceştia! În loc să-şi mântuie sufletul de păcate, omul mai bucuros îşi încarcă trupul de boale.
Mulţi văd, că viaţa, aşa cum o duc, îi duce la pierzare. Ei văd că trebuie sufletul să şi-l îngrijească mai mult decât orice, dar ce-şi zic: voi avea timp la bătrâneţe să rup cu viaţa aceasta care mă prăpădeşte. Dar ce dovedeşte aceasta? – Dovedeşte că omul poartă o foarte mică grijă de sufletul său sau chiar de loc. Dar, când este vorba de alte lucruri, lumeşti, atunci umblăm cu cea mai mare grijă. Unul vrea să-şi mărite fata, se frământă de dimineaţa până în seară cum să serbeze nunta în chip mai strălucit. Altul vrea să-şi mărească ţarina şi nu-şi mai găseşte odihnă până n-o scoate la capăt. Pentru ce însă atâta grabă? N-ar putea s-o lase până la moarte, să zică că mai are timp, să mai amâne? Dacă la toate aceste treburi lumeşti sunteţi atât de grăbiţi, pentru ce nu vă grăbiţi a vă îngriji şi sufletul vostru? Ce? sufletul este de mai puţin preţ?
După cum trupul are unele trebuinţe, ba încă el cere mai mult decât îi este trebuinţa, tot aşa are şi sufletul. El doreşte să fie în părtăşie cu Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să alergăm la mijloacele de a-i împlini această trebuinţă. Şi niciun mijloc nu poate fi mai bun decât a deprinde sufletul cu învăţăturile dumnezeieşti, a-l face să le ştie şi să fie pătruns de dânsele. Hristos, fraţilor, este adevărul, calea şi Viața (Ioan 14, 6). Spre dânsul trebuie îndemnat sufletul.
Nu fiţi dintre acei care nu-L cunosc şi nu-L primesc.
Dimpotrivă, cu cât lumea se îndepărtează mai mult de Dânsul, cu cât păcatele îl despart mai mult de izvorul vieţii, cu atâta voi apropiaţi-vă de Dânsul, învăţaţi să-L cunoaşteţi tot mai mult, deschideţi-i locuinţă în sufletul vostru!
Aduceţi-vă aminte că nu este un nume prin care oamenii se pot mântui decât prin Hristos. Acesta este preţul cu care se cumpără viaţa veşnică: cu învăţarea şi aducerea la îndeplinire a cuvintelor Mântuitorului nostru. Aduceţi-vă aminte că Iisus Hristos este poarta prin care putem intra în calea adevărului şi vieţii. Eu sunt uşa, prin Mine cine va intra se va mântui (Ioan 10, 9).
Şi cine este oare între noi care nu vrea să intre în adevăr, care fuge de calea vieţii? Nu în adevărul acoperit, în adevărul întunecat, în adevărul ştirbit, aşa cum îl găsim noi aici pe pământ, ci în adevărul fără pată, în adevărul fără nor, în adevărul nemărginit, astfel cum îl vom vedea noi în lăcaşurile Domnului? Cine se va apropia de Mântuitorul, va intra, nu în viaţa de o zi, în viaţa de nenorociri, pe care ne-o dă pământul, ci în viaţa veşnică, în viaţa fericită făgăduită de Cer. Iată într-adevăr ceia ce căutăm noi, ceia ce dorim, iată ţinta noastră cea mai înaltă şi mai dorită.
Ei bine, fraţilor, afară de cât la Iisus, voi nu veţi găsi nici adevărul, nici viaţa. Vă veţi aprinde o viaţă întreagă cu toate plăcerile trecătoare, veţi trece prin toate chefurile, fără niciun folos, vă veţi aduna la prieteni, care la cea întâi greutate vă vor părăsi. Veţi trece din plăcere în plăcere, din zbucium în zbucium, de la ce aveţi, veţi dori mai mult, şi veţi ajunge la o bătrâneţe nemulţămită şi chinuită. Ceia ce v-a încălzit în tinereţă acum vă lasă reci. Aţi dori ceva mai mult ca să vă treceţi timpul, şi nu veţi găsi, iar sfârşitul vi se va părea din ce în ce mai apăsător. Pentru ce toate acestea? Pentru că în toată tinereţă numai de apucăturile cele rele ale trupului aţi ascultat, şi iată că acum la bătrâneţă ele nu vă pot da uşurarea de care aveţi nevoie. Aţi îmbătrânit înainte de vreme fiindcă prea mult aţi ostenit trupul în petreceri desfrânate, iar el, ca tot lucrul neîngrijit, s-a stricat. Ce-ar putea să-ţi dea odihnă? – Sufletul, sufletul intrat în viaţa lui Hristos, de unde el scoate toată dulceaţa şi uşurarea. Dar de suflet nu ţi-ai adus aminte în tinereţe şi iată că acum nici el nu-şi aduce aminte de tine. L-ai înăbuşit prea de timpuriu, buruiana rea a crescut, iar el a rămas ca un pom chircit (pipernicit), care nu mai poate da rod.
