Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Cornuţel – 31 iulie 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
„Copilaşii mei pentru care simt iarăşi durerile naşterii, până când va lua Hristos chip în voi” (Gal 4, 19).
Slăvit să fie Domnul!
Suntem aici cu prilejul nunţii, a sărbătorii celor doi tineri ai noştri, şi ne bucurăm din inimă şi dăm slavă lui Dumnezeu, Care ne-a dat acest prilej şi această sărbătoare.
Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru tinerii care sunt ascultători chiar din copilăria lor şi pot să facă pasul acesta al nunţii cum trebuie făcut, chemându-L pe Domnul Iisus chiar de la începutul căsniciei lor şi al călătoriei vieţii lor. Dar ne şi îndurerăm când [vedem că] mai sunt şi tineri care nu-i ascultă pe fraţii şi părinţii lor, pornind fără de Domnul Iisus pe drumul vieţii.
Ar trebui, cu prilejul acesta, să vorbim mereu despre nuntă, să fie date sfaturi tinerilor cum trebuie să umble în viaţa aceasta, să trăiască, să muncească, să creadă, ca să fie ascultători Domnului. Dar, pentru că ne întâlnim aşa de rar, avem nevoie să mai vorbim şi alte lucruri, care atât de mult ne interesează pe fiecare dintre noi.
Spunea poetul: „Cântăm copilăria la anii ei de-atunci, / dar plângem pe bărbaţii rămaşi la minte prunci…
Şi, fiindcă mai sunt şi cazuri de acestea, avem nevoie, cu prilejul acesta minunat al nunţilor, să vorbim şi despre Nunta cealaltă: Nunta Mielului. Şi atunci nu am vrea niciunul dintre noi să fim dezbrăcaţi, să ne fie ruşine şi să fim scoşi afară.
Aici am venit că am avut o invitaţie şi Dumnezeu ne-a ajutat să ne vedem fraţii. Iar dacă am făcut un strop de jertfă, Domnul ne răsplăteşte înmiit, chiar astăzi, dacă am venit la această sărbătoare… Dar pentru Nunta cealaltă… pentru acolo ne trebuie mai mult. Acolo ne va trebui haina neprihănirii şi Chipul lui Hristos.
Trei sărbători deosebite există în viaţa fiecărui om: naşterea, nunta şi moartea, adică plecarea din această lume.
Când ne-am născut, când am venit în această lume, noi am fost trimişi, nu am venit niciunul de capul nostru. Creatorul, Stăpânul, a găsit cu cale aşa şi nu ne-a întrebat pe noi: „Vrei tu?…” Ci ne-a trimis să ne naştem.
Când vom pleca din această lume, la fel, nu vom fi întrebaţi: „Vrei tu să pleci acum?” Sau: „Vrei să mai stai?” Ci ne va chema aşa cum vom fi.
Ce scurtă-i clipa aceasta între venire şi plecare! Este numai „un lat de mână” – spunea psalmistul. Iar Iov spune: „Zboară mai iute decât suveica ţesătorului…”.
Între aceste două sărbători, a venirii şi a plecării, se sărbătoreşte Nunta. Nunta se sărbătoreşte între Naştere şi Moarte! Dar niciodată, nici o nuntă, nici un tânăr şi nici o tânără dintre cei care îşi sărbătoresc sărbătoarea nunţii nu au sărbătorit-o înainte de a-şi sărbători sărbătoarea Naşterii.
Întâi vine naşterea şi apoi vine nunta.
Dar întrebarea cea mai mare este alta: naşterea cea de Sus, naşterea din Dumnezeu când vine? Cum stăm cu ea? Şi ea trebuie să vină!
Aseară eram la sărbătoarea unui frăţior tânăr care îşi sărbătorea ziua naşterii. De acolo am venit încoace. Binecuvântaţi sunt tinerii care au astfel de sărbători, care s-au născut de Sus, care s-au născut din Dumnezeu. De aceştia ne bucurăm.
În zadar ne-am născut numai de jos.
În zadar privim la atâţia tineri frumoşi şi talentaţi!
