PILDA CU FIUL CEL PIERDUT

O, ce minunată este această evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă evanghelie nu arată omului aşa de lămurit calea mântuirii sufleteşti. Ca într o oglindă se vede în această evanghelie viaţa omului şi ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă, păcătoşilor, la Dumnezeu!
Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea pe care ne-a dat-o Tatăl Ceresc.
O, în câte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie, omule, ţi a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti mintea şi înţelepciunea, punându le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu şi pe de-aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrânări. Ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu le risipeşti în pofte şi plăceri, în loc să o faci fântână de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi. | Continuare »

UN TÂNĂR A FOST ŞI FIUL CEL PIERDUT

Ioan Marini, «Isus Biruitorul» nr. 7 / 9 febr. 1936 , p. 6

Acum duminică avem la rând evanghelia cu fiul cel pierdut.
Această evanghelie ne grăieşte îndeosebi nouă, tinerilor. Căci şi fiul cel pierdut a fost un tânăr ca şi noi. Cum zice Evanghelia: „Un om oarecare avea doi fii. Cel mal tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile apoi, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată” (Lc 15, 11-15).
Aşa e tinereţea. Visătoare şi dornică de libertate, de slobozenie. Aşa era şi fiul cel tânăr din Evanghelie. Avea de toate acasă. Nu ducea lipsă de nimic, fiindcă un tată bun îi purta de grijă.
Dar într-o zi, în inima lui miji dorul de „libertate”, de „slobozenie”, de străinătate, unde să-şi poată petrece „în voie”, fără a mai fi supravegheat. Şi de când dorul acesta s-a înstăpânit în inima lui, nu-i mai era drag nici de tată, nici de mamă, nici de frate, de nimic… În fiecare din ei vedea un vrăjmaş care l-ar putea împiedeca să-şi ducă planul la îndeplinire.
De câte ori nu vezi şi nu auzi şi astăzi de încordări şi certuri în familii, când copiii mai mari sau mai mici nu vor să mai ştie de autoritatea tatălui sau mamei…
„Ce ai să-mi porunceşti? – spune feciorul tatălui său. Fac ce vreau.” „Ce treabă ai cu mine?” – strigă din altă parte fiica, mamei sale. Şi ies apoi cu prieteni şi prietene la plimbări, petreceri şi jocuri, pe calea cea largă a fiului pierdut. Iar în urmă lasă nişte ochi care plâng; ochii sărmanei mame. | Continuare »

„Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre…

Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa“

„Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care încheie în el un om mare, o jertfă mare.
Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură…
Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr: pentru Adevărul dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă, decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Iisus cel Răstignit şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2), pe Care L-a vestit cu timp şi fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit pe toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.
Roada vestirii şi a suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul ţării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – a creat «Oastea Domnului», curentul de vestire şi trăire a Evangheliei. | Continuare »

PĂZIŢI-VĂ DE ALUATUL FARISEILOR (Lc 12, 1)

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş, parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti
«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau învăţătura sănătoasă. Nu căutau alinare şi mântuire. Nu voiau o convingere sinceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mântuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo minune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemulţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică legea”. Sărmanii oameni! Inima li s-a împietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus a învăţat ca nimeni altul, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 11, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spirituale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi, ostaşii Domnului, nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. | Continuare »

FEMEIA CANANEANCĂ

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 6-7; «Glasul Dreptăţii» nr. 6 / 6 febr. 1938, p. 4

Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? A adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare, o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti. O credinţă ce te lasă să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă.
Femeia cananeancă nu putea sta acasă, să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul? | Continuare »

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 4

Acum joi avem Praznicul Întâmpinării Domnului. Evanghelia acestui praznic ne spune că, la patruzeci de zile după Naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul Legii pentru El”. În biserică aştepta bătrânul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi, văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: «Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta»” (Lc 2, 22-31).
Evanghelia Praznicului de joi este cu multă învăţătură pentru noi. Bătrânul Simeon a trăit o viaţă întreagă frământat de un singur dor şi o singură dorinţă: să-L poată vedea şi afla pe Iisus Hristos. Şi rostul vieţii noastre trebuie să fie tot acesta: să-L aflăm pe Mântuitorul Hristos. Două însuşiri bune l-au ajutat şi l-au învrednicit pe Simeon să vadă pe Mântuitorul. Întâia dată, dorul, dorinţa lui cea caldă şi fierbinte; şi a doua oară, purtările lui cele bune. Acestea ne trebuie şi nouă ca să L putem afla pe Mântuitorul.
Ca bătrânul Simeon, şi tu trebuie să-L chemi şi să L aştepţi cu dor pe Mântuitorul Hristos să se apropie de tine, să intre în viaţa ta, în casa ta, în frământările tale, în lipsurile sufletului tău şi vieţii tale. | Continuare »