Răbdarea, pacea, statornicia, dragostea de oameni, bunăvoinţa, toate aceste roade ale unui suflet bine îngrijit, nu se găsesc la cel ce numai de trup s-a îngrijit. El însă sie-şi şi-a făcut rău şi roadele bune ale sufletului nu le poate gusta.
Pentru aceasta, fraţilor, lăsaţi obiceiurile pierzării şi întoarceţi-vă spre Hristos. El este poarta pe unde se intră în palatul adevărului, în cetatea vieţii. Dar pentru a intra pe o poartă, trebuie mai întâi s-o ştii. Altfel te loveşti de ziduri, te zdreleşti, te osteneşti şi-ţi săcătuieşti puterea căutând să-ţi deschizi loc de trecere acolo unde nu e cu putinţă. Dacă nu ştii poarta, rămâi afară, afară de adevăr, afară din viaţă, te zbaţi în întunerecul rătăcirii şi te stingi în chinurile morţii.
Îndemnaţi-vă să cunoaşteţi pe Iisus Hristos, fraţilor. Aceasta este cunoştinţa cea mai de preţ, după cum învăţa sfântul apostol Pavel, şi alăturea de care toate comorile lumii nu-i păreau nimic. Toate pagubă le-am socotit faţă de ştiinţa lui Iisus Hristos, Domnul meu (Filipeni III, 7). Până acolo mergea marele Apostol, că zicea că nimic altceva nu ştie decât numai pe Hristos, şi pe acela răstignit. Cunoştinţa Mântuitorului, sfântul Apostol Petru o punea neîncetat înaintea credincioşilor din timpul său. Creşteţi în cunoştinţa şi darul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (2 Petru III, 18). Cunoştinţa aceasta, fraţilor, sfinţii din toate timpurile au căutat-o mai presus de orice. Ea ne este şi nouă cea mai de folos, cea mai trebuincioasă şi de care cu niciun chip nu ne putem lipsi. Sau, dacă ne lipsim, este numai spre nemăsurata pagubă a sufletului nostru. Poţi să uiţi totul, adu-ţi aminte de Hristos, şi-ţi ajunge.
Dar cel mai bun mijloc de a învăţa să cunoaştem pe Iisus Hristos, este a ne apropia de Dânsul, a-i îndeplini învăţăturile, a le turna pe sufletul nostru ca picăturile doctoriei pe gâtlejul bolnav şi uscat. Şi cum putem face aceasta, fraţilor? – O putem prin rugăciune, prin cercetarea sfintei case a Domnului, în loc de blăstămata casă a chefurilor, care ucide trupul şi sufletul prin necumpătarea celor ce iau parte la ele. Ne putem apropia de Domnul Hristos prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Său nepreţuit, care, nu numai ne apropie, ci ne şi leagă de Dânsul. În această sfântă taină ochii noştri se deschid, norii se risipesc, lumina se face în sufletul nostru şi intrăm în cunoştinţa dumnezeiescului Mântuitor.
Tot omul care nu are altă grijă pe lume de cât a lucra şi a asculta de poftele trupului, ne dă o privelişte de tot urâtă şi dezgustătoare. ÎI vezi, când certându-se cu semenii săi, când bârfind, când jefuind, fără frică de Dumnezeu, avutul celui lipsit îl vezi uşor pornit la mânie, nepăsător faţă de durerile altuia, îngâmfat peste seamă. În vorbele şi faptele lui nici o măsură nu găseşti: toţi i se par duşmani şi de toţi este urât. Pentru ce toate acestea, fraţilor? – Pentru că omul acesta n-a îngrijit cea mai frumoasă parte a sa: sufletul. Numai viaţa sufletului înfrăţeşte şi leagă pe oameni cu legătura dragostei nesfârşite. N-a fost şi nu va fi privelişte mai plăcută şi mai minunată de cât viaţa creştinilor, la care niciodată nu vedem păcatele celor ce trăiesc viaţa trupului, nu şi a sufletului.
