Pomenirea Sfântului slăvitului Marelui Mucenic Dimitrie

Sursa: Sinaxar 26 Octombrie

– izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni – din Tesalonic

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine”. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi”. Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.
Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor. | Continuare »

Condacul 1
Învăţătorului dreptslăvitoarei credinţe celei întru Hristos, surpătorului şi ruşinătorului păgânătăţii, Izvorâtorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostaşul cel adevărat al lui Hristos, care s-a arătat Bisericii ca un soare şi mare apărător credincioşilor, toţi acum cântări de mulţumire şi laude din suflet cu dorire aducându-i să-i cântăm: bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Icosul 1
Credinţa adevărată învăţând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinţii tăi, ai vieţuit pe pământ prin darul lui Dumnezeu ca un înger, luminat mărturisind şi învăţând pe toţi apoi cu milostenii, cu neîncetate rugăciuni şi cu chinuri. Pentru care noi aducem ţie aceste cântări de laudă:
Bucură-te, că tu ca un înger pe pământ ai vieţuit;
Bucură-te, că luminat pe Hristos ai mărturisit;
Bucură-te, că din părinţi binecredincioşi ai răsărit;
Bucură-te, că dreapta credinţă până la sfârşit o ai păzit;
Bucură-te, că prin postire şi rugăciuni necontenite, îngerilor te-ai asemănat;
Bucură-te, că prin faceri de bine şi lacrimi, pe demoni i-ai înfricoşat;
Bucură-te, nemuritoare odraslă a cetăţii Tesalonicului;
Bucură-te, reazem neclintit al Iliricului;
Bucură-te, săditorule al creştinătăţii;
Bucură-te, dezrădăcinătorule al păgânătăţii;
Bucură-te, că întru primejdii lumii eşti mare apărător;
Bucură-te, că celor ce cu credinţă năzuiesc la tine le eşti gata folositor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie! | Continuare »

La 39 de ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre înaintaşii noştri dragi – 22 octombrie 1985

Fratele Popa Petru s-a născut în satul Săucani din judeţul Bihor, în anul 1918 – şi s-a predat Domnului de mic copil, încă pe când era în şcoala primară, la vârsta de 12 ani, prin anul 1930. Era pe atunci un învăţător în satul său, anume Dumitru Hera, care în timpul acela era un foarte bun frate în Oastea Domnului. Acest bun frate i-a învăţat pe copii în şcoala lui nu numai cartea lumească, ci le-a propovăduit şi din Cartea lui Dumnezeu, Biblia. Dintre toţi elevii lui, s-a ales însă unul care a pus la sufletul său tot ce auzea din gura acestui îndrumător duhovnicesc. S-a predat din toată inima lui Domnului Iisus. Şi îndată a şi început să lucreze pentru El.
Încă elev la şcoala primară, a început să ia parte pe la toate adunările Oastei Domnului, care atunci începeau să se înfiripeze prin toate satele din jurul Beiuşului şi până spre Oradea. Încurajat de fratele Pavel Maliţa de la Oradea şi însoţit de alţi fraţi tineri ca el, fratele Popa Petru din Săucani era nelipsit de la toate adunările frăţeşti pe care le însufleţea la început cu poezii şi cântări rostite totdeauna cu lacrimi, iar îndată după aceea cu cuvântul său atât de dulce şi duios, pe cât era de puternic, de limpede şi de fierbinte pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul său pe Care L-a iubit cu o dragoste unică şi cu o râvnă atât de mare şi de statornică cum puţini alţi fraţi din ţară au mai fost să aibă la fel.
Acum când vreau să scriu despre smerenia lui, despre dragostea lui pentru fraţi, despre râvna lui pentru Domnul Iisus şi despre statornicia lui neclintită în Lucrarea Oastei Domnului, despre gelozia lui neînduplecată pentru familia sa duhovnicească, pentru frumuseţea şi bogăţia ei, – mâna mea îmi tremură şi ochii mei se scaldă în lacrimi de mulţumire către Domnul pentru acest frate de aur şi de miere sfântă.
De peste cincizeci de ani de când îl cunosc, dragostea lui pentru Domnul Iisus şi pentru fraţi n-a obosit niciodată. Picioarele lui au străbătut atâtea drumuri, încât, adunate laolaltă, cred că ar înconjura de multe ori pământul acesta până la marginile lui. Gura lui a mărturisit cu atât de multe şi de frumoase cuvinte Evanghelia dragostei lui Hristos, încât n-ar încăpea în sute de cărţi dacă ar fi fost strânse. Iar ochii lui au vărsat pentru Domnul şi pentru fraţi atâtea lacrimi, încât mulţi s-ar fi putut scălda în ele. | Continuare »

