Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974
Spunea un frate mai înainte aici că, dacă nu se naşte cineva din nou, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi nu o va putea moşteni.
Bieţii oameni… Fraţii mei dragi, mă tem să nu fie şi printre noi din aceia care se frământă mereu cu naşterea din nou şi dau diferite definiţii, cum că ar spune la Marcu 16, 16 că „botezul ar fi naşterea din nou”. Dar Domnul îi arată lui Nicodim: „Cine nu se naşte din apă şi din Duh”. O, „litera” aceasta… Domnul Iisus a vorbit despre un lucru material, ca să putem înţelege tainele Lui. De ce credeţi că a făcut înmulţirea pâinilor?
Apostolul şi Evanghelistul Ioan ne vorbeşte cu multe amănunte despre minunea aceasta a înmulţirii pâinilor, pentru că vrea să ne arate nouă oamenilor în mod pământesc, că noi nu-L putem înţelege altfel. Pentru aceasta, şi Domnul le spune celor ce Îi cereau semne şi minuni: „Un neam preacurvar cere semne şi minuni, dar nu i se va da”.
Minunile, fraţilor dragi, le caută oamenii cu atâta nesaţ.
Zilele trecute îmi spunea cineva: „Dragul meu, de cinci ani de zile am stăruit după vorbirea în limbi”. Şi atunci i-am spus: „Dragul meu, tu ştii că Duhul Sfânt are nouă daruri şi darul ultim este vorbirea în limbi, aşa cum arată Biblia. Dar Sfântul Apostol n-a încurajat deloc lucrul acesta, pentru că ştia că, pe parcurs, litera aceasta va putea înlocui Duhul şi va aduce mult rău omenirii…”
Dar aceşti oameni rămân la ale lor: că naşterea din nou este botezul – scufundarea în apă…
Domnul Iisus ştia că oamenii nu vor putea fi în stare să înţeleagă naşterea din nou şi de aceea a asemănat-o în faţa lui Nicodim, spunându-i: „Vântul suflă dincotro vrea şi merge unde vrea; nimeni nu înţelege de unde vine şi unde merge…”
Ştiţi frăţiile voastre de unde vine vântul acesta?
Aşa spune Domnul că e naşterea din nou. E o lucrare tainică, fraţilor dragi. E o lucrare tainică. Noi putem vedea urmările naşterii din nou, dar nu putem vedea de unde vine şi până unde merge naşterea din nou.
Ar fi foarte simplu, fraţii mei, să intrăm în apă şi să ne naştem din nou; să ieşim din apă şi să spunem: „Ne-am născut din nou”…
Este foarte simplu, după mentalitatea unora care susţin că legământul este naşterea din nou. Dar, fraţilor dragi, te poţi naşte din nou până nu mori? Înainte trebuie răstignirea şi apoi naşterea din nou. Înainte trebuie ca omul cel vechi să fie dezbrăcat de putere. Ca omul cel vechi să fie răstignit împreună cu Hristos; apoi se poate naşte din nou.
Deci naşterea din nou este o lucrare tainică, este lucrarea Duhului. Şi dacă noi nu vom fi în legătură cu Duhul lui Dumnezeu, nu vom putea înţelege această naştere binecuvântată. O spunem aceasta din durere, fraţilor, pentru că vedem cămaşa lui Hristos sfâşiată de oameni pretinşi credincioşi. Nici popoarele păgâne, romanii, n-au îndrăznit să rupă cămaşa lui Hristos. Şi astăzi cămaşa lui Hristos, cămaşa unităţii lui Hristos o rup oamenii cei pretinşi credincioşi. Poate că n-ar fi momentul să o spun aici, însă ne doare inima, pentru că atâtea curente străine trag de Cuvântul lui Dumnezeu… Fac din el un zid, ca să se lupte cu el, fac certuri de partide şi fac chiar partide, ca să aducă defăimare Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pe bună dreptate se întreabă oamenii din lume: „Atunci care este credinţa cea bună? Că toţi spuneţi că credinţa voastră e cea mai bună, fiecare spune de a lui…”
Am amintit şi aseară, fraţilor dragi, că noi niciodată nu am chemat oamenii la noi, n-am chemat în această Lucrare oamenii. Am chemat oamenii aşa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune Domnul Iisus: „Veniţi la Mine voi, cei osteniţi şi împovăraţi…” Noi am chemat sufletele la Hristos şi le vom chema totdeauna. Fraţilor, nu ne urmaţi pe noi, nu vă uitaţi la noi, că noi suntem slabi şi mâine putem cădea. Am avut şi fraţi de valoare în Lucrarea aceasta, pe care-i ştiţi şi frăţiile voastre, şi astăzi numai numele le mai merge că trăiesc, dar sunt morţi. Şi Sfântul Apostol Pavel spunea şi întărea cuvântul acesta galatenilor: „Dacă noi înşine sau un înger ar veni să vă vestească o altă Evanghelie, să fie anatema”.
Deci nu ne urmaţi pe noi, fraţilor, ci pe Hristos!
Nu vă uitaţi în vieţile noastre, pentru că şi noi avem atâtea slăbiciuni în vieţile noastre. Uitaţi-vă la Domnul, la braţele Lui deschise, care îi cheamă pe toţi păcătoşii să vină la El, la odihna Lui. Cine Îl urmează pe Hristos merge plin de bucurie pe calea Lui, pe calea mântuirii. Dar cine a urmat lumea, pe oameni, aceia toţi au ajuns la mari deznădejdi; pentru că au privit la oameni, o dată cu căderea oamenilor, s-au făcut mari prăbuşiri în Biserici şi în atâtea bisericuţe. Căci Cuvântul Domnului spune lămurit: „Blestemat să fie cel ce se încrede în om… cel ce se încrede într-un muritor”.
