Comori Nemuritoare

Lidia Hamza

Tocmiți sărbătoare cu ramuri umbroase,
S-ajungă la coarnele-altarului sfânt,
În imnuri preasfinte și-acorduri duioase,
S-aducem ca jertfă un nou legământ.

Noi știm că, prin fronturi, mai sunt frați ce poartă
Acest duh dintâi până azi neschimbat.
Pe-aceștia ne cheamă la el să ne-mpartă
Din nou seva dulce-n izvor nesecat.

Ne cheamă și-ntreabă: păstrarăm noi oare –
Pe când va să vină, un ultim urmaș –
Solia lăsată-n grăbita-i plecare
Cu haina cea ruptă de aprig vrăjmaș?

Sau strâns-am cu grijă și teamă avutul
Ce-ntâiul urmaș ne lăsase apoi:
Și sabia sfântă, și harfa, și scutul
Din care să crească urmașii eroi?

Da, știm că mai sunt încă-n tainițe-ascunse
Uitate povețe, uitate cărări…
Să-ntoarcem acuma cu inimi pătrunse
De dorul aflării întâii cărări.

Priviți către crucea Dumbrăii-n lumină,
Cu chipul cel drag ce-i adânc dăltuit
În piatra cea albă. Căci fruntea-i senină
E cuibul acasei de noi moștenit.

Cântarea și floarea, și lacrima caldă,
Sfioși și cu drag lângă cruce-aducând,
Ne fie lumina ce-n ochi ni se scaldă:
Credința cea una pe steaguri purtând.

Când pașii ne poartă din nou spre cetatea
Aceluia care ne-a vrut strâns legați,
Să fie-ntr-un duh și-ntr-un gând unitatea
Credinței și dragostei noastre de frați.

Un dor să ne-adune pe toți și-o chemare
Și-o mână de frate pe coarne la plug,
Și doruri, aceleași din piept să ne zboare
Ca rod în hambare s-avem din belșug.

Așa să ne fie umblarea prin lume,
Așa și venirea aici, la mormânt!
Ca flamura Oastei cu Sfântul ei nume
Urmașii s-o poarte spre culmi cu avânt.

Părintelui Iosif

Ce dor ne e, ce dor nespus,
Părinte drag, de tine!
Mai rogă-te, acolo sus
S-ajungem toți cu bine.

O floare,-o lacrimă și-un cânt
Ți-aducem cu iubire
Să-ți ardă pururi la mormânt
A noasră mulțumire.

Căci fără scrisul tău curat
Și plin de-nflăcărare,
Câți dintre noi am fi aflat
La cer răscumpărare?

Căci tu ne-ai strâns sub steag slăvit
Și ne-ai pornit la luptă,
Și rod cât spicul însutit
Dă jertfa-ți ne-ntreruptă.

Că și acum, deși ești dus
În cer de vreme multă,
Tot izvorăști lumină cui
Dorește și te-ascultă.

Și noi dorim să-ți fim mereu
Urmași spre veșnicie,
Cum spusu-ne-ai că Dumnezeu
Dorește-ai Lui să fie.

Lăsând urmașilor ce vin
În urma noastră mâine
Aceeași cale de rubin
Și-aceeași dulce pâine.

Un lanț de aur și de jar
Pe puntea dintre ere
Ne lege până-n sfânt hotar
La Marea Înviere.

Din norul cel de martori sfinți
Când vei ieși nainte
O Oaste sfântă să prezinți
Ca rod al tău, părinte!

Lidia Hamza

O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
prin care-Ţi cer doar pâine şi pază, şi minuni,
căci am făcut adesea din Tine robul meu,
nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu!
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta
Îţi cer şi-Ţi cer întruna să faci Tu voia mea,
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vreai,
ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai…,
gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
am drept să-Ţi cer întruna să faci tot ce doresc!…

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta,
nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu!
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
e să doresc ca-n toate să fie voia Ta!

