Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare de comemorare a Părintelui Iosif TRIFA
… Am zis, noi încă nu ştiam. Şi atunci Dumnezeu ne-a mai trimis un fiu. Ne-a mai trimis un slugă a Lui. Ne-a mai trimis un om al Său. Ne-a mai trimis un vestitor al Lui. Aşa ca în toate vremile şi în toate veacurile, Dumnezeu a trimis câte un profet al Lui la toate neamurile pământului şi la toate generaţiile. Nouă, prin îndurarea Lui, ne-a trimis şi nouă Dumnezeu. Se spunea [aici] la început: oare de ce Dumnezeu a ţinut atât de mult la poporul nostru, la neamul nostru?
Neamul nostru de la naşterea lui s-a născut creştin. Împăratul Traian, care a venit şi a cucerit Dacia, de-acolo din Roma a trimis la noi, în Dacia noastră, pe cei mai buni creştini. I-a adus aici. I-a colonizat aici în Dacia noastră. I-a exilat, să se scape de ei, să nu mai fie acolo. I-a trimis aici. Ceea ce a făcut el din ură şi din răutate, pentru noi a fost lucrul cel mai mare şi cel mai scump. Că ne-a trimis prin ei credinţa, în Dacia noastră de altădată. Şi când poporul nostru s-a născut din daci şi din romani, nu le-a mai spus nici daci, nu le-a mai spus nici romani. Le-a spus români. Dar ei s-au născut atunci creştini.
Ce binecuvântare a fost pentru poporul nostru românesc, chiar paguba aceea pe care a crezut împăratul Traian că o face trimiţând în exil aici pe cei mai zeloşi, pe cei mai buni credincioşi creştini de pe vremea lui, de-acolo. Dacă Dumnezeu aşa de bun a fost cu noi şi cu poporul nostru, El ţine minte şi astăzi şi nu uită de acei de-atunci, de părinţii de-atunci, de credincioşii de-atunci, de creştinii de-atunci.
Dacă ne-am duce noi cu gândul la trăirea lor cea minunată… dacă ne-am duce noi cu gândul la sărbătorile lor, pe care le trăiau ei şi le sărbătoreau atunci, după ce s-a încreştinat poporul nostru, am rămâne plini de uimire şi plini de bucurie. Şi am spune: „Doamne, mare eşti Tu!”. Despre ei au scris scriitorii de pe vremea de-atunci. Au trimis scrisori împăratului de la Roma. Când el întreba şi cerceta ce fel de oameni sunt, cum sunt, scriitorii de pe vremea aceea spuneau: „Aceştia sunt cei mai paşnici oameni de pe toată faţa pământului. Aşa se iubesc ei într-olaltă. Aşa muncesc ei. Aşa sunt supuşi stăpânirilor. Cu ei n-are nimeni treabă niciodată. Sunt oamenii cei mai paşnici şi cei mai buni”. Aşa scriau despre credincioşii, despre creştinii, despre părinţii noştri cei dintâi.
Aşa părinţi am avut noi. Aşa creştini au fost la început.
Dar, cu vremea, cu timpul, peste ţara şi poporul nostru au trecut iarăşi limbi păgâneşti şi ne-au robit fără de milă, şi au lăsat urme murdare iarăşi peste faţa pământului, şi-au lăsat obiceiuri stricate şi murdare. Şi ele au prins încetul cu încetul. Ne-au prins iarăşi. Şi pe mulţi i-au înjugat şi i-au încleştat. Şi acum suntem iar aşa de departe, cât de departe e cerul de pământ.
Ce sărbători sărbătoreau ei, părinţii noştri, creştinii cei dintâi! Ce sărbători se sărbătoresc astăzi, în jurul nostru, pe pământul nostru, în ţara noastră, în satele noastre? Cum sărbătorea ei botezurile atunci! Cum cântau şi-L lăudau pe Dumnezeu prin psalmi şi prin cântări de laudă! Dacă ne-aducem aminte, cântările care se cântă la biserica noastră: laudele, antifoanele, sedelnele, pe toate glasurile, ei atunci le-au cântat. Noi de-atunci le avem. Acum a secat acel izvor. Noi le-am scris pe hârtie şi nu mai avem altceva de-atunci.
Prin unele ţări pe unde nu plouă toată vara, cei de-acolo strâng în bazine apă din zăpada de iarna şi numai pe aceea o au vara. Aşa am făcut noi. Atunci a fost vreme de-a izvorât mereu şi-a curs, şi-a curs mereu. Şi noi am strâns în bazine de-atunci, şi azi nu mai avem decât ceea ce luăm din bazinele acelea, după vremea aceea.