În zadar privim la nunţile lor şi visăm un viitor fericit pentru ei! În zadar!… Dacă nu au naşterea de Sus, naşterea din Dumnezeu, în zadar sunt toate!
O, mamă! O, soră! O, frate! Mai bine nici nu ai fi avut nişte copii răi, mai bine nici nu s-ar fi născut!
Apostolul Pavel le scrie Galatenilor: „Copilaşii mei pentru care simt iarăşi durerile naşterii, până când va lua Hristos chip în voi…”.
Orice naştere este însoţită de durere. Nu există naştere fără durere. Dacă noi ne bucurăm aici şi ne vedem feţele la această sărbătoare, ne putem îmbrăţişa cu lacrimi şi ne putem spune „Slăvit să fie Domnul!” unul la celălalt, apoi să ne gândim, fraţilor dragi, că dureri s-au plătit pentru naşterea noastră, pentru răscumpărarea noastră.
Iisus a fost răstignit pe Cruce, a fost spânzurat între cer şi pământ şi pus în numărul celor fărădelege, pentru că noi am fost vânduţi robi păcatului. Noi de bunăvoie ne-am înjugat cu moartea. Dar Dumnezeu, în mila şi în bunătatea Lui, S-a gândit să vină El şi să plătească în locul nostru toată datoria noastră. Şi-a dat viaţa Lui, pentru ca noi să avem iarăşi viaţă. De la Jertfa de pe Cruce şi până la nunta aceasta, au fost atâţia care au spus plângând ca şi Apostolul Pavel către Galateni: „Copilaşii mei, iarăşi simt durerile naşterii, până când va lua Hristos chip în voi”.
Chipul lui Hristos… Orişice născut, după ce se naşte, primeşte un chip, primeşte chipul părinţilor din care s-a născut. Unii copii aşa de bine seamănă cu părinţii lor; alţii nu prea seamănă.
Şi chiar dacă chipul acesta firesc mai seamănă… o, cât de departe este chipul cel duhovnicesc! Trăirea cea duhovnicească, cât de departe este, în viaţa multora, de a părinţilor lor!
Sfântul părinte Pavel le spunea Galatenilor… El, Pavel, le spunea, cel care aşa de mult s-a bucurat când au venit ei la credinţă, când s-au născut ei de Sus, când voia ca în fiecare zi să vadă Chipul lui Hristos pe feţele lor. Şi îndurerat spunea că nu prea vede Chipul lui Hristos – şi de aceea el simţea durerile naşterii.
Ne aducem aminte de marele om al lui Dumnezeu, de profetul vremurilor noastre, Părintele Iosif. El aşa spunea: „Mă uit peste fronturile Oastei şi nu prea Îl văd pe Iisus cel Răstignit”…
Nu-L prea vedea pe Iisus cel Răstignit aşa cum trebuia să fie El. Şi erau îngrijoraţi sfinţii noştri părinţi de dinainte! Şi era îngrijorat Sfântul Pavel din pricina aceasta. Câte nopţi nedormite, câte lacrimi nu a vărsat el în aşternutul lui, gândindu-se la fiecare dintre aceia la care el le-a vestit Cuvântul lui Dumnezeu, care au spus că s-au întors la Dumnezeu, care au spus şi că s-au născut de Sus, din Dumnezeu… ca nu cumva… nu cumva să se piardă pe cale…
Spunea el galatenilor… spunea el corintenilor: „Mă tem… aşa de mult mă tem ca, după cum şarpele a amăgit-o pe Eva, să nu se strice curăţia şi credincioşia voastră”.
Să nu se strice… Să nu se abată de la Harul care este în Iisus Hristos. Cu grija aceasta pentru toate Bisericile, prin toate luptele, prin toate greutăţile, el a dus această solie dulce şi scumpă până când, din unii în alţii, a ajuns şi până la urechile noastre. Şi astăzi putem să ne bucurăm şi noi în această sfântă Lucrare în care Domnul ne-a chemat şi în care ne-am înrolat de bunăvoie fiecare dintre noi; şi putem spune [aceasta] cu atâta dragoste.
