N-a fost tocmai Crucea, oare, chiar de la începutul Oastei, semnul ei cel scump? N-a fost ea semnul steagurilor noastre? Semnul legământului nostru pus pe pieptul nostru, deasupra inimii noastre, când ne-am predat şi ne-am hotărât pentru Domnul? Cine ne-a fermecat acum pe unii din noi tocmai în felul acesta, să vadă altfel? Şi cui folosesc astfel de învăţături? Pe cine fac ele mai bun, mai evlavios, mai smerit? Nu vedeţi că cine învaţă în felul acesta este un lucrător rău? Un trimis al dezbinării, un stricător al templului sfânt?
[…] Mărturisesc că am avut o mare dorinţă să fiu astăzi aici, în mijlocul acestor suflete scumpe, nu numai cu duhul meu, ci şi cu trupul meu. Fiindcă de multe zeci de ani am petrecut nenumărate zile şi prilejuri între pereţii acestor case binecuvântate, încă de pe când primii părinţi ai acestor miri erau şi ei tineri, aproape copii. Taina şi puterea dragostei lui Hristos a făcut ca aici multe suflete să afle viaţa veşnică şi aici multe binecuvântări să guste alţii în jurul Domnului şi al Cuvântului Său; şi, prin aceste simple, dar curate inimi, mulţi să fie aduşi la mântuirea lui Dumnezeu. Duhul sfânt şi statornic al Oastei a avut aici totdeauna putere şi căldură, căci cei care au început bine au dorit să şi sfârşească bine. Şi, dacă au început în duhul Frăţietăţii şi al învăţăturii Părintelui nostru Iosif, n-au vrut să sfârşească într-un alt duh şi-ntr-o altă învăţătură, venite nu ştiu de unde şi nu ştiu prin cine. Căci dacă n-ar fi avut grija asta părinţii iubiţi până la sfârşit, dacă n-ar fi avut această grijă şi stăruinţă curată, în zadar ar fi fost tot frumosul lor început. În zadar ar fi fost toate frumoasele lor osteneli. În zadar, toate lacrimile şi jertfele lor. Numai sfârşitul cel bun adevereşte că şi începutul cel frumos, că şi ostenelile cele multe n-au fost în zadar. Căci vai, noi i‑am văzut pe mulţi, mulţi care au început frumos şi au ostenit mult; dar, dacă n‑au sfârşit bine, în zadar au fost toate. Şi-atunci ce folos?… N-ar fi fost oare mai bine ca aceştia nici să nu se fi născut? – cum drept şi cutremurător spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la Marcu 14, 21.
Pentru că adevărat şi cu totul vrednic de crezut şi dovedit este că oricine strică Lucrarea lui Dumnezeu şi-i dezbină pe fraţi cu învăţături străine şi care îi învaţă altfel de cum au primit şi cum au auzit ei când au crezut şi când s-au hotărât pentru Domnul, acela este un răufăcător. Şi, cu cât vine mai viclean şi mai frăţeşte, strecurând veninul învăţăturii străine mai pe ascuns, cu atâta el este şi mai vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Că de unde vine, fraţilor, între noi dezbinarea? De unde vine neînţelegerea între fraţi? De unde vine învăţătura felurită, care provoacă tulburări? De unde vine oare duhul care strică pacea noastră? De unde, duhul care înveninează şi îndurerează inimile, şi tulbură adunarea frăţească? De unde? Nu vin oare toate acestea de la diavolul, ispititorul care de la început a lucrat şi lucrează numai spre tulburare prin felurite chipuri, prin felurite mijloace, prin feluriţi oameni?
De ce oare trebuie să vorbim noi chiar şi acum, la un astfel de prilej fericit, despre aceste lucruri? De ce oare? Pentru că, dacă am fi nepăsători faţă de Lucrarea Domnului, am putea sta şi noi liniştiţi şi nepăsători şi faţă de primejdiile acestei Lucrări. Şi-atunci i-am lăsa pe toţi să facă ce vor. Dar oare, dacă am face aşa, am fi noi atunci ispravnici buni? Dacă n-am fi cu toată frica de Dumnezeu veghetori la lucrul încredinţat şi nouă, am putea noi sta liniştiţi în faţa lui Dumnezeu?