Traian Dorz, Cântări de drum

Acatistul Întâmpinării Domnului

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI – I. Tâlcuitor

Întâmpinarea Domnului – Sinaxar

LA PRAZNICUL ÎNTÂMPINĂRII DOMNULUI – Nicolae Steindhardt

Sfântul şi Dreptul Simeon (Luca 2, 22-38) – Patericale

„Unde este Dumnezeu?”- „Acolo unde este lăsat să intre” – Nicolae Steindhardt

SOLIA BĂTRÂNULUI SIMEON: „ACUM POT MURI ÎN PACE…” – Pr. Iosif Trifa

 „ACUM SLOBOZEŞTE, STĂPÂNE, PE ROBUL TĂU ÎN PACE, CĂ VĂZURĂ OCHII MEI MÂNTUIREA TA”… – Pr. Iosif Trifa

Ce mare este în ceruri slava Sfântului şi Dreptului Simeon – Sf. Nicolae Velimirovici

Poezii: CÂND TE-AU DUS;

Între Lege şi Har. Mântuirea în Hristos

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

„ŞI A MÂNCAT IACOB ŞI S-A SĂTURAT, ŞI A UITAT PE DOMNUL” (V Moise 32, 15)

O chemare la care trebuie să răspunzi

CUTREMURAŢI-VĂ ŞI NU PĂCĂTUIŢI

AZI S-A FĂCUT MÂNTUIRE CASEI ACESTEIA

O întrebare, o chemare, o hotărâre

„V-AM SPUS ACESTE LUCRURI”

CRONCĂNIT DE CORBI

Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23)

„IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI” (Mt 5, 44)

Prin cunoaşterea lui Hristos, o nouă făptură

A FI CREŞTIN E A-I URMA LUI IISUS

TINERI! MĂRTURISIŢI PE FAŢA CREDINŢA VOASTRĂ

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Posteşti? Arată-mi prin fapte!

VENIŢI LA MINE (Mt 11, 28) – DUCEŢI-VĂ DE LA MINE (Mt 25, 41)

UN TÂNĂR A FOST ŞI FIUL CEL PIERDUT

Despre Părintele Iosif Trifa

SĂ ŞTII MULŢUMI

[MINUNEA DIN PEŞTERA… SUFLETULUI]

O întrebare, o chemare, o hotărâre

Amestecătura

HRISTOS A ÎNVIAT!

El a murit pentru noi

Primii douăzeci şi şase de ani

Data naşterii nu este cunoscută, dar anumiţi cercetători propun ca dată a naşterii anul 1731. Nici despre părinţii ei nu se ştie nimic dar, pentru că s-a căsătorit cu un colonel, se presupune că a făcut parte dintr-o familie de nobili sau de funcţionari unde a primit o educaţie aleasă.
Xenia Grigorievna rămâne văduvă la 26 de ani
Primele articole de ziar ce s-au păstrat despre Xenia datează din anul 1847 când în ziarul „Buletinul poliţiei orăşeneşti a Sankt-Petersburgului” apar două articole în numerele 264 şi 272: Cu 40 de ani în urmă sau, poate, cu câţiva ani mai mult, s-a săvârşit aici, în Petersburg, văduva cântăreţului imperial, Andrei Teodorovici, Xenia Grigorievna…
În afara acestor două articole, scurte informaţii despre viaţa sfintei Xenia sunt oferite de epitaful de pe piatra funerară: A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani, şi a trăit 71 de ani; îşi zicea Andrei Teodorovici.
Momentul dramatic ce îi marchează viaţa şi îi schimbă destinul este moartea soţului cu care era căsătorită de numai 4 ani. În anul 1755 în Petersburg izbucneşte o epidemie de tifos exantematic.
Xenia este atât de afectată de moartea soţului încât a doua zi este găsită tot lipită de trupul soţului răposat dar îmbătrânită şi încărunţită.
Îşi petrece soţul la groapă îmbrăcată în hainele militare ale acestuia, imitându-i mersul în urma sicriului.
Andrei Teodorovici nu a murit – le spunea ea celor din jurul ei. A murit Xenia Grigorievna, dar Andrei Teodorovici este aici, în faţa voastră, el trăieşte şi va trăi mult de acum înainte, va trăi veşnic. | Continuare »

Troparul Sfintei Cuvioase Xenia, glasul al 7-lea:

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Sfântă Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.

Condacul 1

Ție, celei alese, bineplăcutei lui Dumnezeu și nebunei pentru Hristos, Sfântă și fericită maică Xenia, care ai ales nevoința răbdării și relei pătimiri, cântare de laudă îți aducem toți cei ce cinstim sfântă pomenirea ta. Iar tu ne apără de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți, ca să strigăm ție: Bucură-te, Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre!