Dar, după cum noi ne bucurăm azi la aşa minunate şi aşa de mari prilejuri, oare părinţii noştri, care prin aşa jertfe şi dureri ale naşterii ne-au născut, ei oare cum se pot bucura? A ajuns oare Chipul lui Hristos în fiinţa noastră, în viaţa noastră, după ce ne-am născut? Sau am rămas numai nişte copii pitici la suflet şi născuţi fără să mai primim Chipul lui Hristos pe care trebuia să-l primim şi noi?
Chipul lui Hristos în noi!…
Atunci Se va bucura Hristos! Atunci se va bucura Cerul!
Atunci se vor bucura cei care v-au născut prin jertfe şi prin dureri mari!… Atunci când se va vedea în voi Chipul lui Hristos.
Ne aducem aminte cum odată Mântuitorul mergea din loc în loc făcând bine şi propovăduind săracilor Evanghelia şi cum veneau şi Îl ispiteau unii şi alţii. Veneau fariseii: „Ce zici Tu?… Că, uite, Moise aşa spune…”.
Cum a ştiut El să biruie ispita! Cu câtă putere i-a înfruntat şi le-a trezit şi lor conştiinţa, celor ce veneau şi ziceau că nu este nici înger, nici înviere! Că erau şi de aceştia şi în vremile acelea – şi totuşi erau şi ei oameni care se duceau la Templu, oameni care ziceau că sunt şi ei credincioşi, dar ei veneau cu problema aceea de ispitire, cu femeia aceea care a avut ca bărbaţi pe şapte fraţii…
Tot felul de oameni au venit să-L ispitească pe Dumnezeu.
Irodianii au spus: „Învăţătorule, ce zici Tu? Se vorbeşte pe aici că Tu vei fi mâine ca împărat… Ce să facem noi? Să mai plătim bir sau să nu mai plătim?…”
În dosul lor era satana; dar Domnul le-a cunoscut gândul. Şi, la venirea ispitei, la spune: „Aduceţi-Mi un ban”…
Binecuvântat să fie Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut sărac, pentru ca să ne îmbogăţească pe noi! Atât de sărac a fost, că nu a avut un ban în buzunar. Nu ştiu care dintre noi am fi chiar aşa să nu avem nici un ban în buzunar?! El, Fiul lui Dumnezeu, aşa a fost: nu a avut nici un ban şi le-a cerut lor un ban:
– Al cui e chipul de pe ban? i-a întrebat. Ale cui sunt semnele acestea de pe ban? i-a mai întrebat pe ispititori…
– Ale cezarului!… i-au răspuns ei.
– Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, iar lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care totdeauna a ştiut să lucreze cu înţelepciune, să dăm cezarului ce suntem datori.
Cât de bine ne amintim că, mai târziu, Sfântul Pavel vorbeşte la fel, pentru că şi el purta Chipul lui Hristos! Şi el spunea odată în faţa fariseilor, în faţa iudeilor, în faţa celor ce l-au prins: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva legii iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva cezarului”.
Iată! Aşa au fost oamenii lui Dumnezeu! Aşa au trăit oamenii lui Dumnezeu, aşa au umblat ei. Nu a fost uşor lucru. Lucrul acesta a fost mare!
Pavel, cel plin de râvnă pentru religia iudeilor, pentru râvna lui, a făcut el prăpăd în Biserica Domnului. Şi, după ce s-a întors la Domnul, el voia să nu păcătuiască faţă de religia lui în care trăise până atunci şi pentru care făcuse atâta rău Bisericii lui Hristos.
Mare lucru este să nu păcătuieşti nici împotriva religiei iudeilor, să nu păcătuieşti nici împotriva Templului, să nu păcătuieşti nici împotriva cezarului.
„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului!” Pentru că e chipul cezarului pe ban, pentru că sunt semnele cezarului pe ban, daţi-le cezarului, pentru că sunt ale lui. Dar nu uitaţi că trebuie să-I daţi şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Nu scrie să daţi întâi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Ci a spus limpede: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului!”… Ori în ce mâini ar fi. Nu numai în mâinile iudeilor, ci în orice mâini ar fi, pentru că poartă chipul cezarului şi slovele cezarului.
Şi apoi numai, cu dragă inimă, să-I daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.
„Chipul lui Hristos în voi”… Aceasta a fost dorinţa Sfântului Pavel. Aceasta a fost dorinţa părinţilor noştri: „Chipul lui Hristos în voi…”.
„Mă duc şi unde-s fraţii
iubirea-n veci m-ar ţine,
dar nu pe ei îi caut,
ci-n ei Te caut pe Tine”.
Chipul Tău pe feţele lor… Câţi oameni nu am întâlnit până ce am ajuns aici… De ce nu ne-am oprit cu ei? Pentru că pe frăţiile voastre v-am căutat. Pentru că am nădăjduit ca pe feţele frăţiilor voastre să vedem Chipul lui Hristos.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru cei ce poartă Chipul lui Hristos! Ca mâine vine cealaltă Nuntă şi se spune:
„Că doar pe cei care avea-vor
curată Faţa Ta în ei,
în cer, la Nunta Ta măreaţă,
când Tu veni-vei, o să-i iei…”.
Cine va ajunge acolo? Cei ce au purtat semnele şi Chipul lui Hristos! Se va spune de departe: „Daţi-i lui Hristos, pentru că sunt ai Lui. Uite-i că au Chipul Lui! Şi cum seamănă cu El… Uite Numele Lui scris pe viaţa şi pe trăirea lor pe pământ”.
Cerul întreg se va bucura atunci pentru cei ce vor purta Chipul lui Hristos. Fiecare întâlnire a noastră, fiecare nuntă a noastră nu face altceva decât să ne asemănăm şi mai bine cu Hristos. Să ne întipărească pe fiinţa noastră Chipul Lui. Trăim pentru El, trăim ca şi El.
Mi-aduc aminte de [când eram în] casa părinţilor mei cum, când mă duceam cu vitele la câmp, vedeam o floare care seamănă cu soarele şi are numele de soare. Şi, fiindcă mereu îşi întoarce faţa după soare, şi-a primit şi o înfăţişare ca şi a soarelui. Petalele ei sunt galbene ca şi razele soarelui…
Când mă duceam dimineaţa cu vitele, când încă nu era răsărit soarele, priveam la planta aceasta, la toate florile soarelui cum erau întoarse cu faţa la răsărit, ca să aştepte pe Mirele, Iubitul, Dragul, Scumpul – Acela de la care primeau viaţa şi lumina.
Privea după soare. Şi, când soarele se întorcea, se întorcea şi ea cu faţa spre soare. Şi, când soarele apunea, ea era cu faţa întoarsă spre apus.
Când mă întorceam cu vitele acasă, lăsam această floare privind spre apus, parcă plângând după soare: „Unde te-ai dus, soare? E noapte, nu te mai văd!… Ce să mă fac în noaptea aceasta fără de tine?…”
Şi dimineaţa mă sculam din nou şi mă gândeam: „Aseară a rămas cu faţa la apus… Să vedem dacă este cu faţa tot la apus!”. Dar ea era întoarsă cu toată faţa spre răsărit… Când s-a întors şi cum s-a întors?
O, binecuvântată floare! Tu ai dorit soarele, tu ai privit mereu la el, tu l-ai adorat şi l-ai privit numai pe el şi de aceea ai primit un chip şi ai primit o înfăţişare, şi ai primit un nume: floarea soarelui.
Fraţii mei dragi! Copii ai lui Dumnezeu, care, în răsăritul privirilor voastre, în dimineaţa, în zorii tinereţii voastre, aţi privit la Soarele-Hristos, voi, care v-aţi întors privirea după El în tot timpul vieţii voastre! La apusul acestei vieţi, El o să vă aştepte pe toţi acei care aţi privit mereu spre El, pe toţi acei care L-aţi iubit, pe toţi acei care L-aţi urmat, pe toţi acei care L-aţi mărturisit şi aţi trăit numai pentru El.
Chipul lui Hristos în viaţa fiecărui copil născut!…
Chipul lui Hristos în voi, fraţilor!
Doamne, oare nu cântarea?… Ba da, cântarea ne-a stors atâtea lacrimi de atâtea ori şi ne-a mişcat inima, şi ne-a fermecat fiinţa. De multe ori noi am gândit că nu mai suntem pe pământ când ne-ai trimis, Doamne, cântări din Cer, cântări din veşnicie cum nu erau altele pe faţa pământului.
Da, Cântarea!… Dar nu ea, ci Chipul lui Hristos, care e mai mult decât Cântarea! Doamne, nu vorbirea, nu predicile (deşi predicile, de atâtea ori, ne-au stors lacrimi, de-atâtea ori am plâns în hohot când am auzit Cuvântul Tău vestindu-se de către ai Tăi).
„Dacă vorbeşte cineva, să vorbească Cuvintele lui Dumnezeu!”
Puţini sunt aceia care vorbesc Cuvintele lui Dumnezeu!
Şi sunt mulţi care vorbesc orice, numai Cuvintele lui Dumnezeu nu! Căci „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci stă în putere”.
Chipul lui Hristos să-L avem, fraţilor!
Chipul lui Hristos – nu predici, nu cântări! Chipul lui Hristos se cere întâi de toate, [căci el] face loc şi celorlalte.
„Doamne, dar oare care-i Chipul lui Hristos?”
Chipul lui Hristos este Sfinţenia, Ascultarea, Smerenia. El a putut să spună în faţa vrăjmaşilor Lui: „Cine din voi Mă poate învinui că am păcat?”.
Sfinţenia!… Oare câţi dintre vorbitorii de astăzi pot să spună acest lucru? Spunea cineva odată: „Avem mulţi vorbitori care pot să vorbească în locuri necunoscute, dar între vecinii lor nu pot să spună o vorbă, pentru că imediat îi vor arăta cu degetul: «O, tu… acela care ai furat, care ai zis, care ai trădat, care ai făcut rău…».
Dacă nu-i sfinţenie, în zadar sunt toate celelalte lucruri. Domnul aşa a putut să spună în faţa vrăjmaşilor Lui şi nici unul nu L-a putut învinui că are păcat, pentru că El era fără păcat.
Ascultarea!… El a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Ascultarea face mai mult decât jertfele. Tu, care te-ai născut din Dumnezeu şi vrei să ajungi la starea când Chipul lui Hristos să se întipărească pe fiinţa ta, până unde ai ajuns tu să asculţi? Până la cântare? Până la Biserică? Până la adunare?…
Când vom ajunge oare să fim ascultători ca El? Ascultători până la moarte! Pentru că au mai fost unii care au spus: „Da, noi ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu ascultăm de oameni!…”
Dar cei care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt [numai] oameni, ci sunt trimişii lui Dumnezeu. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu, aceştia sunt copiii lui Dumnezeu, aceştia sunt „îngerii” lui Dumnezeu.
Cine nu ascultă de ei, de Dumnezeu nu ascultă!
Ce groaznic se înşală rătăciţii care spun că ei nu ascultă de oameni, ci că ei ascultă [numai] de Cuvântul lui Dumnezeu! Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu-i învaţă să strice Lucrarea, să-i dezbine pe fraţi, să mintă, strâmbând adevărul sfânt, să aducă o altă Evanghelie, străină…
Ce groaznic şi amar îşi vor primi osânda, veşnic şi veşnic, toţi aceia care nu au ascultat de trimişii lui Dumnezeu! Oare cum poţi să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu când calci pe aceia care îţi aduc Cuvântul Sfânt?
Smerenia!… „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”.
Smerenia, frate dragă! Smerenie îţi cere Hristos! Smerenia este Chipul Lui! Oriunde vezi un suflet smerit, apropie-te de el, roagă-te cu el, iubeşte-l, îmbrăţişează-l, că e chipul lui Hristos.
Dar unde nu se vede smerenia… unde este mândrie, unde este îngâmfare, depărtează-te plângând cu lacrimi, că acolo nu e Chipul lui Hristos. Pot avea oamenii orice chip; dacă nu au Chipul lui Hristos – nu sunt nimic.
Se spune că există o pasăre care cântă. Nimic nu face altceva, decât numai cântă, cântă, cântă mult. Cântă toată vara, dar ea nu scoate pui. Pentru ca să scoată pui, trebuie durere, trebuie post, trebuie rugăciune, trebuie jertfă. Şi ea atunci îşi pune ouăle în alte cuiburi.
Cineva făcea o asemănare: o rândunică şi-a aflat în cuibuşorul ei câteva ouă în plus. Şi s-a bucurat rândunica că a găsit cu câteva ouă mai mult în cuibul ei, cum ne bucurăm şi noi când vedem mulţime.
Şi biata rândunică, harnica rândunică, curata rândunică, cinstita rândunică s-a pus pe jertfă. Şi a trebuit mult post şi multă osteneală până când din ouăle din cuibul ei să iasă puişorii; să iasă viaţă şi din aceste ouă.
S-a bucurat totuşi, chiar dacă a avut mult de suferit când a văzut că iese viaţă şi din acele ouă. S-a bucurat… Dar în curând bucuria ei s-a vestejit. Puişorii care au ieşit din ouăle străine nu semănau cu ea. Puişorii care au ieşit nu semănau cu fraţii lor, cu ceilalţi puişori ai rândunicii.
Deşi au fost crescuţi într-un cuib…
Deşi au fost crescuţi prin jertfa aceleiaşi mame…
Deşi au ieşit din aceleaşi lacrimi şi sudori, şi rugăciuni… ei au semănau cu ceilalţi puişori! Au fost hrăniţi multă vreme, că ei aveau mereu hrană, aveau hrană din belşug, pentru că biata rândunică mergea de dimineaţa până seara târziu, cu nădejdea că şi puii străini vor primi – dacă vor mai primi când vor creşte – chipul rândunicii.
Dar pe ce trecea timpul, pe ce trecea vremea, ei, în loc să semene cu rândunica şi cu fraţii lor, se deosebeau tot mai mult şi mai mult… Până când, la urmă, au trebuit să-şi ia zborul, pentru că nu se mai puteau înţelege.
Sărmană rândunică, dragă rândunică, scumpă rândunică, curată rândunică, fii binecuvântată în veci de Domnul, căci şi jertfa ta este ca şi Jertfa Lui. Nu plânge prea mult! Căci şi alţii au păţit la fel ca şi tine…
Părintele Pavel, Părintele Iosif şi încă mulţi alţii aşteptau mereu să vadă în cei crescuţi, în cei pentru care s-au dat jertfe şi care prin dureri au fost născuţi, – aşteptau şi azi, şi mâine să vadă Chipul lui Hristos. Dar mulţi dintre ei s-au înşelat ca şi tine, scumpă rândunică, dragă rândunică…
Dar răsplata ta, scumpă rândunică…
Răsplata ta, părinte Pavele…
Răsplata ta, Părinte Iosife… este la Mântuitorul tău, lângă Mântuitorul nostru; pentru că nici o jertfă nu poate să rămână nerăsplătită. Voi, pe lângă Jertfa Lui, aţi pus şi jertfa voastră, ca să naşteţi copii pentru Domnul, care să poarte Chipul lui Hristos. Duceţi mai departe lupta aceasta şi nu descurajaţi, că tot ceea ce aţi dorit, dacă nu pe pământ, se va împlini în veşnicie.
Cât de mult am dori ca şi de la această nuntă binecuvântată să ne întoarcem, şi din locul acesta, mai asemenea cu Hristos! Să căutăm să se întipărească pe feţele noastre, pe fiinţele noastre chipul curăţiei, al smereniei, al curăţeniei sfinte. Pentru ca, atunci când va veni adevărata Nuntă – Nunta Mirelui Hristos, ale Cărui cununi nu se vor mai vesteji niciodată – şi dimineaţă după care nu va mai veni o seară, şi tinereţe după care nu va mai veni o bătrâneţe, când vom ajunge la Nunta aceea, să se poată spune în Cer: „Uite-i, aceştia sunt ai lui Iisus! Uite-i cum seamănă cu El! Iată pe feţele lor, pe fiinţa lor Chipul Lui şi semnele Lui!…”
Am dorit mult să ne întâlnim aici! Aseară ne gândeam la voi: „Ce bine-ar fi să fim împreună…”. Şi Dumnezeu ne-a dat şi mai mult decât am dorit.
Dar timpul nostru zboară, timpul nostru trece aşa de repede şi visuri rămân din întâlnirile noastre. Dar rămân visuri aşa de scumpe şi de dragi, pe care nu le putem uita. Şi mâine, la lucru, oriunde ne-am afla, ne vom aduce aminte cu atâta bucurie şi drag de aceste sărbători sfinte! Vă simţim lângă noi şi mergem să ajungem Acasă, să ne ţinem de părinţii şi înaintaşii noştri sfinţi, să nu ne abatem de la cuvântul lor nici la dreapta, nici la stânga.
Doamne, de ce e timpul nostru aşa de scurt?
De ce sunt numai clipe şi nunţile noastre?
Abia ne îmbrăţişăm şi vine o altă despărţire grea…
De ce nu e timpul mai lung? De ce nu ţine sărbătoarea aceasta ca să nu se mai sfârşească, cum cântăm noi la biserică: „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”? Să nu ne mai aducem aminte că trece ziua. Să nu ne mai aducem aminte că trebuie să ne întoarcem iar acasă.
Să nu ne mai aducem aminte că suntem obosiţi, că suntem flămânzi, să nu ne mai aducem aminte de nimic.
Să se oprească iar soarele în loc, ca pe vremea lui Iosua, până ce a biruit Israelul, până când va birui Dumnezeul nostru în fiecare dintre noi. Până va ajunge şi în noi să ia chip Chipul lui Hristos Dumnezeu.
Când, demult, mergeam pe câmpuri, îmi ziceam: „Doamne, ce bine ar fi dacă ar fi o nuntă duhovnicească! Să fie numai cântări de slavă, să fie numai rugăciuni, să fie numai vorbiri, să fie numai poezii, să fie numai lacrimi şi inimi străpunse de Cuvântul lui Dumnezeu…”.
Să nu mai fie farfurii şi linguri, să nu mai fie nimic firesc şi pământesc, nici o inimă răzvrătită… Să nu ne mai aducem aminte că suntem pământeşti.
Doamne Iisuse, fii binecuvântat că ai adus zilele acestea în care să ne putem bucura împreună, să nu ne mai stingherească farfuriile, să nu ne mai stingherească mâncările în faţa Domnului şi a Cuvântului Său!
Nunţile noastre cu dorul după Hristos… că totdeauna ne-am dus cu dorul după fraţi şi după Hristos.
Să binecuvânteze Domnul acest gând şi pe cei care-l ascultă! Iar cei care sunt pentru pântece să-şi facă mai departe nunţile lor unde să mănânce, să bea şi să petreacă, pentru ca să primească binecuvântările lumii, nu ale lui Dumnezeu. Dar nu ştiu cum va fi atunci, la Nunta cea Mare, cu Chipul lui Hristos, dacă unii oameni vor să facă până şi din prilejurile acestea minunate un prilej de distracţia lumească, de desfătare a pântecelui, a păcatului neascultării.
Domnul să binecuvânteze ascultarea acelor miri care ştiu să asculte de fraţii şi de părinţii lor! Să-i binecuvânteze Domnul şi pe cei ce nu ştiu sau nu vor să asculte, ca să ajungă şi ei să înveţe ascultarea, smerenia, ca să se sfinţească printr-o viaţă frumoasă şi curată. Pentru ca toţi să ajungem să avem pe fiinţa noastră Chipul lui Hristos.
Ca să se vadă că pe chipul lor s-a întipărit Sfinţenia, Ascultarea şi Smerenia. Amin.
Slăvit să fie Domnul!