Iată că de aceea trebuie să vorbim, pentru că ne doare că, după atâtea zeci de ani de jertfe şi de osteneli curate, de lacrimi şi de mărturisiri fierbinţi pentru Lucrarea asta sfântă ale fraţilor credincioşi, iată că s-au strecurat printre fraţii noştri încredinţări străine şi se-mprăştie printre fraţi şi printre sufletele lesne crezătoare învăţături stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici nu ştim unde… pe căi rătăcite, să le insufle credinţe deosebite; să le aducă un alt Iisus, o altă Evanghelie, un alt duh, pe care nu-l primiseră, şi să le atragă spre neînţelegeri şi‑nspre dezbinări pe toate aceste suflete care le primesc.
Încă o dată întreb: de unde vin toate acestea? Pe cine fac toate acestea mai bun? Pe cine-l fac mai milostiv, mai blând, mai smerit, mai postitor, mai rugător, mai înfrânat şi mai iubitor, adică aşa cum cere Dumnezeu? Nu-i fac oare pe toţi mai răi? Să se certe unii cu alţii, să se dezbine şi să se tulbure… Cui folosesc toate acestea?
Iată că sunt ani de zile de când unii dintre noi nu fac altceva decât să semene astfel de învăţături care n-au alt rod decât dezbinările şi tulburarea dintre fraţi. Şi, deşi au fost rugaţi, sfătuiţi, îndemnaţi, înştiinţaţi şi mustraţi de nenumărate ori, totuşi şi astăzi, nu numai că nu au voit să se-ndrepte deloc şi să părăsească lucrurile dezbinate şi dezbinătoare pe care le propovăduiau, dar s-au făcut tot mai împotrivitori pe faţă.
După ultima încercare făcută pentru unii din aceştia, în toamna anului trecut, 1976, la Poiana Braşov, ei nu numai că n-au vrut să asculte de îndemnurile şi de chemările frăţeşti, dar după aceea au pornit pe faţă, unii dintre ei, să facă şi mai mare spărtură în Lucrarea Domnului, în care trebuia de la început să fie – dacă au venit în ea – nişte lucrători smeriţi, care să ia bine seama cum clădesc deasupra, pe temelia care a fost pusă, şi cum lucrează împreună cu cei cu care au fost mai înaintea lor. (…) [Să] ţină seama cum au clădit cei dinaintea lor, ca să clădească şi ei întocmai, dacă ar avea cugetul curat. [Dar ei] vor şi caută pe toate căile să strice ceea ce au zidit înaintaşii şi să clădească cu totul altfel, stricând astfel Lucrarea Domnului în care au intrat, fără nici o teamă de cuvântul înştiinţării lui Dumnezeu că: „Pe cine va strica templul lui Dumnezeu”, adică lucrarea Lui, „pe acela îl va strica şi El”, Dumnezeu pe el (I Cor 3, 17).
De ce vă zicem noi, fraţilor, toate aceste lucruri? Pentru că vorbim ceea ce ştim. Şi pentru că va veni ziua când voi înşivă ne-aţi învinui înaintea lui Dumnezeu şi a Judecăţii Lui, dacă nu v-am spune acum aceste lucruri şi v-am lăsa să mergeţi mai departe pe urmele acestor dezbinători la prăpastie. Fiindcă dezbinătorul nu doarme. El lucrează. Şi, dacă încă n-a ajuns să facă şi aici la voi ceea ce a făcut în multe alte părţi, asta nu înseamnă că, dacă va fi lăsat şi mai departe tot aşa să facă, nu va face şi-aici tot aşa. Sunt sute de adunări frăţeşti care au fost şi mai mari, şi mai frumoase ca asta de-aici, dar pe care le-a dărâmat şi le-a nimicit acest duh al dezbinării prin uneltele şi uneltirile lui care s-au strecurat şi aici printre fraţi şi surori cu învăţăturile lor străine şi care vă împart în tabere şi vă fac să nu vă mai puteţi privi şi primi cu bucurie nici voi, unii pe alţii. De ce nu aţi vegheat oare cu toţii, ca să păstraţi cu scumpătate toate învăţăturile dintâi, şi acum, [primite în] Biserica părinţilor noştri în care am pus noi toţi legământul şi în care am aflat taina mântuirii, şi în care ne-au poruncit înaintaşii noştri să rămânem ascultători şi smeriţi, trăitori ai Evangheliei, ca nişte fiinţe noi în Domnul până la sfârşit? Căci noi nu L-am aflat pe Domnul în altă parte, ci aici L-am aflat.