Fraţii mei dragi, fraţi lucrători, prin satele unde sunteţi presăraţi ca să fiţi lucrători, ocupaţi-vă mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu, hrăniţi sufletele care sunt dornice după Cuvântul lui Dumnezeu.
V-am amintit unora că am luat de curând parte la o adunare plină de lacrimi, de hohote de plâns… Şi cei de-acolo au spus: „Fraţilor, de ani de zile noi nu am mai avut o astfel de adunare… Noi am avut numai certuri, neînţelegeri, am avut lucruri nepotrivite.” Atât de dornici erau după Cuvântul lui Dumnezeu, că s-a revărsat în hohote şi în lacrimi ploaia Duhului Sfânt.
Fraţilor lucrători, vă fac atenţi asupra unui lucru: în mâinile frăţiilor voastre se află sufletele care s-au trezit în satele unde frăţiile voastre mărturisiţi Cuvântul lui Dumnezeu. Daţi-vă bine seama că Dumnezeu v-a încredinţat în mâini comori deosebite. Daţi-vă bine seama că veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu de hrana duhovnicească pe care o veţi da turmei lui Hristos. Voi, fraţilor lucrători!…
Fraţilor, se cere mai multă putere în adunare! Se cere mai multă putere şi mai multă râvnă, se cere mai mult duh în adunare. Nu din tine trebuie să predici Cuvântul, ci din Hristos, din dragostea Lui. Fiecare frate lucrător trebuie să fie o fântână din a cărei inimă să ţâşnească râuri de apă vie. Şi Domnul Iisus întreba: „Oare care este ispravnicul care să dea hrană la bună vreme?” Suntem noi, sunteţi voi acei ispravnici credincioşi care dau hrana la bună vreme? V-aş întreba, fraţilor dragi, cum se prezintă adunările frăţiilor voastre? Dacă fraţii sunt mulţumiţi cu învăţătura pe care le-o daţi din Cuvântul Domnului. Dacă predicile sunt ziditoare şi dacă vedeţi că fraţii sunt sănătoşi şi cresc. Ce părere aveţi acum? Cum staţi în faţa acestui Sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu? Ce răspundeţi?
Nu vă mulţumiţi numai să mergeţi într-o adunare şi să spuneţi o predicuţă. Ci mulţumiţi-vă numai atunci când vedeţi că fraţii cresc în dragoste, cresc în credinţă şi cresc în nădejde. Nu te bucura că ai un număr mare de credincioşi plătitori în biserică sau în adunare, ci bucură-te de creşterea lor duhovnicească. Prea mulţi se bucură şi chiar simt plăcere să vorbească în adunările mari… O, fraţii mei, e o răspundere prea mare! Pentru că din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.
Dă-ţi seama, frate, că pe tine te-a chemat Însuşi Dumnezeu, ca să fii împreună-lucrător cu El. Lucrezi tu cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu? Aşa a lucrat Mântuitorul când a fost pe pământ, aşa cum lucrezi tu? Aşa cum lucrez eu? Mulţumit este Dumnezeu de învăţătura pe care o dai, de dragostea pe care o arăţi şi de râvna pe care o depui pentru cauza lui Dumnezeu?
Aşa au trăit înaintaşii noştri: întâi de toate au căutat voia şi planul lui Dumnezeu să le împlinească. Aşa a trăit Sfântul Pavel, Sfântul Petru şi toţi sfinţii lui Dumnezeu. În foame, în sete, în golătate, în lanţuri, în dureri ei, mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, care nu a avut linişte nici în Roma, legat în lanţuri şi cu picioarele în butuci… Nici acolo nu avea linişte, ci se gândea mereu la Biserica lui Dumnezeu.
Aşa ne gândim şi noi la creşterea duhovnicească a fraţilor noştri din satele noastre şi pe unde mergem ca să vestim Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi un păcat strigător la cer ca, din adunările noastre, să plece fraţii supăraţi, întristaţi, nehrăniţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi un păcat de neiertat, fraţii mei, ca să se facă jigniri în adunare. O spun aceasta pentru că avem prilejul acesta minunat când putem sta de vorbă din Cuvântul lui Dumnezeu cu fraţii din toate colţurile ţării. Priviţi duhovniceşte, fraţilor lucrători, peste adunările pe care le aveţi şi priviţi în inima credincioşilor şi veţi vedea pe feţele lor, căci feţele vor spune tot ceea ce au în inimile lor. Simţiţi-le durerea, simţiţi-le amarul, simţiţi-le foamea duhovnicească. Simţiţi-le starea lor de necreştere şi puneţi-vă voi întrebarea: „Nu cumva este vina mea pentru că fraţii n-au crescut?”
Ori de câte ori aud vorbindu-se de căderi şi slăbiciuni în viaţa credincioşilor, eu îmi pun o întrebare: „Nu cumva am contribuit şi eu la această stare? Nu cumva e şi din cauza mea? Dacă fraţii mei nu au crescut, oare eu nu am nici o vină? Nu cumva e de vină hrana pe care le-am dat-o? Sau se poate că nici nu le‑am dat-o…”.