Icosul 1

Vieții îngerești ai râvnit, maică fericită, căci după moartea soțului tău ai lepădat frumusețea lumii acesteia și toate cele din ea: pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții, dobândind nebunia cea pentru Hristos. Pentru aceasta auzi acum de la noi smerite laude:
Bucură-te, că te-ai asemănat prin viața ta Sfântului Andrei celui nebun pentru Hristos;
Bucură-te, că lepădându-te de numele tău, cu numele celui adormit te-ai numit;
Bucură-te, că nebunia cea pentru Hristos ai început-o luând numele soțului tău Andrei;
Bucură-te, că numindu-te cu nume bărbătesc neputința femeiască ai lepădat;
Bucură-te, că toată avuția ta ai împărțit-o oamenilor buni și săracilor;
Bucură-te, că pentru Hristos ai primit sărăcia cea de bunăvoie;
Bucură-te, că prin nebunia ta ne-ai învățat să lepădăm cugetarea cea deșartă a acestui veac;
Bucură-te, bună mângâietoare a tuturor celor ce aleargă cu credință la tine;
Bucură-te, Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre! | Continuare »

De atâția ani se tot vorbește, se tot scrie, se tot difuzează materiale critice cu privire la această săptămână de urâciune împotriva lui Dumnezeu și aceasta tot se ține, de ca și cum nimănui nu-i pasă de aceste chiar vehemente argumentări cu care se cere încetarea lor.
Dar ele nu vor înceta.
Pentru că ierarhia conducătoare a Bisericii Ortodoxe Române nu mai este demult în slujba poporului, ci locomotiva acestuia către ceva din afara lui, care nu-l reprezintă.
S-ar părea că nu ar trebui să ne mai intereseze ceva care a ieșit o dată din sfera interesului duhovnicesc al nostru, al poporului drept-credincios.
Dar nu este așa.
Nu mai sunt respectate canoanele Sfinților Părinți, nu mai sunt reprezentați drept-credincioșii, dar mersul Bisericii nu este același lucru cu mersul ierarhiei bisericii. Au mai fost de-a lungul veacurilor multe abateri de la calea cea ortodoxă a învățăturilor de credință. Dar noi nu ne temem. Vom aminti an de an cât de păguboasă și pierzătoare de suflet sunt aceste conslujiri cu ereticii, tot atât timp cât ele se vor ține, pentru mărturie și ca dovadă pentru oricine care ar vrea să spună vreodată că nu a știut.
Și nici să nu se creadă vreodată că această amestecătură ideologică va folosi spre mântuire cuiva. Nu iese nimic bun din ceva alterat. Cine vrea să-L afle pe Hristos, cine vrea să se pregătească pentru aceste veacuri crâncene, trebuie să nu-și amestece învățătura, ca nimic alterat să nu-i cuprindă inima și să-i întunece vederea cea duhovnicească.
Așa că:
Frați întru Domnul, fugiți de amăgirile și amestecăturile veacului acestuia și să ne alipim tare de Hristos, așa de tare încât nicicum uraganul falselor încredințări să nu ne schimbe credința cea una, dată de Părinții noștri, pe totdeauna, chiar dacă aceasta vine tocmai de la cei care ar trebui să stea împotriva lui. Duhul cel Sfânt să călăuzească și să lumineze vederea clară a oricăruia care și-o dorește cu adevărat!

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei

Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi. Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă. Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

(Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii, Am iubit pătimirea, Editura Sophia, București, 2006)

Traian Dorz

O, n-am să uit, Iisuse, nimic din ce mi-ai dat,
de orice dar, cu lacrimi Te-am binecuvântat,
dar de-al iubirii dulce şi unic dar ceresc,
cât pentru celelalte o mie, Te slăvesc.

Te slăvesc şi-Ţi mulţumesc,
Domnul meu ceresc,
voi cânta şi voi cânta
numai slava Ta…

O, n-am să-Ţi uit al milei şi-al bunătăţii dar
şi al mângâierii picur din ceasul meu amar;
de toate am cuvinte sau plâns să-Ţi mulţumesc,
dar de-al iubirii aur, Iisuse, nu găsesc!