De ce să vă mai feriţi acum, cum fac unii, de Taina Împărtăşaniei cu Trupul şi Sângele Sfânt al Domnului nostru Iisus Hristos, când este scris: „Să faceţi aceasta până voi veni Eu”? – şi, după cum ne-au învăţat şi au făcut părinţii noştri la sfârşitul felului de viaţă al cărora noi trebuie să privim şi să-i urmăm. De ce oare? De ce să vă feriţi, cum fac unii, şi de ce să vă ruşinaţi să vă mai faceţi semnul Crucii când vă rugaţi sau chiar şi când vă ridicaţi să vorbiţi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, când ştiţi bine că este scris să faceţi tot ce aveţi de făcut pentru el, spunând: „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, cum scrie la Matei 28, 19? Ce este oare nebiblic în asta? Şi n-au făcut oare aşa înaintaşii noştri? N-a fost tocmai Crucea, oare, chiar de la începutul Oastei, semnul ei cel scump? N-a fost ea semnul steagurilor noastre? Semnul legământului nostru pus pe pieptul nostru, deasupra inimii noastre, când ne-am predat şi ne-am hotărât pentru Domnul? Cine ne-a fermecat acum pe unii din noi tocmai în felul acesta, să vadă altfel? Şi cui folosesc astfel de învăţături? Pe cine fac ele mai bun, mai evlavios, mai smerit? Nu vedeţi că cine învaţă în felul acesta este un lucrător rău? Un trimis al dezbinării, un stricător al templului sfânt?
De ce vă spunem noi oare, cu toată durerea inimii, aceste lucruri tocmai acum? Pentru că ne doare sufletul când auzim că sunt fraţi şi surori care nu mai merg unii la alţii, care nu mai vorbesc unii cu alţii, care nu se mai pot privi unii pe alţii. Atunci nu se vede oare bine ce duh este acela care lucrează aceste roade? Atunci cum să putem noi sta nepăsători şi cum să putem muri în pace, ştiind că n-am făcut totul şi că n-am spus tuturor şi cu toată tăria, spre a le deschide bine ochii acelora care merg pe aceste căi şi spre a vedea prăpastia spre care merg, şi spre a se întoarce până ce n-au căzut de tot în ea? Până n-au căzut unde va fi prea târziu să mai fie ridicaţi, – cum a fost şi cum este pentru cei despre care v-am mai spus.
Aduceţi-vă aminte, acum patruzeci de ani – cei ce sunteţi mai bătrâni sau cei ce aţi citit istoria Oastei, sau cei care aţi auzit de la părinţii şi fraţii voştri mai mari, care au trăit-o – aduceţi-vă aminte ce lupte au fost atunci cu celălalt duh potrivnic: cu duhul literei omorâtoare de viaţă duhovnicească şi aducătoare de gheaţă peste via Oastei. Doisprezece ani de zile au ţinut atunci aceste lupte crâncene: din 1935 până în 1947. Mii de fraţi şi de surori, sute de adunări s-au dezbinat şi s-au nimicit atunci. Toţi cei care n-aveau cugetul curat şi inima smerită au fost pierduţi, căzând înapoi în păcatele şi-n pierzarea din care-i ridicase Duhul Domnului când îi trezise la o viaţă nouă cu Domnul, în adunarea Oastei Lui. Dar, fiindcă n-au rămas credincioşi, statornici şi smeriţi aici unde i-a ridicat Domnul Iisus şi n-au urmat învăţătura sfinţeniei şi-a ascultării, iată că s-au pierdut. Când a venit marea ispită, marea cernere, ei au căzut. Ce mari spărturi au făcut atunci mulţi lucrători răi în Lucrarea Domnului… Aduceţi-vă aminte cum unii dintre ei au ajuns chiar şi până aici, făcând rău şi dezbinând pe mulţi fraţi.
Unde sunt dezbinătorii aceştia acum? Unde este Oastea lor cea lăudată atunci şi puternică? Unde sunt sufletele lor astăzi? Nu mai este nici unul! Uitarea şi întunericul i-a înghiţit pe toţi. Iar Lucrarea curată a Domnului merge biruitoare şi puternică, mereu mai tânără, înainte. Căci ea este Lucrarea Lui, pe care El Însuşi o conduce şi-o veghează, pentru a-Şi împlini prin ea gândul Său fericit în patria noastră şi-n Biserica noastră. Până când tot poporul nostru va fi fericit în ascultarea de El şi toată Biserica noastră va fi vie, sănătoasă şi sfântă, aşa cum au dorit-o toţi Sfinţii noştri Părinţi şi toţi marii noştri înaintaşi. Căci nici o lucrare sfântă şi mare nu s-a putut face fără unitate şi fără dragoste; ci numai prin ele.
