Lidia Hamza
Tocmiți sărbătoare cu ramuri umbroase,
S-ajungă la coarnele-altarului sfânt,
În imnuri preasfinte și-acorduri duioase,
S-aducem ca jertfă un nou legământ.
Noi știm că, prin fronturi, mai sunt frați ce poartă
Acest duh dintâi până azi neschimbat.
Pe-aceștia ne cheamă la el să ne-mpartă
Din nou seva dulce-n izvor nesecat.
Ne cheamă și-ntreabă: păstrarăm noi oare –
Pe când va să vină, un ultim urmaș –
Solia lăsată-n grăbita-i plecare
Cu haina cea ruptă de aprig vrăjmaș?
Sau strâns-am cu grijă și teamă avutul
Ce-ntâiul urmaș ne lăsase apoi:
Și sabia sfântă, și harfa, și scutul
Din care să crească urmașii eroi?
Da, știm că mai sunt încă-n tainițe-ascunse
Uitate povețe, uitate cărări…
Să-ntoarcem acuma cu inimi pătrunse
De dorul aflării întâii cărări.
Priviți către crucea Dumbrăii-n lumină,
Cu chipul cel drag ce-i adânc dăltuit
În piatra cea albă. Căci fruntea-i senină
E cuibul acasei de noi moștenit.
Cântarea și floarea, și lacrima caldă,
Sfioși și cu drag lângă cruce-aducând,
Ne fie lumina ce-n ochi ni se scaldă:
Credința cea una pe steaguri purtând.
Când pașii ne poartă din nou spre cetatea
Aceluia care ne-a vrut strâns legați,
Să fie-ntr-un duh și-ntr-un gând unitatea
Credinței și dragostei noastre de frați.
Un dor să ne-adune pe toți și-o chemare
Și-o mână de frate pe coarne la plug,
Și doruri, aceleași din piept să ne zboare
Ca rod în hambare s-avem din belșug.
Așa să ne fie umblarea prin lume,
Așa și venirea aici, la mormânt!
Ca flamura Oastei cu Sfântul ei nume
Urmașii s-o poarte spre culmi cu avânt.