AZI S-A FĂCUT MÂNTUIRE CASEI ACESTEIA

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 4 / 22 ian. 1939, p. 1

Duminica aceasta avem la rând Evanghelia cu Zacheu, vameşul care s-a mântuit primindu-L pe Domnul în casa sa (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 19, 1-10).
Este aceasta una dintre cele mai frumoase şi mai duioase pagini din Evanghelie; unul dintre cele mai minunate imnuri scrise în cartea mântuirii şi care mai răsună şi azi în cer şi pe pământ ori de câte ori un Zacheu Îl primeşte pe Domnul.
Să cercetăm puţin istoria vieţii şi a mântuirii lui Zacheu.
Cine era el? Evanghelia ne descrie istoria lui în cinci cuvinte care ne spun totul; era mai-marele vameşilor şi era bogat.
Vameşii erau păcătoşii timpului, cunoscuţi de toţi ca nişte oameni încărcaţi de avuţia nedreptăţii şi lăcomiei şi din cauza aceasta, căzuţi în dispreţul tuturor. Zacheu, fiind mai-marele vameşilor, era, desigur, şi mai-marele păcătoşilor. „Şi era bogat”; bogat în aur şi avuţii şi bogat în păcate, care erau mult mai numeroase decât banii lui.
Cine ar mai putea crede că acest om avea să fie într-o zi altul? Cine ar putea crede că într-o zi Zacheu avea să se schimbe, să urască avuţia păcatului şi să devină un om nou, un sfânt? Nimeni! Omeneşte vorbind, acest lucru nici nu se poate. Lumea zice despre viaţa ăstor fel de oameni că nu se mai poate repara. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr” (Ecles 1, 15). Dar ceea ce nu se poate face de oameni se poate de Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. | Continuare »

[Lepra păcatului]

„Leprosul să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: «Necurat! Necurat!»” (Lev 13, 45)

(…) Păcatul şi grozăvia lui se poate asemăna cu multe cele. Dar cea mai potrivită asemănare e doar asemănarea cu lepra.
Lepra e o boală teribilă. Ea roade carnea şi trupul omului. Şi fiindcă e o boală lipicioasă, îl scoate pe om dintre oameni. Leprosul e un om scos dintre oameni.
Grozăvia acestei boli e arătată şi în Vechiul Testament. La Levitic capitolul 13, e amintită pe larg grozăvia acestei boli şi felul cum se proceda pe atunci la izolarea leproşilor şi vindecarea lor. Când se ivea cea dintâi „pată albă” a leprei, lepra trebuia declarată şi leprosul, izolat. „Leprosul atins de această boală trebuia apoi să-şi poarte hainele sfâşiate, să umble cu capul gol, să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. Câtă vreme va avea rana, va fi necurat (Lev 13, 45-46).
Iată şi în acest loc din Biblie o icoană minunată a păcatului, a căinţei pentru păcat şi a curăţirii de păcat.
Întâi şi întâi, legea leprei din cărţile lui Moise cerea declararea imediată a leprei. Lepra trebuia declarată imediat ce şi-a arătat cele dintâi semne ale ei, cea dintâi „pată albă”. Ivirea leprei trebuia să-l îngrozească pe om şi să-l facă a-şi declara lepra. Aceasta era şi o condiţie a vindecării.
Aşa e şi cu lepra păcatului. Prin toată Biblia trece ca un fir roşu parola: lepra trebuie declarată, păcatul trebuie declarat, lepra păcatului trebuie declarată.
Mântuirea începe în clipa când vezi cu groază prima pată neagră a păcatului pe haina cea albă a sufletului tău. Începutul mântuirii este declararea leprei, adică cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. Şi îngrozirea de starea aceasta.
După declararea leprei, urma apoi, în Vechiul Testament, ca leprosul atins de această boală să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. | Continuare »

