Moise Velescu, din PROFETUL VREMILOR NOASTRE
În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).
Cu ochişorii blânzi şi cu faţa frumoasă, copilaşul, care părea mai mult un îngeraş decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii şi duioşii ochi ai mamei lui credincioase.
Aceştia însă se împărţeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.
Aşa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinţii Dumitru lui Nicolae şi Anuţa, născută Bota, a fost dus la biserică şi botezat în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana şi de toate uneltirile lui şi unin-du-l cu Hristos.
Numai mama, Anuţa, care a petrecut această zi în post, în rugăciune şi în citire din Psaltire, a şters lacrimi din ochii ei cei buni.
În toţi cei 7 ani care au urmat, ori de câte ori privea copilul acesta ce primise numele de Iosif, mamei i se părea că nu se mai satură de chipul lui plăpând şi că îi paşte o neprevăzută despărţire.
Pentru copilaşul Iosif, spre deosebire de ceilalţi, întreaga lui fericire era în a privi pe mama lui.
Cu cât timpul trecea, toţi ai casei ştiau că Iosif este copilul iubit al mamei. Faptul acesta nu era privit cu invidie sau cu nemulţumire de către ceilalţi, ci ca o plăcută şi dulce părtăşie a frumoasei lor iubiri.
Astfel, Iosif deveni ajutorul cel mai de nădejde al mamei! El o ajuta să legene o surioară sau un frăţior mai mic, el ajuta la spălat de rufe, el, la mâncare, şi când mama mulgea vacile, el ducea şiştarul, apoi privea tot timpul mulsului pe buna lui mamă şi primea o cană cu lapte proaspăt.
Într-o zi însă când mama mulgea o vacă în curte, un tăuraş se repezi spre ea şi, lovind-o, o trânti jos împungând-o cu coarnele lui tari.
A alergat Iosif spre vita înverşunată, strigând, plângând şi cerând ajutor, dar mama, răsturnată la pământ, gemea sub picioarele şi coarnele ucigaşe.
După alungarea vitei, mama a fost ridicată pe braţe, dusă şi aşezată în casă pe pat, sleită de puteri şi suferindă.
Au urmat zile de mare zbucium şi durere, căci cu tot ajutorul dat, în această situaţie, nu s-a mai putut schimba nimic din cursul nefericirii. Bunei mame, care era pe moarte, mai dureroase îi păreau privirile ochişorilor înlăcrimaţi ai copiilor din jurul ei, decât rănile cauzate de coarnele sălbaticei vite.
Ce greu le putea suferi pe toate! O străpungeau până în străfund întrebările puse de glasurile copilaşilor nemângâiaţi, întrebările lor pline de temeri şi umede de lacrimi îi sfâşiau inima ei de mamă.
Dar dintre toţi, cel mai nemângâiat, cel mai trist şi mai zdrobit era el, Iosif. Inimioara lui era cea mai arsă şi sufletul lui, cel mai durut. Toţi mai întrebau câte ceva, numai el nu afla cuvânt îndeajuns să-şi mângâie mama îndurerată.
Doar mânuţa lui, la cei şapte anişori, o trecea uşor, mângâietoare şi moale, peste obrazul mamei. Iar mâna iubitoare a mamei lui bune, pe care o lipea de obrazul lui ud, o ducea la guriţa lui arsă ca a mamei lui şi o săruta.
Aici însă sub pernă era o unică comoară – Psaltirea mamei, cea din care citea ea, presimţindu-şi despărţirea, în ziua botezului lui. Iar acum, cu mâna tremurândă, luând-o de sub pernă, o pune în mânuţa copilaşului iubit, trecând-o ca prin baia unui alt botez, prin lacrimile ei şi sărutând-o ca întâia dată atunci, demult, sub arinul cel bătrân.
Şi astfel, Dumnezeu, prin darul oferit de mamă şi prin puterea Lui divină, preschimbă mâhnirea copilaşului îndurerat, într-o nelumească şi duioasă bucurie ce se va prelungi, umbrindu-l ca o binecuvântare, peste întreaga lui viaţă. Iosif a pierdut o mamă pământească, dar a dobândit un Tată Ceresc. Psaltirea mamei va fi, pentru reali-zarea viitoarei sale misiuni, ceea ce a fost toiagul, pentru misiunea lui Moise.
Mai târziu, când amintirile acestor clipe de neuitat din viaţa mamei sale îi vor pune lui condeiul în mână, va scrie aceste cuvinte:
Mamă…creşterea bună din casă – casa de la Ierihon.