O, dulce darul unic al dragostei de Sus,
ce slavă pentru tine s-aduc eu lui Iisus?
Ce lacrimi şi ce cânturi, că-n tine, dulce dar,
mi-a dat o bogăţie ce n-are-n veci hotar…

Slăvit să fii, Iisuse, Bogatul meu Stăpân,
eu, pentru-a Ta iubire, dator în veci rămân;
Te voi slăvi de-a pururi mereu mai fericit,
că-n dragostea primită n-am margini, nici sfârşit.

Credinţa mea, sub crunte uragane
Se clatină adesea, tremurând…
Când valuri uriaşe spumegând
Se-abat să-mi sfarme luntrea mea trecând
Însingurată către sfintele-ţi limane.

Nădejdea mea în mâini cu frântă spadă
Timidă-abia se-ntinde către cer
De sub deşertăciunile ce pier
Precum plăpânda floare-n aspru ger
Abia spărgându-şi stratul de zăpadă.

Dar dragostea-mi din toate se aprinde
Chiar dacă vifor suflă peste ea
Sau buzele îi ard de sete grea…
Căci simt, Iisuse bun, iubirea Ta
Cum înspre mine mâna şi-o întinde.

Ş-apoi, cât stânca-mi creşte-a mea credinţă
Şi din cenuşă iar nădejdea mea
Se-aprinde din firava ei scântea –
Iisuse, Soare către Care-aş vrea,
Cât vecii toţi să-aduc recunoştinţă.

Lidia Hamza

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Poienile Izei – 28 septembrie 1980: UNUL CU FAŢA SPRE CELĂLALT

Între cele şapte Taine despre care se vorbeşte şi pe care noi le ştim, ale Bisericii noastre, este şi Taina Pocăinţei. Taina aceasta a Pocăinţei, ca şi celelalte Taine, a căpătat un prea şters şi un prea necunoscut înţeles în inima şi în viaţa multora dintre noi.
Taina Pocăinţei este Taina Naşterii din Nou, pe care a cerut-o Mântuitorul când a zis: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Închipuiţi-vă că Hristos Se opreşte acum în faţa dumneavoastră şi vă întreabă: „Prietene, cum ai intrat tu aici? Ai tu haina de nuntă – naşterea din nou – sau nu o ai? Dacă nu o ai, Eu ţi-o pot da. Eu stau acum în faţa ta, ca să văd: doreşti sau nu doreşti această haină de nuntă? Dar te înştiinţez: fără haina de nuntă nu vei putea lua parte la ospăţul nunţii. Trec acum şi te întreb: ai tu sau nu ai această haină de nuntă? Dacă nu o ai, Eu sunt gata să ţi-o dau acuma, numai s-o doreşti tu…”.
Taina Pocăinţei este la îndemâna oricăruia dintre noi. Se cere însă ca noi să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu, să recunoaştem că nu o avem, dacă nu o avem. Şi s-o cerem! Şi dacă ne-o îmbie Domnul, s-o şi primim, prin credinţă.
În Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu, nimic nu se poate afla fără credinţă. Credinţa este cel dintâi lucru care ni se cere fiecăruia, pentru că este scris: „Căci fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Pentru că cine se apropie de El trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel care Îl caută.
Deci avem nevoie de credinţă, de cel dintâi pas în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, în chemarea lui Dumnezeu. Credinţa este cea dintâi dintre condiţii. Fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Dar credinţa noastră trebuie să fie o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd, aşa cum este de asemenea scris: „O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite!”. Asta-i condiţia! Cu Dumnezeu avem de-a face, cu o Fiinţă pe care ochii noştri trupeşti nu o văd; dar tot El ne-a dat ochii aceia sufleteşti pe care, prin credinţă, ni-i deschide pentru ca să-L putem vedea. | Continuare »

Traian Dorz, Calea bunului urmaş

1. Nici o mărturisire nu poate avea putere şi crezare dacă nu se întemeiază pe aceste cuvinte: Eu am văzut!…
Căci cine n-a văzut el însuşi, cu ochii lui, ceea ce susţine, nici el nu poate fi convins deplin
şi nu poate nici convinge pe alţii.
De ce oare atâtea predici sunt lipsite de putere şi de viaţă?
De ce atâţia predicatori vorbesc zadarnic,
dacă nu chiar stricător sufletelor şi adevărului?
De ce cuvintele lor nu mişcă pe nimeni şi nu rodesc nimic bun în nimeni?
Pentru că ei înşişi nu trăiesc ceea ce spun.