Ce sărbători erau nunţile lor atunci! Cum putea Domnul Iisus cu Maica Sfântă şi cu ucenicii să stea la nunţile lor, în sărbătorile nunţii lor! Nunta este o Taină dintre cele şapte Taine. E o Taină sfântă nunta! Dar – cum spunea cineva pe vremea noastră – ceremonia la nuntă astăzi e mai mult decât barbară. Cu femei destrăbălate, ce fac taina de ocară, cu beţii, cu bătăi. „Văzui şi eu o nuntă odată aşa cum spui tu – discutau doi împreună – fără steag, fără cântec. Era mare veselie. Era joc şi voie bună. Alcoolul curgea gârlă, totul mergea bine, strună. Însă pe la miezul nopţii, creştinii, cei botezaţi, au făcut din veselie câmp de luptă între fraţi: zburau scaune şi pahare ca într-un război deplin. Ce să spun… amestecară sângele la mulţi cu vinul…”.
Dar la nunţile pe care noi le facem creştineşte, [aşa ceva] nu se întâmplă niciodată; le petrecem îngereşte. Şi astfel de obiceiuri, noi luptăm să se lăţească printre toţi creştinii, iarăşi, din toată ţara românească.
Am zis, o trimis Bunul Dumnezeu câte-un om, câte-un profet, câte-un prooroc la toate generaţiile. Dar la poporul nostru românesc a trimis Dumnezeu un om deosebit: Părintele Iosif.
De pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica noastră Ortodoxă n-a mai fost un om ca el. Au mai fost oameni… au mărturisit, au luminat cât au putut în jurul lor. Dar omul acesta a fost un far puternic care a luminat, care a arătat şi care a strigat, şi care a trâmbiţat cum n-a mai trâmbiţat nimeni aşa de puternic şi desluşit. El a spus: „Treziţi-vă din somn, creştini, / creştini numai de nume, / când Domnul îşi trimite azi / apostolii prin lume”.
Vorbeam azi cu fratele Grigore: „Încă mai sunt oameni cu inimă. Când le cere Dumnezeu un leu, mai dau şi ei doi. Dacă le cere-o găinuţă, o dă pe cea slabă, n-o dă chiar pe cea mai bună. Dacă le cere o pâine, Îi dă şi pâine. Numai inima nu-şi dă oamenii lui Dumnezeu. Numai viaţa nu I-o dă lui Dumnezeu. Le cere Dumnezeu ceva mai mult, mai scump? Sunt aşa de puţini care dau… sunt foarte puţini.
Ziua Părintelui Iosif o sărbătorim noi astăzi. Pentru Lucrarea Oastei, ziua aceasta este cea mai mare sărbătoare. Cum sărbătoare am zis că-i ziua când S-a născut Mântuitorul, cum sărbătoare am spus că-i ziua când a înviat Mântuitorul, apoi sărbătoare este [ziua de astăzi] pentru noi, căci prin această sărbătoare, prin această zi şi prin acest om, noi am cunoscut Cuvântul şi Evanghelia.) Eu, când eram copil, citeam cărţile lui cu atâta drag şi cu atâta bucurie… Auzeam de-o pocăinţă, dar nu-mi plăcea. Dar când am auzit despre această pocăinţă, în Biserica noastră, am spus: „Doamne, aici e şi-al meu loc. Ajută-mi (…)
Ar fi trebuit, în seara aceasta, numai despre el să vorbim, despre viaţa lui, despre osteneala lui, despre suferinţele lui prin care l-a trecut Dumnezeu ca să-l călească şi apoi, prin el, să poată lucra cum n-a mai lucrat prin alţii. (…)
Aşa a fost gândul [mamei lui]: ca el să se facă preot, să se facă vestitor al Evangheliei (…). Când măicuţa lui n-a mai putut vorbi, ultima dată, a luat Psaltirea de la căpătâiul ei şi i-a dat-o lui, lui Iosif (…), zicând: „Iosife, ţine cartea aceasta. În ea mi-am găsit eu mângâierea şi rugăciunile mele. În ea să-ţi găseşti şi tu bucuria şi mântuirea; şi tu, şi mulţi prin tine”. A fost o prorocie a maicii lui. I-a dat cartea şi pe urmă a închis ochii.
O, câte mame oare vor mai şti să dea copiilor lor cartea aceasta sfântă?… Mamele ştiu să dea la copii tot ce au mai bun în ele, tot ce au mai scump. Mama este o jertfă pentru copii, până când îi creşte. Le dă tot ceea ce are: şi viaţa ei o dă, şi sănătatea din ea, tot dă copiilor. Dar au fost rare mamele care au ştiut să le dea pe Hristos copiilor lor. Au fost rare mamele care le-au dat Evanghelia. Când au plecat din lume, le-au lăsat casa, şi le-au lăsat haine şi CEC-uri altele. Dar aşa de puţine au fost acelea care au ştiut să le lase lor credinţa; să le lese lor Biblia, cartea de cântări, locurile şi căile dragi pe unde au umblat paşii ei după Hristos cu fraţii. Aşa de puţine mame au fost…
Aceea a fost şi mama Părintelui Iosif.