Mama, acaftist, Psaltirea.
Înţeleg că moştenirea mamei e mai scumpă ca toate. Dacă aş fi pierdut-o, nimic s-ar fi ales de toa-tă învăţătura mea.
Învăţătura mea a intrat în al-via cea adevărată: a credinţei.
Mama: conturele ce a făcut, a apăsat urma credinţii în ceara tânără a sufletului, inimii mele…
Toată ştiinţa, învăţătura a întărit numai ceea ce mi-a lăsat mama: credinţa.
Alvia, mama mi-a croit-o. Ştiinţa numai a adâncit-o. (…)
…Mamă… numai 7 ani am avut norocul să grăiesc acest nume sfânt… Parcă o văd pe patul suferinţei cu ochii vii, cu graiul stins – mă chema la sânul ei de mamă.
Parcă văd – pomana – pe tata…
Mi-a dat… o carte cu scoarţe groase… veche… Era Psaltirea… N-am înţeles darul ei… azi… înţeleg, moştenirea.
Eu eram cel mai mic şi teama ei era mai mare pentru mine.
Mi-a dat o carte, îmi temea viitorul meu, sufletul meu.
*
Ştiinţa pusese odată această carte, o aruncase într-un fioc – azi „adevărata ştiinţă“ a pus-o în fruntea tuturor.
*
În biblioteca mea am pus Psaltirea mamei – în fruntea tuturor.
*
La a II-a întâlnire
Mamă dragă – ţi-am păstrat moştenirea…
Iosife dragă, vino la mama.
(Din manuscrisul Părintelui cu aceste însemnări privitoare la mama sa şi la Psaltirea ei se poate observa faptul că ele au fost scrise şi apoi completate în diferite rânduri).
Cuvintele spuse de mama lui, odată cu împroprietărirea sa cu această Psaltire, i-au rămas săpate cu litere ca de foc în inima lui, încât i-au devenit o călăuză pentru toată viaţa, iar cele aflate în paginile Sfintei Cărţi, au adus mângâiere şi mântuire pentru el şi pentru mulţi.
Mama sa îl va fi cuprins cu drag, va fi luat între plăpândele ei mâini, căpşorul copilului înlăcrimat, strân-gându-l pentru ultima dată la pieptul ei, lângă inima ei de mamă şi îl va fi sărutat tăcut, oftând îndurerată.
Îi va fi pus în mânuţele lui micuţe această Psaltire, această Carte cu scoarţe groase, şi-i va fi zis, fericită totuşi: „Iată, fiul meu, «moştenirea» care te va îmbogăţi pe tine şi pe toţi cei care te vor asculta“.
Ce va fi simţit el în ceasul acesta, nimeni nu poate şti. Însă cereasca înţelepciune găseşte întotdeauna mijlocul prin care să transforme chiar şi întristările cele mai mari în tot atât de mari binecuvântări. Şi clipa îmbrăţişării Psaltirii, în acest ceas dureros, va fi o clipă a unor asemenea binecuvântări.
Era un sfânt început al binecuvântărilor ce nici până astăzi nu au încetat.
Acest început a fost în anul 1895, anul morţii mamei lui.
Filele calendarului s-au întors mereu, iar Iosif a terminat cele patru clase primare în Certege. Apoi, cum copilul era şi plăpând, dar şi înţelept, se hotărâră în familie ca el să urmeze gimnaziul din Brad. Dumitru Trifa, tatăl copilului, după trecerea timpului de doliu, rămas cu şase copii orfani, tânăr fiind, se recăsătoreşte cu Alexandra Toc din Vidra, care devine o mamă neîntrecută în dragostea cu care îmbrăţişează copilaşii orfani.
Cine va răsfoi publicaţiile anilor 1914-1920, va putea afla în cele tipărite, nu numai în Ardealul lui Goga, ci şi dincolo de Carpaţi, amintirile drumurilor făcute de Părintele Iosif, ca elev, împreună cu moţii lui, venind sau ducându-se la Beiuş peste munţii Bihorului, după terminarea celor patru ani de la Brad.
Trăind alături de moţii lui, le-a cunoscut durerile şi asta l-a determinat, mai târziu, să publice sub titlul: «Din durerile moţilor», nenumărate articole la diferite publicaţii spre a le putea ajuta la uşurarea multelor şi marilor dureri cauzate de nedreptatea ce li se făcea de către nedreptele orânduiri ale acelor vremuri.
Vor urma apoi, în viaţa lui, ani de suferinţă şi de boală.