2. Pe aleşii Săi, Domnul îi trece prin multe încercări şi experienţe în lume
nu numai pentru a-i verifica, a-i curăţi şi a-i învăţa,
ci mai ales pentru că – deoarece Dumnezeu are nevoie de ei ca de nişte mărturisitori în lume – şi ei au nevoie să se încredinţeze personal de adevărul pe care trebuie să-l mărturisească cu puterea celui deplin convins,
a celui ce a văzut cu ochii lui.
Iar ei nicăieri nu-L vor putea cunoaşte cu adevărat pe Iisus ca în mijlocul valurilor şi al încercărilor.
De aceea, cine nu le cunoaşte, nu poate fi un ales al lui Hristos. | Continuare »

Sf. Nicolae Velimirovici – Predici
Evanghelia despre Ioan Înaintemergătorul (Marcu 1:1-8)

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris în proorocie: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.” Glasul celui ce strigă în pustie: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” Ioan boteza în pustie, propovăduia botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haina de păr de cămilă, avea cingătoare de piele în jurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.”
Nu există nici o înţelepciune adevărată fără iubire, nici iubire adevărată fără înţelepciune. Înţelepciunea fără iubire este înţelepciunea şarpelui, iubitoare de sine şi otrăvitoare; iubirea fără înţelepciune este o ploaie torenţială atunci când pământul uscat cauta o picătură de apă a unei ploi uşoare.
Cât de nemărginită este înţelepciunea lui Dumnezeu! Nimic nu se poate asemăna cu aceasta decât dragostea lui Dumnezeu. Cât de mari sunt înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu, dezvăluite în firea zidită! Dar tocmai acesta este un duh al înţelepciunii şi al iubirii, pe care Dumnezeu l-a dezvăluit prin Domnul nostru Iisus Hristos, în lucrarea mântuirii omului. Cât de mari sunt înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu, dezvăluite în Prima Zidire! Dar aceasta era înţelepciunea facerii cuiva care nu există, dragostea dăruită cuiva care nu avea dragoste. Totuşi, înţelepciunea dezvăluită în Noua Zidire este înţelepciunea tămăduirii bolnavilor de moarte şi iubirea în Noua Zidire este iubirea jertfei de sine.
Încă o dată, şi încă de două ori, şi încă de mai multe ori, citeşte Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi potoleşte-ţi setea cu înţelepciunea şi iubirea de nespus a lui Dumnezeu. Şi vei simţi de două ori pe atât – şi de mai multe ori – sănătatea sufletului şi puterea sufletului şi bucuria vieţii.
Domnul vine în lume ca să vindece lumea, să o reînnoiască şi să o învie din morţi. Cum vine El? El vine ca un Ocârmuitor, a Cărui armata merge înainte şi după El. Mulţimea cerească se îngrămădeşte în jurul Lui, înainte şi în urmă. Te-ai putea aştepta să vezi un fiu de împărat în mătase şi în purpura – dar vezi acest Prunc, născut în peştera unui pastor şi înfăşat într-o iesle de vite! | Continuare »

[Soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani] – Fr. Ioan Opriș

PRIBEGIA COPILULUI – Pr. Arsenie Boca

PREŢUL RĂSCUMPĂRĂRII NOASTRE – Traian Dorz

Dumnezeu este ajutătorul nostru întru nevoi – Sf. Ioan Gura de Aur

[Hristos va vorbi mereu] – Traian Dorz

Cruce şi stea – Vlad Gheorghiu

CÂT VA TRĂI LUMINA – Traian Dorz

Sfinţii paisprezece mii de prunci ucişi de Irod în Betleem – Proloage

Lidia Hamza

Stă Măicuța să oprească
La poarta oierului,
Vremea e ca să Se nască
Crăișorul cerului.
Și nu-i loc de poposire
Și afară s-a-nnoptat,
Dar oierul cu iubire
chiar grăjduțul său i-a dat.

Stă Măicuța și-l întreabă
Dacă n-are vreun mieluț
Pruncului să-i facă-n grabă
Din blăniță ilicuț.
Dar oierul scutecele
Din inuț aduce-n prag
În ieslea cu floricele
Să așeze Pruncul drag.