Am zis: a dorit şi ea, a dorit şi el să se facă preot. Pentru ca să se facă vestitor al Evangheliei. Aşa a fost planul lui Dumnezeu cu el dinainte de zămislirea lui.
În timpul şcolii, se îmbolnăveşte. A trebuit un an să întrerupă şcoala. Bunul Dumnezeu S-a îndurat însă şi iar l-a vindecat. Şi aceasta o fost o încercare: „Iosife, tu trebuie să înveţi nu numai şcoala pământească. Eu am cu tine un plan, Eu am cu tine un gând, să te ţin mai lângă Mine. Cei mai sănătoşi nu stau lângă Dumnezeu; se duc după lume, Iosife. Eu vreau să stai mai lângă Mine, şi mai puţină sănătate-ţi dau. Dar vei primi harul Meu şi dragostea Mea, mai mult (…)”.
Îi redă iarăşi sănătatea. Îşi termină şcoala. După şcoală, primeşte diploma şi de învăţător, şi de preot (că atunci aşa era, nu ca în vremile noastre). Şi ajunge el în satul Vidra, al moţilor, în satul lui Avram Iancu, să fie păstor, să fie preot. Se căsătoreşte cu o nepoată de-a lui Avram Iancu, Iuliana.
Anii sunt fericiţi doi sau trei. Le dăruieşte Dumnezeu un copilaş drag. Dar când începea să umble şi să spună „mamă” şi „tată”, când era mai drag, li-l cere Dumnezeu înapoi. Şi trebuie să-l dea. Le mai dăruieşte unul şi moare şi acela când începea să gângurească şi să vorbească.
Le mai dăruieşte un al treilea. Dar nu după multă vreme se îmbolnăveşte soţia. La vârsta de 22 de ani, o îngroapă în cimitirul din Vidra, înaintea bisericii, unde se odihneşte şi doarme somnul liniştit până la înviere.
Ei, fraţii mei dragi, de când aţi cântat voi în cântarea aceea: „El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară”. Ştiţi voi ce-nseamnă lucrul acesta? Ştiţi voi ce simte inima zdrobită atunci când nu mai ai pe nimeni? Când ţi s-o luat tot ce-ai avut drag, tot ce-ai avut scump; ţi s-au smuls toate rădăcinile?
Rămâne doar cu un singur copilaş micuţ. Al nimănui. Să plece pe drumul spre Sibiu. Acolo îl cheamă Dumnezeu, că are un plan cu el. La Sibiu! Să lase Vidra…
Când a plecat el din Vidra, s-au dus oamenii la biserică şi au tras clopotul în dungă, ca de foc. Şi plângea tot satul. Plângeau toţi pentru el. S-a dus întâi pe la biserică, să sărute cele trei morminte… „simţindu-mă singur, să cânt singurel: / mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Ce frumoase sunt adunările noastre! Nu ne pare departe, nu ne pare frig, nu-i ploaie, nu-i noroi când venim să ne-ntâlnim cu voi, să cântăm dulcelui Iisus iubirea Golgotei. Dar noi cântăm lacrimile părinţilor. Cum copiii mănâncă la masă prăjituri şi ei nu ştiu că-s sudorile şi munca părinţilor lor, aşa nu ştim şi nu ne dăm noi seama ce cântăm noi. Cine a plătit aceste sfinte bucurii pe care le avem noi? Omul trimis de Dumnezeu! Trimis nu la evrei, ca altădată. Nu la popoare de demult. Ci la poporul nostru, care s-a născut creştin. Şi Şi-a adus aminte de părinţii noştri de-atunci şi de aceea a mai trimis un profet, a mai trimis un om, ca iarăşi să le trezească conştiinţa şi iarăşi să le aducă aminte: „Voi sunteţi creştini! Nu mai trăiţi păgâneşte! Încetaţi cu păgânătatea! Aduceţi-vă aminte că purtaţi un nume înalt, un nume sfânt, un nume mare. După Hristos, voi sunteţi creştini, nu mai sunteţi păgâni. Întoarceţi-vă înapoi. Hristos vă cheamă, veniţi la El”.
„El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară / şi pribeag mă trimise prin lume şi ţară. / Simţindu-mă singur, să cânt singurel: / mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Durerea şi lacrimile, şi suferinţa l-a adus mai lângă Domnul. Aşa l-a călit Dumnezeu. Aşa l-a oţelit Dumnezeu. Pentru ca atunci să poată să spună şi să vestească cum n-a mai vestit nimeni aceste lucruri mari, ca să ajungă până la urechile noastre.