Tatăl său, Dumitru – care în copilărie asculta povestirile tatălui său Nicolae, moţul cel frumos şi bravul oştean a lui Iancu, martorul multora dintre cele ce puţini le ştiu (precum era scopul urmărit de Iancu pentru înfiinţarea unei «Academii de Drept» în Câmpeni) – era hotărât să-l dea pe Iosif la o asemenea şcoală ca să devină, cum spunea el, avocat ca şi Iancu.
Însă divina înţelepciune – care prin mama lui cea adevărată i-a pus lui Iosif în braţe Psaltirea lui Iancu şi nu lancea lui Horea – a rânduit ca cea de-a doua mamă, tot bună şi ea, să urmeze calea cea hotărâtă de Sus. Ea a zis:
– Pe Iosif, cu cheltuielile mele şi cu grija mea, ajutată de Bunul Dumnezeu, preot am să-l fac!
Aşa a zis Rusanda, pentru că aşa hotărâse Dumnezeu.
Dar au urmat apoi ani de suferinţă, rămânând în vacanţe, în ceasurile de linişte şi în zilele senine printre poienile de la Certege pline de legendare amintiri şi de atât de familiare privelişti. Aici s-a adâncit el în cuvintele Psaltirii Sfinte, pe care străluceau cele două iscălituri scăldate cu ultimele lacrimi ale neuitatei lui mame bune. Continuă apoi alţi patru ani la Gimnaziul din Beiuş.
Dar şi acestea vor trece şi va merge să urmeze cursurile teologice la Sibiu.
În acest înalt for de cultură transilvăneană, va lega prietenie cu mulţi studenţi din alte centre universitare, contribuind prin aceasta la formarea unui climat de solidaritate în scopul unităţii naţionale.
Pana cu care scria el a fost muiată în esenţa unei sacre iubiri faţă de neamul românesc şi faţă de credinţa cea străbună. Până la mormânt va dovedi cu fapta ce trebuia să facă un cărturar şi un apostol, pentru neamul său şi pentru credinţa lui.
În 1910 termină Academia Teologică, începută în 1907.
Neuitate vor rămâne amintirile acestor ani, în care el a putut să-şi însuşească cunoştinţele necesare scopului pentru care Divina Înţelepciune îl pregătea.
Pe caietul cu însemnările de la orele de „Pastorală“ ţinute de prof. dr. Er. Roşca, aflăm acum, peste 70 de ani, o notiţă care ne va ajuta să ne putem face o clară părere despre nobilul caracter al acestui mare om pe care îl pregătea Dumnezeu. Definind calităţile caracterului unui adevărat preot, el scria atunci: Se pretinde, din punct de vedere al caracterului de preot, curaj, înţelegându-se sub această facultate cu care stăruim în convingerile noastre, a nu se lăsa abătuţi de nimic şi de nici o autoritate, presiune etc.
Să nu se poată altera.
Pururea să simtă şi să aibă în vedere că numai şi numai la Dumnezeu e răspunzător pentru activitatea sa. În comună, poate cel mai păcătos e primarul, un om bogat cu multe neamuri; e datoria mea să-l înfrunt, pentru păcatele sale, să nu mă las influenţat de nici o ameninţare.
Câtă mângâiere, cât curaj şi ce îndrăzneală revarsă peste sufletele noastre această înţelegere a ta, părinte iubit, că tu atunci, student fiind, ai înţeles atât de bine şi de clar rostul şi răspunderea ce va avea să apese în curând pe umărul tău şubred! Că va fi nedespărţit caracterului tău de viitor preot, curajul. Curajul cu care să se stăruie continuu în convingerea şi în încredinţările revelate. Şi spre a nu se abate din această cale nici cât firul de păr, din cauza nici unei presiuni; nimic, şi nimeni, şi niciodată să nu poată schimba direcţia acestei convingeri. Ce asemănare cu tăria de caracter a marilor eroi!
Aici este stăpânit de acelaşi Duh care însoţea Sfintele Cuvinte ale Mântuitorului când a zis ucenicilor:
„Luaţi seama şi vă păziţi bine de aluatul fariseilor.
Şi de aluatul lui Irod“ (Marcu 8, 15).
Da, acelaşi Duh l-a călăuzit pe el când şi-a notat: „Să nu se poată altera“.
O, în câte inimi şi suflete, învăţătura credinţei primită spre a fi pe totdeauna şi aceeaşi, s-a alterat! Fie din cauza primirii, peste aluatul curat şi Sfânt al Evangheliei lui Hristos, a aluatului fariseilor, fie primind aluatul lui Irod.