Stă Măicuța și oftează
Singur e Pruncuțul blând…
Dar îngeri din cer veghează
Și păstori cu ei cântând.
Și trei magi din depărtare
Daruri sfinte-i dăruiesc
Și cunună numai floare
Pruncului Îi împletesc.

Stă Măicuța și suspină,
Trec prin suflet umbre vagi:
Că și-n steaua de lumină
Vede cruce-n ochii dragi.
Și la sân L-ascunde-ndată
Nimeni Pruncul să nu-i ia,
Chiar de-ar fi să plângă-odată
Sus pe Dealul Golgota.

Stă Măicuța-n murmur cântă
Și Îl leagănă tăcut,
Să nu simtă ce-o frământă
Pruncușorul nou născut,
Și la piept cu drag își strânge
Puiul ei nemuritor
Dat la toți cu Trup și Sânge
Spre iertarea tuturor.

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efeseni, 6, 16).

Pe deasupra tuturor, luaţi scutul credinţei…
Putem avea învăţătura cea mai adevărată şi frăţietatea cea mai iubitoare, dar dacă noi înşine pe deasupra acestora nu avem credinţa tare şi de nepătruns, prin care să ne apărăm şi să ni le păstrăm acestea întregi, fără credinţa biruitoare nu ne pot folosi prea mult nici dreapta învăţătură, nici dulcea frăţietate şi nici ostenitoarea râvnă pentru Evanghelie.
Credinţa este scutul apărător al tuturor acestora şi de aceea, câtă vreme credinţa noastră este tare şi neclintită, noi putem ţine piept tuturor uneltirilor şi atacurilor diavolului.

Credinţa se reazemă pe adevăr şi pe dragoste, după cum scutul se reazemă pe cingătoare şi pe platoşă. Ele se ajută şi se apără împreună şi nu pot merge împreună una fără de cealaltă.
Credinţa apără învăţătura şi tot ea apără şi dragostea.
O credinţă puternică şi adevărată este numai aceea care apără cu hotărâre şi tărie, în orice vreme, învăţătura de la început şi dragostea dintâi.
După cum scutul puternic nu lasă să pătrundă nici o săgeată vrăjmaşă ca să strice cingătoarea şi platoşa, tot aşa, o credinţă tare şi adevărată nu permite nici unei învăţături străine să-i strice învăţătura. Şi nici unei încredinţări străine, să-i despartă dragostea dintâi.

Propovăduieşte Cuvântul potrivit cu învăţătura, spune Sfântul Pavel lui Tit (Tit 1, 9).
Şi înfruntă pe potrivnici.
Împotriviţi-vă diavolului, tari în credinţă, spune Sfântul Iacov (Iac 4, 7), şi el va fugi de la voi. | Continuare »

Traian Dorz, Cununile slăvite

1. Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi ca tine şi în locul tău. De aceea răspunzi de ei.
Nimeni nu poate să plângă ca tine şi în locul tău pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele.
Nimeni nu se poate naşte din nou în locul tău şi pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea.
Nimeni nu va putea muri în locul tău, cum nu s-a putut naşte nimeni pentru tine din părinţii tăi.
De aceea trebuie să-ţi împlineşti răspunderile.

2. Nimeni n-a păcătuit în locul tău
şi nimeni nu va merge pentru tine în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, decât tu singur.
Căci tu eşti singuratic…
Până la urmă, fiecare suntem câte un singuratic.
Pentru tot ce eram datori să împlinim, va trebui să răspundem singuri.

3. Nu vezi tu că în cele mai grele clipe, oricât de împrăştiată ţi-ar fi fost inima prin altele
şi oricât de întinsă şi de largă ţi-ar fi fost fiinţa,
– chiar în cele mai grele clipe pentru tine, vezi cum ţi se smulg rădăcinile risipite şi ţi se adună fiinţa îm-prăştiată,
reducându-se până la marginile înguste ale sărăciei tale proprii
şi ale neputinţei tale mărunte şi personale.
În cele mai grele clipe rămâi numai singur, cu tine însuţi.