ECATERINA TEODOROIU – eroina neamului românesc

În foaia «Lumina Satelor» numărul 26 din 1925, săptămânal ce apărea la Sibiu, Părintele Iosif Trifa, întemeietorul văzut al mişcării de redeşteptare duhovnicească a poporului român, Oastea Domnului, cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat întru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu – una dintre cele mai alese fiice ale acestui „sfânt pământ ce zămisleşte doina şi martirii” –, scrie un articol de evocare a personalităţii ei marcante şi a rolului pe care Eroina de la Jiu l-a avut în timpul unora dintre cele mai dramatice şi decisive lupte care s-au dat în războiul pentru reîntregirea noastră naţională.
Astăzi, la 104 de ani de când sufletul Cătălinei, veşnic tânăr, s-a înălţat la cer de pe dealurile Vrancei udate şi cu sângele ei, figura sa rămâne parcă tot mai luminoasă în panteonul eroilor stăpâniţi de duhul jertfirii de sine pentru nemurirea neamului românesc; şi numele ei devine parcă tot mai răsunător în conştiinţa tuturor celor care vor forma în viitor „zidul iubirii de moşie” care nu se va înspăimânta de nici o faimă a vreunui tiran ce se va mai ridica vreodată împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii celor care nu s-au lepădat de El.

MONUMENTUL EROINEI ECATERINA TEODOROIU

[Părintele Iosif Trifa]

În orăşelul Slatina din judeţul Olt s-a dezvelit, săptămânile trecute, statuia eroinei Ecaterina Teodoroiu. Din acest prilej, s-au făcut mari şi înălţătoare serbări naţionale, la care au participat şi Majestatea Sa Regina, ministrul de război şi o mulţime de cărturari, armată şi popor mult, strâns din toată Oltenia. | Continuare »

Iisus Mântuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această Evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. | Continuare »

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

„Şi propovăduia Iisus zicând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 4, 14).

Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul şi Înaintevestitorul Mântuitorului şi al mântuirii neamului omenesc. El şi-a început predica cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început predica cu vestirea că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. „Şi a început Ioan a propovădui, zicând: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3, 1-2).
Despre Domnul Iisus Hristos, Evanghelia de duminică ne spune aşijderea, că şi El Şi-a început propovăduirea cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. „De-atunci încolo, Iisus a început să propovăduiască şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17).
„Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu!” …Cu această strigare a început vestirea Evangheliei în lume. Oamenilor de pe atunci li se vestea vestea cea bună că se apropie mântuirea neamului omenesc. Că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ, după ce 4000 de ani stăpânise împărăţia celui care îl înşelase pe Adam în grădina Edenului. Oamenilor li se cerea să se pregătească sufleteşte pentru această împărăţie. Să se pocăiască, adică să se lepede de păcate şi fărădelegi, ca să poată deveni cetăţeni ai noii Împărăţii.
Şi de atunci a răsunat mereu în lume strigarea lui Ioan şi strigarea Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”.
De aproape 2000 de ani răsună în lume strigarea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”.
Dar oare ascultat-a omul şi omenirea această strigare? | Continuare »

POCĂINŢA

„Pocăinţa – zice Sf. Ioan Damaschin – este o întoarcere de la cea afară de fire la cea după fire şi de la diavolul către Dumnezeu, care se face cu osteneală şi cu nevoinţă.”
Din aceste cuvinte înţelegem că noi oamenii suntem datori să-l lăsam pe diavolul şi lucrurile lui diavoleşti (II Tim 2, 26) şi să ne întoarcem la Dumnezeu (Mal 3, 7) şi la vieţuirea cea duhovnicească, plăcută Domnului.
Să urâm păcatul şi să ne întoarcem la faptele bune şi virtuţile creştineşti, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu cu toată râvna şi dragostea noastră, cum zice prorocul David (Ps 119, 127-128).
Pocăinţa cea adevărată, fraţilor, trebuie să fie o durere vie ce o simte omul întors la Dumnezeu înăuntrul fiinţei sale, pentru păcatele lui, cu care a jignit bunătatea cea mare a lui Dumnezeu. Plânge-ţi păcatele şi hotărăşte-te la îndreptare.
Însă pocăinţa noastră – oricum ar fi ea – nu ne ajută ni¬mic la mântuire dacă nu L-am primit pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui cea scumpă. Noi putem face multe pentru sufletul nostru, dar numai primindu-L pe El în inima (Apoc 3, 20) şi în viaţa noastră avem împăcarea cu Tatăl Ceresc (Col 1, 20) şi suntem mântuiţi.
Iubite frate, te-ai pocăit (Mt 3, 2)? Şi dacă da, ai gustat din jertfa Lui (Ps 34, 8)? Ferice de cel care poate spune: Da!

