Traian Dorz, Hristos – Izvorul nostru
„Slujbaşul acesta a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ (Ioan 4, 47)
Durerea înfrânge întotdeauna mândria din om.
Bunătatea Tatălui Ceresc nu trimite şi nu îngăduie cu bucurie în viaţa oamenilor necazurile şi durerea. Însă pentru mântuirea sufletului său, omul trebuie uneori să fie cercetat de durere şi de întristare.
Iată un slujbaş împărătesc…
Ce dispreţuitor trebuie să se fi purtat un om ca el mai înainte, faţă de toţi ceilalţi oameni.
Dar îndată ce fiul lui iubit cade la pat, amărăciunea îi înfrânge trufia. Şi el aleargă la rugăciune către Domnul Iisus să i-l vindece. Poate niciodată omul acesta nu se rugase lui Dumnezeu şi poate că nici nu s-ar mai fi rugat niciodată dacă n-ar fi venit boala aceasta în familia lui…
O, câte căi are înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce pe acela de care are El milă, pe drumul cel bun, pe calea cunoaşterii Sale!
Când este sănătos şi îi merge bine, omul totdeauna este „îmbrăcat“. Este „cineva“. E totdeauna o „autoritate“. Când ajunge însă în durere şi în primejdie, atunci e gol, e dezbrăcat de trufie, atunci rămâne numai om! Când omul e „autoritate“, atunci n-are nici inimă, nici iubire, nici bunătate, atunci nu e om.
Acestea – gândeşte el – nu se potrivesc la „titlu“!
Şi adesea n-are nici creier, nici minte, ca să judece ce face, căci se închipuie supraom!
Când însă ajunge om, atunci le are pe toate acestea. Când durerea îl face să se simtă om şi el, atunci nu mai consideră o înjosire rugăciunea şi lacrimile.
Revine adică la ceea ce trebuia să fie şi el – la ceea ce trebuia să rămână totdeauna acela care este un om şi care are o minte sănătoasă. Cu atât mai mult când este o „autoritate“!
Nimic nu-l înalţă pe om mai mult ca smerenia şi ca bu-na-cuviinţă. După cum nimic nu-l înjoseşte mai mult ca trufia şi ca nesimţirea.
Omul mic caută să pară cât mai mare. Dar cel cu adevărat mare va căuta să se arate totdeauna mic. Pe cel care nu se smereşte el însuşi, pe acela îl înjoseşte Dumnezeu, Care are totdeauna grijă de aceasta. Atunci când omul se aşteaptă mai puţin (Luca 14, 11).
Dragi părinţi amărâţi… ai căror copilaşi zac bolnavi, Dumnezeu vă iubeşte şi de aceea vă încearcă (Evrei 12, 5-11). Vă loveşte în locul cel mai dureros, ca să vă trezească din starea cea rea pe care, poate, o aveţi şi să veniţi cu rugăciune şi lacrimi la El.
Poate că durerea vă va umili şi vă va aduce la rugăciune, dacă bucuria n-a putut face cu voi acest lucru. Dacă veţi fi sinceri, Hristos vă va fi binevoitor! Numai nu uitaţi să fiţi oameni. Iar după aceea – să-I mulţumiţi.
Doamne şi Mântuitorul nostru Iisus, Te rugăm dăruieşte-ne şi nouă totdeauna o minte cumpă-tată, care să umble în smerenie şi în bună-cuviinţă înaintea Ta, prin tot ce avem de-a face cu cei din jurul nostru.
Nu lăsa să ne ameţească înălţimile lumeşti, când ni se întâmplă vreodată să trecem sau să stăm o clipă pe scaunele ispititoare ale cinstei lumii acesteia.
Ci totdeauna să fim smeriţi şi binevoitori faţă de Tine şi faţă de oameni, să nu ne ruşinăm de rugăciune, de smerenie şi de recu-noştinţă. Amin.