4. Numai nevoia îţi descoperă adevăratele tale dimensiuni cât de reduse îţi sunt.
Numai în mijlocul durerii se vede adevărata valoa¬re a omului cât de puţină este.
Şi numai dezbrăcat de podoabele vremelnice şi înşelătoare ale hainelor şi ale funcţiei sale,
când este privit fără ocheanul amăgitoarei măriri lumeşti, atunci bietul om – oricare biet om –, scos din mijlocul celor care îl duc sau pe care îi duce,
se vede ce este el în el însuşi.
Un nimic, un abur care se arată puţintel, apoi piere… | Continuare »

Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul duminicii a 30-a după Rusalii
Dar, mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.
Dragostea mai presus înseamnă că ea trebuie să fie pe deasupra tuturor celorlalte. Ca pelerina care le acoperă pe toate. Mantaua care să le apere, care să le adăpostească şi care să le păstreze. Ea trebuie să fie ca veşmântul care se vede cel mai întâi. Ca îmbrăcămintea care îţi arată locul de unde eşti. Ca uniforma care-ţi dovedeşte unitatea ta şi gradul tău şi ţinuta ta. Aceasta este şi trebuie să fie dragostea.
Fără haina de pe deasupra, omului totdeauna îi este frig şi îi lipseşte ceva. Numai când o are pe aceasta vezi că are totul. Atunci este gata de drum, este gata de sărbătoare, este gata de luptă. Aşa este cu dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Cu ea toate sunt îmbrăcate. Fără ea toate sunt goale.

Întâi, dragostea este legătura desăvârşirii dintre noi şi Dumnezeu. Nici un fel de apropiere nu poate fi între noi şi Domnul, dacă n-avem faţă de El o iubire desăvârşită, aşa cum ne-a cerut El.
Adică din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima şi din toată puterea noastră.
Numai o astfel de iubire faţă de El este o legătură desăvârşită. Dar când este undeva o astfel de iubire, ea este şi dovada unei vieţi desăvârşite, fiindcă le înfrumuseţează deplin şi pe toate celelalte virtuţi îmbrăcate pe sub ea.

Cum poţi cunoaşte această dragoste la cine o are?
Întâi, prin graba şi hotărârea cu care este gata să asculte de tot ce-i cere Dumnezeu. De tot ce este spre binele Lucrării Sale. Şi spre mântuirea altora.
Apoi, prin măsura de jertfă, de osteneli şi de riscuri pe care este gata să şi le ia, sau să le dea, pentru ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu.
Apoi, prin seninătatea feţei şi bucuria inimii cu care poate face un bine, sau poate primi pe un sărac, sau poate suferi o nedreptate. | Continuare »

Minune şi Taină e viaţa curată,
în care Lumina S-a vrut întrupată,
în care Iubirea a vrut a Se-aprinde
şi-n care tot Raiul pe veci se cuprinde.

Fii binecuvântată,
Fecioară Preacurată,
Minune şi Taină, şi-Altar,
tu, Maica Eternului Har!

Minune şi Taină e Sfânta-Ntrupare,
când Cel-Fără-Margini Se strânge-ntr-o zare
şi Soarele Veşnic Se strânge-ntr-o rază
şi Cerul sărutul pe-un Crin Şi-l aşază.

Minune şi Taină sunt Fiul şi Mama
spre care se nalţă uimirea şi teama,
spre care coboară Iubirea şi Paza
şi-n care se-ascunde Fiorul şi Raza.

Minune şi Taină e Mila Divină
ce astfel alege spre lume să vină
şi astfel doreşte spre ea să ne-atragă
sfinţiţi de Iertarea Eternă şi-ntreagă.

Minune şi Taină, mi-nchin, pe vecie,
credinţa, nădejdea şi dragostea Ţie;
fiinţa, viaţa şi tot ce e-n mine,
prin Tine sfinţite, cuprinde-le-n Tine!

Traian Dorz, Minune și Taină

Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria

O lumină a Domnului: Fecioara – Traian Dorz

 DESPRE CINSTIREA MAICII DOMNULUI – Traian Dorz

Traian Dorz, Avuția sfântului moştenitor

1. Dacă n-ai zgură, fii sigur că Domnul nu te pune în foc.
Dacă este în tine vreun păcat care trebuie ispăşit sau vreo slăbiciune care trebuie înlăturată, e mai bine să fii curăţit acum decât să fii ars în veci.
Spre a rămâne numai aurul curat al vieţii tale în Hristos.