fr. David B. Ioan, «Viaţa Creştină» nr. 40 / 1 oct. 1939, p. 2

POCĂIŢI-VĂ, CĂCI ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR ESTE APROAPE

Semnele şi urgiile vremilor noastre sunt predica Sf. Ioan Botezătorul

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 1 / 3 ian. 1937, p. 7

Sf. Ioan Botezătorul a păşit în lume cu o predică cutremurătoare. „El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»… Şi purta Ioan o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Locuitorii din Ierusalim şi din toată Iudeea veneau la el… dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi Saduchei, le-a zis: «Pui de năpârci, faceţi roduri vrednice de pocăinţă… căci, iată, securea stă înfiptă la rădăcina pomilor»” (Mt 3, 1-12).
Predica lui Ioan cutremura sufletele.
Predica lui înfricoşa sufletele şi le făcea să caute mântuirea.
„Şi noroadele, spăimântate, îl întrebau pe Ioan: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 19).
„Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 12). „Şi îl întrebau şi ostaşii: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 14).
Aceste întrebări ale mântuirii erau şi ele o dovadă că predica lui Ioan răscolise sufletele. Trezise în suflete căutarea mântuirii şi aflarea ei. Predica lui Ioan trezise în lume şi în suflete aşteptarea că se va petrece ceva deosebit… aşteptarea că s-apropie împărăţia lui Dumnezeu… că vine Împăratul acestei împărăţii… că vine Domnul Iisus.
Sf. Ioan Botezătorul a pregătit calea şi venirea Domnului într-un chip minunat, răscolind şi trezind sufletele. | Continuare »

PRAZNICUL SPĂLĂRII ÎNTINĂCIUNILOR ŞI AL ÎNVĂLIRII ÎN HARUL DE SUS

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr.1 / 1 ian. 1931, p. 1

Şi S-a pogorât Domnul în apele Iordanului şi a primit de la Ioan botezul, pentru a ne da nouă icoană la Sine chemătoare şi de dulce nădejde dătătoare că: precum Domnul în acea clipă spălatu-S-a de tot ce e pământesc şi omenesc şi îmbrăcatu-S-a în haina darului de sus, despre care a fost vestit prin cuvintele venind din cerul deschis: „Acesta e Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi!…”, aşa părtaşi ne facem şi noi aceluiaşi har, prin Botezul pe care şi noi toţi îl primim încă în pruncia noastră nevinovată.
Dar în vreme ce Iisus, Întruparea lui Dumnezeu, Şi-a păstrat – ca pildă dumnezeiască pentru noi toţi – acel har curat şi neumbrit măcar de vreo stricăciune omenească, noi îl umbrim, ba îl întinăm cu totul, îl lepădăm şi de Domnul ne depărtăm prin faptele noastre.
Spală, Doamne, din nou şi sufletele noastre în apele Iordanului Tău, ape ce şi astăzi curg în tot pământul şi care sunt: izvoraşele de lacrimi ale pocăinţei, care spală ca apele Iordanului… Şi ajută-ne apoi a rămâne şi noi curaţi, neumbriţi şi neîntinaţi, precum Tu ai rămas după Botezul Tău în Iordan, până la chemarea Ta de către Tatăl de-a dreapta Sa, în Cerul Său cel sfânt.

NUMELE LUI IISUS

Sf. Evanghelist Luca, în Evanghelia sa, la capitolul 2, versetul 21, istoriseşte despre copilăria Fiului lui Dumnezeu: „Când s-au împlinit 8 zile şi a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum fusese numit de înger mai înainte de a se zămisli în pântece”.
Iisus, adică Mântuitor. Este oare sub soare un nume mai mare, mai dulce decât acesta: Mântuitor? Nume ce trezeşte nădejde în cei năcăjiţi, dă curaj celor din strâmtorări şi fericeşte pe toţi cei dornici de bunătatea lui Dumnezeu.
În acest nume sfânt încape toată dumnezeirea, pentru că mântuirea omului este lucrarea lui Dumnezeu, care îmbrăţişează întreagă lumea. Slăvit să fie Domnul că ne arată tuturor zorile fericirii şi trece cu vederea urâtul păcat al lui Adam şi al urmaşilor lui, mântuindu-ne de această nelegiuire prin scumpul Său Fiu, Iisus.
Prin puterea acestui nume, în fiecare minut, mii şi mii de suflete se trezesc din moarte la viaţă. Prin farmecul dumnezeiesc al acestui nume, păcatul întunecat se schimbă în lumină, sufletele se curăţesc şi omul se face fiu al lui Dumnezeu.
Iisus este pentru noi creştinii buciumul vieţii, din care sufletele noastre îşi trag sucul vieţii veşnice.
Purtat-a cineva dintre oameni nume cu putere aşa de mare ca numele Iisus, prin care se deschide cerul, se închid porţile iadului, învie morţii, se vindecă neputincioşii, se opresc furtunile, se iartă păcatele şi sporesc faptele bune? | Continuare »