Astăzi avem de luptat cu alt duh vrăjmaş pentru unitatea şi dragostea noastră. Avem de luptat cu duhul sectarist, care are acelaşi scop ca şi cel literist din 1935. Tot de la Sibiu a pornit şi acel duh, ca şi acesta. Tot de acolo pornesc şi aceste învăţături potrivnice de astăzi, de unde au pornit acelea atunci. Şi tot aşa caută şi acest duh de-acum să-i dezbine pe fraţi şi să împartă adunările, ridicându-i pe unii împotriva celorlalţi şi ridicându-i pe toţi împotriva unităţii frăţeşti, cum căuta atunci şi-acela. Este acelaşi duh, fraţilor! Dar acum lucrează altfel şi prin alţii. De aceea spun că este acelaşi duh, pentru că atât scopul lui, cât şi roadele lui sunt aceleaşi unde pătrunde. Acela de-atunci a nimicit unele adunări; acesta de-acum nimiceşte altele. Dar tot nimicirea este scopul. Acela a lucrat prin unii, acesta lucrează prin alţii; dar şi aceia, şi aceştia începuseră tot de la Sibiu. Cei prin care lucrează dezbinătorul erau şi sunt unii din cei ce mâncaseră din acelaşi blid cu noi… cu Părintele Iosif; ba, care au mâncat atâta, până ce s-au îngrăşat şi sufleteşte, şi trupeşte până la nesimţire, precum spune Sfânta Scriptură: „…ca grăsimea lor”.
Deschideţi-vă ochii, ca să-i vedeţi! Nu vă mai îmbătaţi de chimvalele lor, de ţambalele lor răsunătoare! Nu vă mai lăsaţi înduplecaţi de răstălmăcirile lor, de alcătuirile lor meşteşugite prin care vă înduplecă, falsificând şi stricând versetele Cuvântului lui Dumnezeu, pe care părinţii noştri ni le-au lăsat curate şi sfinte; iar ei le răstălmăcesc, ca să vă lăsaţi bunele învăţături în care v-aţi născut şi aţi crescut duhovniceşte şi să vă rupeţi de rădăcina şi de butucul în care aţi fost altoiţi de la început de către Domnul Hristos în Lucrarea aceasta. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei care au urmat neascultarea şi veţi vedea că toţi au fost nimiciţi.
Veţi trăi şi veţi vedea… Sunteţi încă tineri şi în credinţă, mulţi, şi în vârstă. Şi veţi vedea că şi-acest duh care luptă acum să strice Lucrarea Domnului prin aceşti dezbinători va fi nimicit – şi el, şi ei – cum au fost nimiciţi cei dinaintea lor. Mulţi dintre cei ce staţi acum aici veţi ajunge să vedeţi aceasta; după cum mulţi dintre cei ce sunteţi aici aţi văzut şi cum au fost nimiciţi ceilalţi dezbinători, din cealaltă luptă a Oastei, sfârşită în 1947. Mai este oare acum cineva dintre acei ce sfâşiau ca nişte lei înfuriaţi Frăţietatea Domnului atunci? Aduceţi‑vă aminte cum ne ameninţau şi cum ne sfâşiau de fără milă şi de fără temere de Dumnezeu acum patruzeci de ani. Şi astăzi n-a mai rămas nimic din ei, decât nişte ruine care amintesc cutremurător ce soartă au toţi cei care se rup de fraţi, se dezbină de fraţi şi lucrează împotriva Frăţietăţii. Nu trebuie să mai treacă prea mulţi ani până când se va vedea că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu acei care vă tulbură astăzi. Care nu ascultă de unitatea frăţească şi care urmăresc şi-acum fărâmiţarea adunării Domnului. Uitaţi-vă ce s-a ales de adunările unde a lucrat acest duh, începând de la Sibiu, apoi Sighişoara, Făgăraş, Săsciori şi tot jurul acestora, unde erau odată atâtea adunări mari şi atâţia fraţi scumpi. Astăzi sunt numai ruine şi pustietăţi. Aceste duhuri vin acum şi-aici, să vă aducă şi vouă, prin învăţăturile lor, tot astfel de roade.