2. Adevărul te face superior, oricât ai fi de simplu, când te ţii în umblarea şi mărturisirea lui sfântă.
Şi te face puternic, oricât ai fi de slab.
Minciuna te coboară şi te face inferior, oricât ai trece de înţelept şi de serios…
Şi te prăbuşeşte în ridicol, oricât te-ai crede de tare.

3. Cinste ţie, fiu curajos al Adevărului, care ai vrut ca, prin mărturisirea ta, Mântuitorul tău să fie slăvit – şi a fost slăvit.
Mântuitorul tău a făcut prin tine ca vrăjmaşii Lui să fie înfrânţi şi ruşinaţi. Şi aşa au fost.
Iar tu ai ajuns nemuritor.
Cinste ţie acum şi în veci.
Şi cinste tuturor care vor mai face aşa, până la venirea Domnului nostru, apărând cu curaj Adevărul în Numele Domnului Iisus. | Continuare »

Traian Dorz, Cântarile dintâi

Tu, omule ce-ţi faci palate,
strângând comori de bani şi aur,
viaţa numa-n desfătare
şi numa-n cântec să-ţi petreci,
o, adu-ţi, omule, aminte
că-n ieslea vitelor din staur
Stăpânul, Făcătorul lumii,
născutu-S-a pe paie reci!

Tu, omule ce-aduni în lume
şi cauţi doar bani şi bogăţie,
ca zilele să-ţi fie „albe“
şi anii pururea senini,
gândeşte la Stăpânul vieţii
Care-a trăit în sărăcie,
cum patul Lui a fost o cruce,
cum perna Lui a fost din spini!

Tu, omule ce cauţi gunoaie,
cu ochii plini de para urii
şi-alergi după deşertăciune –
ce gol şi sec vei merge-odată!
De nu cauţi azi să-ţi strângi comoară
acolo unde n-o iau furii,
în foc vei arde pe vecie
şi tu şi avuţia-ţi toată!

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii)

„Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr“  (Efeseni 5, 9.

În Evanghelia de la Ioan, cap. 1, Domnul Iisus Hristos este numit Lumina cea veşnică a Tatălui. Cât de mult se aseamănă şi cât de mult se întregeşte în înţelesul de lumină acest verset cu acela din Geneza 1! Şi cât de luminos ni se descoperă unul prin celălalt!…
Roada Luminii este în orice bunătate, spune sfântul verset, şi într-adevăr citiţi la Geneza capitolul 1 şi veţi vedea că după fiecare lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu prin Hristos este scris: Şi Dumnezeu a văzut că lumina era bună (versetul 4).
Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Se zice asta despre despărţirea făcută între ape şi uscat (versetul 10).
Şi tot aşa se zice despre rodul adus de fiecare sămânţă (versetul 12).
Şi despre luminătorii rânduiţi zilei şi nopţii (versetul 18).
Şi după ce a făcut peştii mărilor şi păsările cerului (versetul 21).
Chiar şi după ce a făcut fiarele, vitele, târâtoarele, Dumnezeu a văzut că toate erau bune (versetul 25).
Numai după ce a făcut pe om, nu mai este spusă cu bucurie această constatare a lui Dumnezeu.
Căci, făcându-l pe om, Dumnezeu n-a făcut decât începutul său, lăsând omului libertatea de a se realiza el însuşi, apoi de a se întregi şi desăvârşi el însuşi pe sine după voinţa sa. În lumină sau în întuneric, în bine sau în rău, în sus sau în jos. | Continuare »

Lumina-i zâmbetul iubirii
lui Dumnezeu peste pământ,
cum Crucea-i Semnul Mântuirii
şi-al unui Veşnic Legământ.

Cât e lumină, este încă
nădejde să te mântuieşti,
primind lucrarea cea adâncă
a Tainei ei dumnezeieşti.

Cât încă zâmbetul iubirii
nu s-a întors dinspre pământ,
primeşte Semnul Mântuirii
şi pune-un veşnic legământ.

Cât Vestea Harului Iertării
din Jertfa Crucii n-a-ncetat,
răspunde-i dragostei chemării,
s-ajungi la Dumnezeu iertat.

Cât ochii tăi mai pot să vadă
şi gura mai grăi cuvânt,
şi inima-n Hristos să creadă
– rosteşte-I Sfântul Legământ!…

Traian Dorz, Cântări de sus