Tot acest fel de viaţă trebuie să-l ţie orice creştin, dacă voieşte să dovedească că într-însul trăieşte un suflet îngrijit. Cel întâi semn al apropierii noastre de Hristos Domnul, este dragostea. Acel care nu iubeşte, zice Sf. Evanghelist Ioan, nu cunoaşte pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este dragoste (I, Ioan 4, 8). Deci a cunoaşte pe Iisus Hristos şi a nu iubi pe semenii tăi, sunt două lucruri care nu se împacă. Cunoştinţa lui Iisus, Domnul Nostru, a acestui soare veşnic aprins, menit a îmbrăţişa pământul, trebuie să aducă în noi dragostea, dragostea către Dumnezeu şi cea către aproapele. Acest semn al cunoştinţei lui Hristos, îl avem noi oare? Iubim noi pe Dumnezeu? Îl iubim noi cu dragostea cu care ne porunceşte El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile noastre? Dar pe aproapele nostru, pe tot omul străin, îl iubim noi oare aşa după cum ne-a poruncit Mântuitorul Nostru? Dragostea către oameni, bunăvoinţa faţă de dânşii, acesta e semnul că te-ai apropiat de Hristos cu adevărat. După acest semn se cunoşteau şi cei întâi creştini. În timp ce păgânii se urau şi se sfâşiau între dânşii, creştinii se iubeau şi în toţi nu era decât o inimă şi un suflet.
Ei bine, fraţilor, semnul acesta că v-aţi apropiat de Hristos, îl aveţi voi? Vă iubiţi voi unii pe alţii? Nu este printre voi nici ură, nici ceartă, nici vrăjmăşie? Pacea pe care Iisus Hristos a venit s-o aducă lumii, este în mijlocul vostru ?
Dacă n-aveţi în inima voastră nici dragoste de Dumnezeu, nici dragoste de aproapele, nu veţi înţelege pe Iisus, nu veţi cunoaşte pe Iisus, nu veţi cunoaşte pe Dumnezeu.
Toate acestea sunt semne, fraţilor, că sufletul trăieşte în om, că el nu e înăduşit. Şi când sufletul este partea cea mai frumoasă şi mai scumpă a omului, oare cum îl vom lăsa noi în părăsire? Oare vom fi noi atât de orbiţi încât nu vedem că oamenii care trăiesc numai după trup nu se deosebesc de dobitoacele fără cuvânt? Omul care numai cu trupul trăieşte este şi mai puţin stăpân pe sine. El dacă nu-şi are la timp cutare fel de mâncare, cutare băutură, odată îl vezi că se posomorăşte şi parcă nu i-s boii acasă. De ce toate acestea? – Pentru că trupul nu mai are puterea să se oprească după ce i-ai împlinit gusturile. Sufletul n-are putere când nu l-ai îngrijit. Omul cu sufletul puternic ştie să se înfrâneze, să-şi pună frâu poftelor. Nu atârnă el de poftele trupului, ci trupul de suflet. Numai când ţi-ai îngrijit sufletul, poţi zice că eşti stăpân pe tine.
Pentru aceia, fraţilor, să nu lăsăm în neîngrijire tocmai ceia ce face preţul omului. Să nu ne lenevim a ne ridica mai presus de dobitoace prin împodobirea sufletului. Să nu ne mai lăsăm în stăpânirea pornirilor trupului care ne duc la pierzare. Este grozav de dezgustător când vezi pe un om că-ţi zice: dacă nu mă pot opri! Nu te poţi opri? Dar ce? va să zică un pahar de rachiu, otravă şi pentru suflet şi pentru trup, te stăpâneşte aşa de mult? Fără îndoială, fraţilor, că nu din oamenii aceştia care nu se pot opri, au să iasă adevăraţii creştini. Dacă toţi ar fi fost oameni de aceştia care nu se pot opri, pierea sămânţa sfinţilor de pe pământ. Comoara, comoara sufletului lustruiţi-o, dragostea, bună-voinţa, cumpătarea, mila, căci numai printr-însele sfinţii au meritat împărăţia Cerurilor, Amin.

Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor