Naşterea din nou,
aceea care-i naşterea din nou,
nu al doilea… sau cine ştie-al câtelea botez,
e primirea promisiunii mântuirii prin credinţă,
e-nfierea ascultării şi-nnoirii-n Duhul Sfânt!

Cel ce-o are pe aceasta n-are lipsă pân’ la moarte
decât să-şi trăiască viaţa în lumina căpătată,
să urmeze cu iubire şi smerenie pe Domnul
în sfinţenia ’nnoirii dăruită de Hristos.
Cel ce-o are pe aceasta nu mai are nici nevoie,
dar nici voie
să-şi mai schimbe locu-n care s-a născut,
să nu-şi schimbe-nvăţătura şi biserica, şi fraţii
adunării lui, în care l-a născut din nou Hristos.

Cultul poate să şi-l schimbe cel necredincios
când vrea,
căci şi-n cel în care trece el e tot necredincios.
Va rămâne şi acolo cu nimic mai bun,
ci numai
cu alt nume,
însă fără nici un conţinut de preţ.

– Dar cel ce-a avut credinţă
şi-a trecut la cult străin
el n-a părăsit doar cultul, ci-a călcat credinţa sa.
– Nu biserica şi-o lasă, ci îşi calcă legământul
şi se leapădă de harul care-acolo l-a primit
când s-a-ntors întâi la Domnul,
ascultând Cuvântul Sfânt.
El primeşte nu-o credinţă nouă, ci primeşte-un crez
căci Credinţă-i numai una,
pe când crezuri pot fi mii.
Iar credinţa lui e-aceea care i-a fost dată-ntâi.
Dac-o ţine-aşa, o are,
dac-o lasă, e pierdut!

Fiule, să iei aminte toate-acestea câte-ţi spun:
mii de case şi tovarăşi poţi să-ţi afli
pe pământ,
dar familii numai una ai, oriunde-ai fi.
Cu biserica-i tot astfel,
cu credinţa-i tot aşa,
una singură: aceea care ţi s-a dat întâi.

– Mincinosul dă,
căci are mii de crezuri, dacă vrei,
ca să treci cum el te-ndeamnă prin oricâte,
cât doreşti.
Poţi să treci din unu-n altul,
ca pe-o haină să le schimbi,
ajungând prin fiecare nu mai bun, ci şi mai rău.

Însă Dumnezeu dă numai o credinţă fiecui,
ca să o păstreze rodnic, cu un duh ascultător.
Şi-ntregindu-şi-o cu fapta, să se mântuie prin ea.

Cine-o vinde pe-alte crezuri,
primind altă-nvăţătură,
şi-o va pierde…
şi pierdută-i şi lumina lui
pe veci.
Şi pierdută-i bucuria,
şi pierdută-i pacea care
cu credinţa vin la tine – şi cu ea le pierzi pe veci,
făr’ să le mai ai vreodată,
cum credinţa n-o mai ai,
ci te vei preface numai, să te minţi că le ai încă,
înşelându-i şi pe alţii cum pe tine te înşeli.
Ceea ce mai ai pe urmă va fi doar făţărnicia
celor ce-au pierdut credinţa
pentru c-au avut prea multe.

Având prea multe-adevăruri
au pierdut pe Cel al Vieţii.
Dumnezei prea mulţi căutându-şi,
pe Cel Unul L-au pierdut
şi-al lor suflet va rămâne gol pe vecii veşniciei,
fiindcă l-au avut pe lume prea de câte toate plin!

Traian DORZ