Cuvânt despre credinţă

Ale celui întru sfinți părintelui nostru
VASILE, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei:

ASCETICELE

I
Când cu harul bunului Dumnezeu m-am încredinţat că cererea pietăţii voastre este vrednică de iubirea voastră către Dumnezeu în Hristos, prin care aţi cerut de la mine o mărturisire scrisă a credinţei pioase, la început am ezitat să răspund, cunoscându-mi umilinţa şi slabele mele puteri, dar îndată venindu-mi în minte Apostolul care spune: „îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire” (Efes. 1, 2), şi „căci cu inima se crede (cineva) spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10), am socotit primejdios să refuz să vă răspund şi să păstrez tăcere despre mărturisirea mântuitoare, pentru că am încredere în Dumnezeu prin Hristos, cum spune Scriptura: „Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu” (2 Cor. 3, 5), Care a învrednicit atunci pe Apostoli, iar acum şi pe noi pentru harul vostru, aşa încât să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai Duhului (2 Cor. 3, 6). Dar voi înşivă cunoaşteţi foarte bine că semnul distinctiv al credinciosului încredinţat cu mântuire (de bunuri) este să păstreze, spre bucuria împreuna-slujitorilor lui, fără falsificare şi fără înşelare, cele pe care i le-a încredinţat spre administrare bunul Dumnezeu. La fel se cuvine ca şi eu să vă înfăţişez, precum este bineplăcut lui Dumnezeu, în interesul comun, cele pe care le-am învăţat din Scriptura inspirată de Dumnezeu. Căci, dacă Însuşi Domnul, Căruia Tatăl I-a arătat iubirea Lui: „întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3), Care a primit de la Tatăl toată autoritatea şi toată puterea ca să judece, spunea: „Tatal Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc”, şi iarăşi: „Deci, cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 49-50), şi dacă Sfântul Duh nu vorbeşte de la El şi spune numai câte a auzit de la El, atunci cu atât mai mult este pentru noi pios şi totodată sigur să gândim şi să facem aceasta, (adică să vorbim) în numele Domnului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

INTRAŢI ÎN ANUL CEL NOU CU HOTĂRÂRE CONTRA PĂCATELOR!…

Am ajuns iarăşi în pragul Anului Nou, când oamenii îşi doresc „an nou fericit”. Dar din această urare parcă lipseşte Evanghelia, pentru că oamenii îşi poftesc mai ales bunuri trecătoare: spor la avere, la bani, la vite, la sănătate etc. Iisus Mântuitorul însă a zis: „Fericiţi sunt cei curaţi la inimă”… Adică Mântuitorul a spus că fericirea stă acolo în lăuntrul omului, în inimă; şi iarăşi altă dată a spus că toate relele ies din inima oamenilor (Mc 7, 22). Aşa e şi azi. Fără o inimă curată şi curăţită de păcate, fericire adevărată nu este şi nu poate fi.
Stând acum, în pragul anului nou, în loc de „an nou fericit”, eu îţi zic, iubite cititorule: „Domnul să-ţi ajute să începi o viaţă nouă cu El şi să trăieşti anul întreg eu El!”. Dacă faci acest lucru, fericirea vine de la sine. Dar întrebarea e cum să te lepezi de păcate şi să începi o viaţă nouă cu Domnul. Mai sus se văd două chipuri care îţi arată acest lucru. La stânga se vede inima unui om în care satana se făcuse stăpân cu ajutorul celor 7 păcate de moarte (arătate în chip de dobitoace). Îngerul Domnului se vede cum se apropie de cel păcătos şi îi arată moartea şi sabia judecăţii. Păcătosul ascultă, aude şi strigă îngrozii: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi din această moarte?” (Rom 7, 24). Păcătosul începe a plânge şi atunci, iată, Duhul Domnului Se apropie şi pătrunde în inima lui cu lumină şi dar. Satana fuge cu ceata lui de păcate, păcătosul plânge acum de bucuria mântuirii lui. | Continuare »

LA NAŞTEREA DOMNULUI: FUGA ÎN EGIPT

Pr. Iosif TRIFA

Când s-a născut Moise şi când S-a născut Iisus; satan în luptă cu planurile lui Dumnezeu; diavolul-Irod întreabă şi azi: „Unde s-a născut cineva din nou, ca să-l omor?”