Adică întorcându-se la literă şi omorând duhul sau acceptând oferta duhului lumesc, al irozilor, cu politica vremurilor lor.
Aceste influenţe şi acest aluat se poate să fie la început primit, acceptat cu rezerve, sub anumite presiuni sau ameninţări, ori din dorinţele de măriri deşarte. Oricum, Părintele Iosif, elev fiind, şi-a notat: „Să nu ne poată altera“.
Te pregăteai, părinte iubit, încă de aici, de pe băncile şcolii, ca să poţi, în chip vrednic şi demn, curajos şi senin, să înfrunţi pe „primarul“, pe bogatul cel păcătos, cu neamuri multe, fără să te temi de nici o ameninţare.
Aşa te-ai legat, aşa ai început şi ai continuat apostolia, dar fără să poţi nici bănui măcar, la început, care va fi ultimul „primar“ şi ultimul om bogat, cu neamuri multe, cu care vei avea de luptat.
Căci pentru tine viaţa aceasta în întregimea ei a fost numai luptă şi biruinţă.
În cartea de aur a Bisericii şi neamului nostru ai scris, cu sângele tău şi cu litere de foc, o pagină de glorie ca nimeni altul.
Ai scris pentru că ai îndrăznit.
Ai îndrăznit în Numele Celui Care te-a trimis.
Iar Cel care te-a trimis a fost
Iisus Biruitorul.
Şi de aceea şi tu ai fost biruitor.
Iar aceasta, ca un îndemn pentru toţi cei care vor fi chemaţi la o adevărată apostolie, să îndrăznească şi să nu se teamă, fiindcă Hristos Însuşi garantează biruinţa.
Şi aceasta, în ciuda faptului că, uneori, părea că biruinţa va fi câştigată de Ana, de Caiafa, de Pilat, dar acestea erau numai năluciri înfumurate care se topeau şi dispăreau la ivirea întâilor raze ale Soarelui-Hristos.
Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, prevăzător şi încrezător în adevărul Sfintelor Scripturi, ţi-ai formulat cu douăzeci şi cinci de ani înainte, răspunsul pe care trebuia să-l dai când ţi s-au cerut socotelile gestiunii cu privire la Lucrarea Oastei Domnului de către ultimul „primar“ bogat.
Ce mărturie zguduitoare de conştiinţă ar trebui să fie pentru mulţi această însemnare făcută de un tânăr la numai douăzeci şi doi de ani!
Recitiţi şi reţineţi fraza:
„Pururea să simtă şi să aibă în vedere că numai şi numai la Dumnezeu e răspunzător pentru activitatea sa. De exemplu: În comună poate cel mai păcătos e primarul, un om bogat cu multe neamuri, dar e datoria mea să-l înfrunt pentru păcatele sale şi să nu mă las influenţat de nici o ameninţare!
Oricare ar fi mijloacele de intimidare, oricât de bogat ar fi primarul şi oricâte neamuri ar avea şi de orice fel să fie, chiar nici regele să nu mă poată determina să tac, ci cu curaj să-l înfrunt pentru păcatele lui…“
Reactualiza astfel cuvintele rostite de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan după ce au fost interogaţi de mai marii Sinedriului, care le-au poruncit să nu vorbească nimănui în Numele Domnului Iisus Hristos, când le-au răspuns acestora: „Judecaţi voi singuri dacă este drept, înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit“ (Fapte 4, 19).
Părintele Iosif ştia ce preţ scump au plătit toţi cei care, ca şi Sfinţii Apostoli, n-au putut să tacă.
Şi, cu toate acestea, nici el n-a tăcut, ci până în ultimul ceas al plecării lui de aici, din această lume, a muncit şi a luptat.
Din mâinile lui nici o clipă nu au lipsit nici mistria şi nici spada.
Întors de la învăţătură cu două diplome: de preot şi de învăţător, imediat este numit învăţător în satul Marelui Erou, în Vidra. Era în anul 1910.
Eroicele şi nemuritoarele urme, pe care i le oferă Biserica, şcoala, satul şi oamenii acestor vetre româneşti, îl îndeamnă la aprofundarea gândirii înspre căile mântuirii încă neaflate. În această nouă şi dragă îndeletnicire de a scoate la iveală urmele şi faptele nemuritoare ale marilor înaintaşi, întâlneşte o nepoată a lui Avram Iancu, tânăra cu care apoi, în toamna anului 1911… se căsătoreşte.
Era Iulia Iancu.