Dacă le doriţi, atunci primiţi-i şi urmaţi-le învăţăturile. Dar dacă vă îngroziţi de urmările lor de-acolo de unde au pătruns şi de pe unde au lucrat, atunci deschideţi-vă odată ochii. Iar cei care aţi fost prinşi în mreaja prefăcătoriei acestora desprindeţi-vă, dragii mei, şi scăpaţi… Rupeţi această mreajă. Rupeţi-o cu ei, cu aducătorii acestor învăţături, cu încredinţările lor care vi se strecoară prin tot felul de mijloace: folosind cântările, meditaţiile şi uneltirile felurite, spre a semăna tulburarea. „După întâia şi a doua mustrare – spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu –, depărtează-te de cel care face dezbinarea” (Tit 3, 10). A sosit, în sfârşit, vremea să ne deschidem bine ochii, să-i vedem pe toţi aceştia şi să facem aşa cum ne spune Sfântul Cuvânt faţă de toţi. Căci de zeci de ani tot nu mai vor şi nu mai vor să asculte şi nu mai vor să se îndrepte, ci continuă să facă aceleaşi dezbinări tot aşa şi astăzi. Sfânta Scriptură porunceşte: „…nici să nu-l primiţi în casă şi nici să nu-i spuneţi «Bun venit»” unui astfel de dezbinător, „căci vă faceţi părtaşi păcatelor lui” (II In 10).
A sosit, în sfârşit vremea, iubiţii noştri, să vă spunem hotărât şi clar să faceţi întocmai aşa de azi înainte faţă de cei dovediţi astfel, până ce nu va fi prea târziu şi pentru voi. Faceţi întâi astfel fiecare în inima sa faţă de aceste învăţături şi încredinţări străine, dându-le afară. Apoi veţi face acest lucru îndată şi hotărâţi şi faţă de cei ce vi le-au adus sau vi le mai aduc. Numai aşa Dumnezeu vă va binecuvânta din nou cu pacea sufletului vostru, cu pacea adunării voastre, cu pacea familiilor voastre. Căci numai unde este pace, prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi-al fraţilor, acolo este har. Pacea trebuie să vină prin lupta noastră. Iar harul vine apoi prin darul ceresc.
Preaiubiţi noştri, vă rugăm să ne înţelegeţi. Ştiţi că acum sunt aproape cincizeci de ani de când Domnul m-a chemat în această Frăţietate şi-a făcut să mă nasc şi eu în această familie, din butucul Oastei. Am muncit de-atunci şi-am suferit pentru fericirea acestei Lucrări şi Frăţietăţi împreună cu cei dintâi voluntari ai acestei frumoase şi dumnezeieşti Lucrări. Şi viaţa mea s-a împletit cu viaţa ei şi cu viaţa lor. Eu n-am fost nici al familiei mele, nici al meu, nici al casei. Ci am fost al Domnului şi al acestei Lucrări. Am fost al vostru: al fiecăruia şi-al tuturor, pentru Domnul, în această Lucrare – aduceţi-vă aminte! De aceea vorbesc aşa cum vorbesc acum. Căci după cum în tinereţea mea, acum atâţia zeci de ani, am luptat hotărât, cu toată inima şi cu orice risc, alături de Părintele Iosif şi de duhul Oastei împotriva duhului care atunci ameninţa viaţa şi unitatea Lucrării Oastei şi voia s-o abată de la împlinirea scopului pentru care o ridicase Duhul Sfânt în Biserica noastră şi-n poporul nostru, tot aşa, zic, mă văd nevoit şi acum, la bătrâneţe, să lupt cu şi mai multă hotărâre împotriva duhului sectarist, care urmăreşte exact tot acelaşi scop. Numai că acum sunt altele uneltele şi altele uneltirile, dar uneltitorul este acelaşi; şi dorinţa lui, şi lupta lui este să nimicească.