Timp de 12 ani, noi am tâlcuit Naşterea Domnului cu alte şi alte învăţături noi. Cine are colecţia foilor noastre are cele mai minunate predici şi învăţături despre Naşterea Domnului. Anul acesta vom tâlcui fuga la Egipt.
Satan a cunoscut de la început planurile lui Dumnezeu. Iar după răscoala lui – şi a îngerilor lui – el a luptat şi luptă neîncetat împotriva acestor planuri. Oriunde vede satan un plan al lui Dumnezeu, el începe lupta contra lui. Această bătălie se poate vedea pe tot locul prin Biblie şi prin viaţă. Îndeosebi ea se poate vedea la naşterea lui Moise şi la naşterea lui Iisus.
Când s-a născut Moise, satan s-a înfuriat. Ştia că Dumnezeu are un plan mare cu omul acesta. Şi – prin Faraon – a dat ordin să fie ucişi toţi pruncii israeliteni¬lor, în credinţa că va fi ucis şi Moise. Dar Moise a scăpat.
Când S-a născut Iisus, satan s-a înfuriat şi mai mult. Ştia că în naşterea aceasta se afla planul mântuirii neamului omenesc. De aceea – prin Irod – căuta Pruncul, să-L omoare. Dar Pruncul Iisus a scăpat fugind la Egipt. „Un înger al Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicându-i: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt, căci Irod caută Pruncul să-L omoare (Mt 2, 13).
Adică atât la naşterea lui Moise, cât şi la naşterea lui Iisus, s-a dat o luptă între Dumnezeu şi satan. Între planurile lui Dumnezeu şi contrarea lui satan. Şi satan a pierdut această luptă. Este interesantă această luptă şi plină de învăţătură pentru noi.
Întâi îl vedem pe satan că atacă cu o mare furie. Şi la început se pare că biruie. Când s-a început uciderea pruncilor în Egipt şi Vifleem, satan părea că a biruit. Dar tocmai când se credea biruitor – intervine puterea lui Dumnezeu şi satan rămâne bătut şi ruşinat. | Continuare »

SFÂNTUL ŞTEFAN, OSTAŞ AL LUI IISUS

Părintele Vasile Ouatu

Când Domnul i-a trimis la propovăduire pe sfinţii ucenici, le-a zis: „Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Lc 10, 4). Şi acest cuvânt dumnezeiesc urma să se împlinească, căci tot Iisus mai zisese: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate cu nuiele, vă vor da pe mâinile sinagogilor, veţi fi duşi înaintea dregătorilor, vă vor arunca în temniţe din pricina Numelui Meu, vă vor omorî pe mulţi dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi” (Lc 21, 12); Mt 10, 16). Şi într-adevăr, acestea toate vin să se împlinească. Primele comunităţi creştine, abia înfiripate, sunt pline de credinţă, de râvnă şi iubire. Cuvântul Evangheliei se vesteşte cu multă îndrăzneală (Fapte 4, 31) şi o mare mulţime venea la credinţă (Fapte 6, 7). Toţi cei ce credeau erau o inimă şi-un suflet (Fapte 4, 32), iar prin apostoli, Domnul zilnic lucra cu semne şi minuni (Fapte 5, 12). O, dar toate acestea au stârnit îndată furia prigonitorilor, care începe să se arate. Apostolii sunt urmăriţi, aruncaţi în temniţă (Fapte 5, 17) şi chiar bătuţi (Fapte 5, 19). Dar cu toate acestea, ucenicii, plini de încredinţare că Domnul nu-i va părăsi, vestesc fără de teamă Cuvântul lui Iisus (Mt 10, 27). Ce sfântă mărturie ne oferă întru aceasta viaţa Sfântului Ştefan! El este oglinda vie a adevăratului ostaş luptător.
Creştin din adunare, ales la slujba de diacon, Sfântul Ştefan era „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (Fapte 6, 6). Dar el era şi un puternic mărturisitor al Domnului Iisus, căci „era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în popor”. Cu el aveau să se împlinească cuvintele lui Iisus. Nişte farisei încep cu el o ceartă de vorbe. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Nasterea-Domnului_17_01O, ce minunată este evanghelia ce cuprinde istoria Naşterii Domnului! Crucea şi Peştera vor rămâne până la sfârşitul veacului cele mai înalte semne de dragoste cerească şi de învăţătură sufletească pentru noi, oamenii de pe pământ. Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera Vifleemului… Veniţi să vedem şi să învăţăm că pentru noi şi mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu în peştera Vifleemului!