Sfântul Visarion Mărturisitorul
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

D-23-dp-Rusalii-DemonizatulPlină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

Demonizaţii din Gherghesa

Ieromonah Arsenie Boca

Printre nenumăratele minuni, pe care le-a săvârşit Mântuitorul Hristos, în timpul cât a petrecut cu oamenii, este şi ceea cu vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor.

Este vorba de doi oameni al căror trecut nu-l cunoaştem şi despre care Sfânta Evanghelie de la Matei ne spune numai că, stăpâniţi de această boală, locuiau prin morminte, că erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu se încumeta să treacă pe-aproape de ei.

Vor fi plecat ei de bună voie dintre concetăţenii lor, gherghesenii, sau aceştia, văzându-i stăpâniţi de demoni, îi vor fi alungat ei, luând măsuri de apărare, ca şi în cazul cu bolnavii de lepră. Nu putem şti. Ceea ce putem bănui însă, este că răutatea lor împotriva oamenilor singuratici, trecători pe acolo, era cu atât mai mare, cu cât ea era sporită de setea de răzbunare împotriva comunităţii omeneşti în genere.
Dacă istorisirea evanghelică despre minunea vindecării acestor doi demonizaţi nu ne-ar înfăţişa o seamă de fapte obiective, care să ne încredinţeze că cei doi nefericiţi erau cu adevărat stăpâniţi de demoni, am fi înclinaţi să credem că ar fi vorba doar de doi simpli nebuni, ajunşi în faza critică de furie. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic) „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa“…

Hristos-semanatorul-2Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia. | Continuare »

IISUS HRISTOS, IZVORUL VIEŢII ADEVĂRATE ŞI VEŞNICE

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

„Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?

Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua şi Ziditorul ei. El a arăt câmpia celor vii şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veac până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzul că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulţi îi vedem vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte… | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, predică la Duminica a XX-a după Rusalii

Aţi auzit astăzi, în citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a înviat în mod minunat pe fiul văduvei din oraşul Nain. Ştiţi că Domnul i-a înviat şi pe fiica lui Iair, şi pe Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile. Oamenii necredincioşi râd pe seama credinţei noastre în învierea morţilor, considerând-o basm, legendă. Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate că morţii pot fi înviaţi prin metode ştiinţifice.
În oraşul Taşkent, odată, s-a crezut într-adevăr că poate fi înviat un copil mort deja de doi ani, al cărui trup fusese îmbibat cu acid azotic… Noi, creştinii, nu credem în asemenea „minuni” ştiinţifice, dar credem că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Pilda spune că într-un orăşel mic, Nain, era dus spre înmormântare singurului fiu al unei văduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a făcut milă de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul şi a spus: Tinere, ţie-ţi spun scoală-te! Şi s-a sculat mortul şi s-a ridicat, privind cu uimire împrejur.
Cu frică şi cu evlavie citim despre învierea fiicei lui Iair, ascultăm cu frică şi cu cutremur cum a fost înviat Lazăr, citim în Faptele Apostolilor că Sfântul Petru a înviat-o pe creştină Tăviţa. El i-a scos pe toţi din cameră, s-a rugat şi a spus:
Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzându-l pe Petru, a şezut. El, dându-i mâna, a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).
Noi credem din toată inima în faptul că, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Aşadar nimeni dintre noi să nu se îndoiască despre veridicitatea acestor învieri minunate!
Dar să ne gândim: de ce Domnul Iisus Hristos învia morţii? Ce L-a determinat la aşa ceva? Dragostea şi compătimirea pentru omul cel căzut, condamnat la moarte, Îl îndeamnă spre aceasta. Citim în Evanghelie că, înaintea învierii lui Lazăr, Hristos era emoţionat şi I-au curs lacrimi din ochii sfinţi… nu putea să privească cum se sfâşiau de durere Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Milă şi dragostea Îl călăuzeau atunci. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 1 Octombrie

Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: „Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile”. ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău”.