Ştie singur Domnul dacă nu acest cuvânt pe care vi-l spun acum este ultimul. Ştiţi în ce împrejurări am fost numai cu puţină vreme în urmă. Unii dintre fraţi m-au văzut că mă frământam în chinuri ca de moarte. Aş fi dorit atunci mult mai mult să mă mut la Domnul, socotind că, pentru o viaţă de om, ar fi fost de-ajuns cât am dus. Dar voia Domnului a fost să mai fiu încă în viaţă şi acum, deşi şi acum merg tot pas la pas alături cu primejdia morţii. Poate că, dacă am mai trăit până acum, a fost şi pentru ca să vă pot spune atât de răspicat şi de apăsat acest cuvânt şi aceste înştiinţări. Fiindcă se pare că încă mai sunt unii dintre noi care n-au învăţat nimic din păţania lui Core, Datan şi Abiram, pe care i-a înghiţit osânda neascultării lor. Şi pentru cei care uită aşa de repede pildele Bibliei şi-ale istoriei am mai trăit şi noi, să mai spunem aceste lucruri. Pentru mulţi, aceste lucruri poate sunt ultimele, aşa cum au fost pentru cei câţiva de la Poiana Braşov în noiembrie 1976. Aş dori însă – şi mă rog Domnului – ca aici să fie măcar cineva care să ia aminte şi să înţeleagă aceste înştiinţări. Că, dintre cei care le-au auzit atunci, în noiembrie 1976, la Poiana Braşov şi trebuiau să se îndrepte, mi se pare, cu durere, că nu le-a primit şi că nu le-a ascultat, şi că nu le-a înţeles chiar nici unul. Ce dureros este acest lucru, că toate jertfele care s-au făcut pentru aceştia atunci şi… până atunci, s-au dovedit zadarnice… Le vor fi spre osândă veşnică, cum le vor fi şi celor care n-ascultă aceste înştiinţări tot aşa. Să nu fie aşa şi cu cei de-acum! Ci, primind cu o inimă smerită Cuvântul şi îndemnul Duhului Sfânt, fiecare să înţeleagă şi să revină acolo unde i-a aşezat Duhul Sfânt de la început, cu o inimă ascultătoare şi curată, trăind în duhul şi-n învăţătura Frăţietăţii noastre, ferindu-se de toţi cei care o dezbină – acum cunoscuţi fiind. Şi acum înştiinţaţi fiind de toate aceste lucruri spuse clar şi-n Cuvântul lui Dumnezeu, şi-n hotărârea frăţească.
Ce fericit Se va întoarce atunci Duhul Sfânt, cu tot harul promis de El, peste acei care vor fi o inimă şi-un gând în Domnul – aşa cum au fost în primele zile ale Oastei şi-ale Bisericii, [descrise] în Faptele Apostolilor şi în istoria Lucrării – din această familie şi Biserică şi din aceste neuitate locuri, în casele acestea ale bunicilor de la Preluci şi-ale mlădiţelor lor.
Cu aceste gânduri – şi dulci, şi amare, şi fericite, şi îndurerate – vreau să închei acest cuvânt. Sufletul meu este plin nu numai de durerea pentru neascultători, ci şi de credinţă şi de nădejde pentru cei care ascultă, că taina şi puterea dragostei va birui şi că aceste suflete scumpe pe care le-am cunoscut alipite de Domnul şi de fraţi cu smerenie şi cu ascultare, aici şi-n alte părţi, vor rămâne tot aşa şi după ce acest vânt trecător, tulburător şi rău va fi trecut. Pacea fericită se va aşterne iarăşi peste toate aceste locuri şi suflete scumpe şi iarăşi Hristos va fi totul în toţi, şi la sfârşit ca la început.
Dumnezeu să vă binecuvânteze, miri scumpi, nuntaşi scumpi, familie scumpă, casă scumpă, cetate scumpă… Dumnezeu să vă binecuvânteze şi rădăcinile, şi ramurile; şi părinţii, şi copiii; şi trecutul, şi viitorul; şi familiile, şi adunarea. Grăuntele căzut de-atâţia ani aici, facă Domnul să rodească mereu alte sute, spre slava şi bucuria Domnului şi spre creşterea şi propăşirea Lucrării sfinte prin care a voit Domnul să ajungeţi să primiţi făgăduinţa şi comoara mântuirii Lui şi prin care v-a poruncit El să v-o duceţi până la sfârşit, împreună cu noi, întocmai cum aţi primit de la început. Împreună cu noi, cei pe care ne cunoaşteţi şi ne ştiţi de la început cât de statornici am rămas prin toate furtunile şi secetele; prin toate bucuriile şi durerile; prin toate lacrimile şi cântările, aceiaşi ieri, azi şi-n veci, alături de Domnul nostru, de părinţii şi înaintaşii noştri şi de voi toţi, în aceeaşi învăţătură şi dragoste dintâi, cum ni s-a poruncit.
Harul Domnului nostru să fie cu toţi cei ce-L iubesc şi-L ascultă pe El în curăţie. Fericirea Lui să vă însoţească în toate zilele, până în Ierusalimul Său cel ceresc, unde ne vom întâlni cu toţii, împreună cu înaintaşii noştri şi împreună cu toţi urmaşii noştri care vor păstra până la sfârşit încrederea de la început, pe care o aşteaptă o mare răsplătire.
Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos!
Fragment dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz trimis pentru nunta de la Preluci – 23 august 1977
preluat din «STRÂNGEŢI FĂRÂMITURILE», vol 3