Iată-L, zace-n umilire drăgălaşul Prunc Iisus
Şi ne-aduce mântuire, coborându-Se de Sus.
El la iesle ne cheamă şi ne-nvaţă să-L urmăm.
Ale Sale mâinişoare le întinde către noi
Şi-ale Sale buzişoare astfel nouă ne grăiesc:
„Pace vouă, pace vouă! În iubire să trăiţi…
Voi de ce vă tot urâţi?
Pentru-a voastră mântuire Eu M-am pogorât aici…
Voi de ce nu Mă iubiţi? Voi de ce nu vă iubiţi?
Iată Eu cum M-am smerit, într-un grajd M-am pogorât…
Voi de ce vă tot trufiţi? Voi de ce nu vă smeriţi?”

Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum şi El ne-a iubit, să ne smerim aşa cum El S-a smerit, pentru ca să ne mântuim sufletul, căci El pentru aceasta a venit în lume. Şi încă multe altele ne învaţă peştera Vifleemului. | Continuare »

[MINUNEA DIN PEŞTERA… SUFLETULUI]

Ioan MARINI

(…) Şi aleargă păstorii la peşteră şi acolo iată un Prunc mic culcat în iesle. Şi sufletul lor a înţeles îndată minunea ce s-a întâmplat.
Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera din Vifleem. Veniţi să vedem şi să învăţăm să şi pentru noi Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu.
Iată-L, zace în umilire în staulul de vite, culcat pe fân… Şi cu mânuţele Sale ne cheamă să alergăm la ieslea Sa. „Pace vouă… Pace vouă”, sunt cuvintele Lui. „De ce Mă urâţi? De ce nu Mă iubiţi, căci Eu v-am iubit pe voi? Tocmai pentru a voastră mântuire M-am pogorât din cer. Iată în ce grajd M-am umilit, pogorându-Mă din lăcaşul strălucitor al cerului…”
Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum El ne-a iubit pe noi, să ne smerim cum El S-a smerit şi să ne mântuim sufletul, căci tocmai de aceea a venit El pe pământ.
Să ne mântuim, iată şi rostul nostru în lume.
Iată deci că sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie o sărbătoare a sufletului nostru! Trebuie să fie o naştere şi o renaştere a sufletului nostru. Mântuitorul S-a născut în peştera din Vifleem, dar El trebuie să Se nască şi în sufletele noastre. Altfel această minune a naşterii Lui n-ajunge nimic şi nu plăteşte nimic pentru noi. | Continuare »

După chip și asemănare

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Gen. 1, 26)!

Nasterea-Domnului 1De la „chip“ şi până la „asemănare“, în intenţia creaţiei originare, nu trebuia să fie decât un pas: ascultarea, acordul voii omului cu voia lui Dumnezeu. Neascultarea lui Adam l-a transformat într-un proces lung şi anevoios, care însă n-a anulat împlinirea scopului divin, ci l-a amânat şi la complicat numai. Dar i-a dat o valoare net superioară. A fost necesară o a doua creare a omului sau o restaurare a sa în Hristos – realizată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Fericirea primordială a omului a fost zădărnicită prin păcat, dar fericirea reintegrării omului în sfera iubirii lui Dumnezeu prin înfierea sa, va fi incomparabil superioară celei dintâi; aceasta va dura veşnic, căci răscumpărarea unică adusă de Hristos, are ea însăşi valoare eternă.
Toate actele mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu capătă pentru creştinul autentic o va-loare etenă şi nepreţuită, fiind săvârşite de singurul Om desăvârşit, de Omul în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului. Numai în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi ca Om totodată, firea umană a putut fi îndumnezeită la modul absolut, deoarece era unită strâns cu dumnezeirea Sa. Astfel, cu firea Sa divină care o desăvârşea pe cea umană, dar şi cu firea Sa umană care, în mod treptat, pătimea îndumnezeirea, Hristos Şi-a dus la desăvârşire trupul Său, pentru a putea şi noi, în comuniune cu El să ne sfinţim, până la atingerea staturii deplinătăţii în Hristos (Ef. 4, 13).
Întruparea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ constituie temeiul îndumnezeirii noastre şi totodată o chemare necontenită de a-L întrupa tot mai mult pe Hristos, prin Cuvân-tul şi Euharistia Bisericii, în făptura noastră, spre a putea fi părtaşi apoi la Patimile, Moartea şi Slăvita Sa Înviere, şi la Înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui într-o nesfârşită Cincizecime, prin fiiţarea noastră întru Hristos prin Duhul Sfânt.
„Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii… Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea». Deci când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească peste chip, asemănarea“,[1] … înflorind o virtute prin alta şi înălţând chipul sufletului din strălucire în strălucire până dobândeşte asemănarea.
Primul „bun“ pe care ni-l aduce harul Botezului este deci sfințirea chipul, adică sfințirea gândirii, sfințirea simțirii și sfințirea liberei voințe. Apoi, al doilea „bun“ pe care-l primim la Botez este posibilitatea asemănării, prin nașterea din nou, când „începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh“. | Continuare »