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

purtarea-crucii-5Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie să avem mâhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai uşoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât şi crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gândeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!
Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.
Atunci, sărăcie? Grea cruce este şi aceasta. Căci nu este fericire a nu şti seara ce vei începe dimineaţa viitoare, pentru ca să-ţi poţi câştiga traiul vieţii. Să trăieşti din mila oamenilor nu este o fericire.
Sau îţi alegi ocară şi defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar şi a unui om puternic. Ori vrei boala sau pierderea celor pe care îi iubeşti? „Doamne fereşte!“ – vei zice tu.
Dacă ai primi astfel dreptul să-ţi alegi tu crucea, ai păţi ca acei părinţi care au fost rugaţi să dea unul din cei zece copii pe care îi aveau.
| Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. | Continuare »

[Hristos nu dă scaune moi… ci crucea]

Din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!”
Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea aceasta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i‑am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.

Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.

Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareţ şi îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei…” Stareţul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul…”
Mândriţi-vă şi voi, fraţilor, cei care aţi făcut cerul şi pământul. Căutaţi scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări şi peste pământ. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Moise-a-inaltat-sarpele-in-pustie_17_10Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor şerpi veninoşi, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus, într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia şi nu murea“ (Numeri 21, 6-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament!

Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa, şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească.
În Eden, (rai) şarpele-diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri, Adam şi Eva. Prin păcatul neascultării, şarpele-diavol a căpătat putere şi a muşcat mereu în urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. În mijlocul pieirii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat, ca oarecând Moise în pustie, un Semn: a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, „ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Jertfa Crucii l-a biruit pe şarpele-diavol şi puterea veninului său. Şarpele-diavol şi-a pierdut puterea. Muşcăturile lui nu mai omoară. I s-a găsit leacul. Însă, ca pe vremea lui Moise, şarpele-diavol şi-a pierdut puterea numai faţă de cel care priveşte şi primeşte neîncetat Semnul ce l a ridicat Dumnezeu în pustia acestei vieţi: Jertfa Crucii Fiului Său. Faţă de cel care nu priveşte şi nu primeşte această Jertfă, şarpele-diavol are toată puterea să l muşte de moarte. | Continuare »

Sursa: Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări DuhovniceştiEd. Sophia, Bucureşti, 2006

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. l, 1-3).

Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. l, 14). Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24).

Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Potolirea-furtuniiUmblarea pe mare; potolirea furtunii

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul. O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat. | Continuare »

Minunea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor

Inmultirea-painilor-4O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească. | Continuare »

Iisus vindecă doi orbi

Evanghelia de mai sus ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi. Astfel de orbi care cerşesc pe la poduri sau pe lângă drumuri sunt şi azi; şi datori suntem cu toţii să-i miluim. Dar, în afară de aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic. Desfrânatul, de asemenea, este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară, rând pe rând, sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beţivul este şi el un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească. Despre acest fel de orbi zicea Psalmistul: că „ochi au şi nu văd…“. Aţi văzut cum pe cei orbi îi duc alţii, de mână sau de bâtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile şi păcatele pe oamenii cei stăpâniţi de ele.
Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). | Continuare »

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Ceva despre boli şi încercări

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Predica-de-pe-munte-Crimeea 1
„Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului“

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este aceasta. Vom tâlcui, pe scurt, învăţăturile din ea.
Luminătorul trupului este ochiul.
Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat“ (Matei 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă. Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n au această lumină „ochi au, dar nu văd“ (Ps. 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric“ (Isaia 5, 20). | Continuare »

chemarea-primilor-apostoliPărintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte. | Continuare »

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat, cu săltările ca şi cu nişte cântări lăudând Treimea aşa: Aliluia!


Reprezentare a tăierii capului Sfântului Apostol Pavel din biserica ridicată pe locul martiriului său din Roma.