A ajuns la Sibiu şi trebuia să auzim şi noi vestea dulce a Evangheliei.
Pe vremea aceea, omul acesta mic şi slab, care nu mai avea nimic, numai pe Dumnezeu şi o credinţă uriaşă în el, îşi comandă o tipografie, care a costat un milion şi cinci sute de mii. Pe vremea aceea! Astăzi un milion şi cinci sute de mii nu-i cine ştie ce. Acum au oamenii bani şi-şi fac palate şi blocuri, şi case. Dar atunci aceasta a fost o sumă extraordinar de mare. Cum a avut omul acesta îndrăzneală şi curaj să se bage şi să se afunde într-o datorie atât de mare? A vândut tot ceea ce a avut la Vidra după soţia lui, care a fost bogată. A vândut tot, tot, tot şi a plătit o sumă micuţă, ce-a putut. Şi s-a îngropat în datorii… un milion şi cinci sute de mii de lei.
Şi a început, prin tipografia aceasta, să trimită apoi hrană prin toată ţara noastră. A scos foaia «Lumina Satelor». Şi într-adevăr, aşa a făcut. Acea foaie, pe unde a ajuns, a adus lumină prin toate satele. Se ducea pe la primării, pe la şcoli, pe la preoţi, pe la toţi, în toată ţara. Se vestea acolo de Iisus cel Răstignit cum n-a mai fost o altă foaie în ţara românească. Şi veneau, se întorceau sufletele la Domnul cu sutele de mii.
N-a trecut multă vreme. La zece ani, după mărturisirea lui puternică de la Sibiu, prin scoaterea foii, a anunţat la foaie că 200.000 de fraţi s-au întors până atunci la Dumnezeu. Dar el era îngropat în datorii până în grumaz. Cum spunea fratele Traian: „Cât am fost cu el, patru ani (am scris la o masă cu el), l-am văzut tot cu acei pantofi, tot cu acea pălărie, tot cu acel palton… tot cu aceleaşi hăinuţe slabe şi sărace. Am mers o dată cu tramvaiul şi n-a avut nici cinci lei să dea la tramvai. Şi-a scos ceasul din buzunar şi l-a dat, până mâine, când se-ntoarce înapoi…”, dacă-i va avea. Sărac, dar a îmbogăţit atâtea suflete. Pe-atâţia şi pe-atâţia… Tipografia trebuia plătită. Hârtia era scumpă. Trebuiau angajaţi oameni care să lucreze la tipografie. Toţi trebuiau plătiţi. De unde? Din câţi primeau foile şi cărţile, unii plăteau, alţii nu mai plăteau. De unde?… Trebuia iar să dăm, şi iar să le dăm. Şi-am zis că vorbeam cu fratele Grigore astăzi că oamenii dau un leu şi dau şi-o hăinuţă (care-i mai slabă, nu pe cea mai bună) sau dau doi lei, sau dau o pâinişoară.
Părintele a anunţat prin foaie de datoria mare pe care-o avea. Şi un frate din Bucureşti, care era pensionar, i-a trimis 2000 de lei: „Părinte, ajut şi eu, din pensioara mea, la datoria aceasta mare, pentru că prin tipografia şi prin scrisul tău cel fermecat, Dumnezeu m-a scos pe mine din moarte şi din întuneric. Şi, ca recunoştinţă, îţi trimit şi eu 2000 de lei”.
În timpul acesta, un colonel din Moldova scrie: „Părinte, de când m-am întors la Dumnezeu, am făcut mari minuni: am zidit, părinte, patru biserici, care au costat un milion. Am făcut patru fântâni. Am cumpărat patru vaci cu lapte la patru familii sărace”. Dar la părintele nu s-a îndurat să trimită nici 1000 de lei ban. Bine a făcut că a făcut bisericile; bine a făcut că a cumpărat vaci cu lapte la săraci şi că a făcut fântâni. Dar a făcut rău că l-a lăsat pe părintele lui în datorii până-n gât. N-a ştiut să dea acolo unde a trebuit să dea. Unde trebuia mai mult. Omul acela ar fi putut plăti tipografia numai el singur şi-apoi să facă câte o bisericuţă, dacă mai putea. Pentru că la bisericuţa aceea se duceau două sute de oameni, dar de-aici, din fântâna aceasta, din tipografie, se hrăneau milioane de oameni. Şi scrisul lui cel fermecat – cum cântăm noi: „pe noi, pe mii de suflete pierdute, / ne-a scos din moarte şi păcat”.
Scrisul lui cel fermecat a ajuns până în Canada; a ajuns până în Australia; a ajuns până la marginile pământului. Şi avea abonaţi din părţile acelea. N-a mai scris nici un om ca el. Nimeni n-a mai scris aşa ca el. …