FIUL LUI DUMNEZEU N-A AFLAT ÎN VIFLEEM CASĂ UNDE SĂ SE NASCĂ (Lc 2, 7)

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască

Pr. Iosif TRIFA, «Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 5
Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria, „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem „gazdă” unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii n-a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o „gazdă”. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac L-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi – va fi grăit omul acela – poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?” – se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă?
Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de lumină mare.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi n-au loc. Au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-L primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Din pildele Mântuitorului

Cina din pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu; este mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa cea mare şi sfântă a Fiului Său. Cei chemaţi la această cină au fost în primul rând evreii. Pentru ei pregătise Dumnezeu acest ospăţ al mântuirii. Dar ei au refuzat chemarea Domnului; Evanghelia mântuirii a trecut asupra „neamurilor“, asupra popoarelor păgâne.
Dar, afară de acest înţeles, pilda cu cei chemaţi mai are şi un alt înţeles, care ne priveşte pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Pilda cu cei chemaţi este o invitaţie ce ne cheamă şi pe noi la „cina cea mare“. Domnul ne cheamă la cina mântuirii sufleteşti. Domnul ne cheamă cu o invitaţie scrisă: cu Evanghelia, cu cuvintele lui ce ni le-a lăsat scrise în Noul Testament, în Sfânta Scriptură. Nimeni nu va putea spune că n-a fost invitat şi că n-a ştiut de această invitaţie.

Pilda-celor-poftiti-la-cina_18_05
Domnul ne cheamă la cina mântuirii sufleteşti, dar, la chemările Domnului, oamenii de azi răspund tot aşa ca şi chemaţii din pilda Evangheliei. Mulţimea cea mare a creştinilor n-ascultă chemarea Domnului; n-au oamenii vreme pentru cele sufleteşti. Sunt cuprinşi de vârtejul daraverilor, afacerilor, averilor şi ispitelor. Pilda Evangheliei îi împarte în trei clase pe cei care au refuzat invitaţia la cină. | Continuare »

„VENIŢI, CĂ IATĂ, GATA SUNT TOATE!”

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 50 / 11 dec. 1927, p. 3

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi. Şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: «Veniţi, că iată, gata sunt toate». Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis: «Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Perechi de boi am cumpărat cinci şi merg să-i ispitesc, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni». Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis slugii sale: «Ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii şi sărăcii, şi betegii, şi orbii adu-i aici. Că zic vouă: nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi nu va gusta cina mea. Că mulţi sunt chemaţi, iar puţini aleşi»”. (Lc 14, 16-20)
Cina din pilda evangheliei este împărăţia lui Dumnezeu; este mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa cea mare şi sfântă a Fiului Său. Cei chemaţi la această „cină” au fost, în primul rând, evreii. Pentru ei pregătise Dumnezeu acest ospăţ al mântuirii. Dar ei au refuzat chemarea Domnului; Evanghelia mântuirii a trecut asupra „neamurilor”, asupra popoarelor păgâne.
Dar, afară de acest înţeles, evanghelia de duminică mai are şi un alt înţeles, care ne priveşte pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Evanghelia de duminică este o invitare ce ne cheamă şi pe noi la „cina cea mare”. Domnul ne cheamă la cina mântuirii sufleteşti. | Continuare »