Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu

Traian-Dorz-11

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu vom citi, din Evanghelia de la Ioan capitolul 7, versetele 37, 38 şi 39: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a sărbătorii, Iisus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura». Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care avea să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit”. Amin.
Într-adevăr, se cuvine să mulţumim din toată inima Domnului şi, mai ales, noi, cei bătrâni, ai căror ani acum sunt din ce în ce tot mai mulţi în urmă şi zile tot mai puţine înainte, când vedem că Lucrarea aceasta sfântă în care Dumnezeu ne-a chemat şi pe noi din cei dintâi ani ai tinereţii şi ai vieţii noastre continuă încă atât de minunat; şi Dumnezeu are atât de minunate suflete, alese, tinere, chemate şi înscrise în Lucrarea Lui sfântă.
Bine a făcut fratele care a amintit despre o noapte ca asta, în care o veste minunată din ceruri a venit peste noi aşa cum, într-o noapte ca aceea pe care am trăit-o săptămâna trecută, cu şapte zile în urmă, îngerii Domnului au adus, cântând, vestea cea mare şi sfântă care a răsunat pe câmpiile Betleemului, când au zis: „Bucuraţi-vă, nu vă temeţi! Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”.
Sunt 63 de ani în noaptea aceasta de când, şi pe câmpiile pustii şi întunecate ale ţării noastre, un înger al lui Dumnezeu a venit şi a adus o veste mare şi sfântă. În zadar ar fi fost vestea adusă de înger pe câmpia Betleemului, dacă noi dormeam mai departe în păcatele noastre. În zadar ar fi cântat îngerii în Noaptea Naşterii, dacă nici unul dintre păstorii cărora li se aducea această veste nu ar fi fost treaz. Dacă toţi ar fi dormit, cine s-ar mai fi ridicat să se ducă să spună: „Haideţi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a vestit nouă Domnul!”? Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, Care a rânduit ca, totdeauna când o veste bună se aduce, să fie şi cineva care s-o asculte. Totdeauna când vine un înger şi-aduce o veste bună despre o mântuire, să fie şi un păstor care să fie treaz.
Sunt 63 de ani în noaptea aceasta. Toţi dormeau atunci. Un înger al Domnului a venit – şi-un singur păstor era treaz.
Când veţi trece prin Sibiu, prin piaţa care acuma se cheamă Piaţa Cibinului (atunci se chema Piaţa Lemnelor), şi veţi sta cu faţa spre podul de peste Cibin, uitaţi-vă-n dreapta. Mai este încă o clădire vopsită în gri sau în vernil. (…) Acolo, la un geam… geamul dinspre intrare, uitaţi-vă şi veţi găsi, trecând înapoi cu 63 de ani, cămăruţa în care veghea un păstor care a auzit glasul îngerului care a spus: „S-a născut şi pentru voi un Mântuitor. Ridicaţi-vă, mergeţi să-L vedeţi!”.
Părintele Iosif a fost acel păstor care în noaptea de Anul Nou 1923 a auzit vestea aceasta. El era singur pe toată câmpia patriei noastre atunci. Domnul, Care l-a trimis pe îngerul Său să vestească, să-l trezească, să-i spună despre vestea cea mare şi sfântă a mântuirii, l-a găsit treaz şi ascultător. El a ascultat mesajul ceresc trimis lui prin Duhul Sfânt. S-a prăbuşit în genunchi şi, sufleteşte, s-a întors până la ieslea Betleemului, în care L-a găsit pe Iisus micuţ, Copilul trimis de Dumnezeu să moară. Toţi copiii se nasc să trăiască… numai Fiul lui Dumnezeu S-a născut să moară.
În Noaptea Naşterii, toţi au cântat: au cântat îngerii, au cântat păstorii, au cântat magii şi-au cântat după aceea mulţi, mulţi, în cercuri tot mai largi până la noi. Numai Tatăl plângea. Numai Maica plângea. Ei au ştiut pentru ce Se naşte acest Fiu Sfânt, pentru că, înainte de-a Se naşte, îngerul i-a spus. Şi după ce S-a născut, Simion i-a zis: „Acest Fiu S-a născut pentru ridicarea şi prăbuşirea multora. Prin sufletul tău, prin inima ta va trece sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi”.
În jertfa fiecărui fiu sfânt este şi partea de lacrimi şi de suferinţă a unei mame sfinte. N-a fost niciodată ca, împreună cu jertfa unui fiu sfânt, crescut de o mamă sfântă, să nu fie adusă şi jertfa ei.
Noi cinstim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Sfânta Treime, a Cărei lucrare s-a arătat în chip deosebit la vestirea arhanghelului Gavriil, când a venit şi i-a spus Sfintei Fecioare: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har. Tatăl te-a ales, Duhul te va umbri, Fiul Se va naşte din tine”. Iată, cea dintâi arătare a Sfintei Treimi nu s-a făcut, în istorie, la Botezul Mântuitorului, după cum, de obicei, se crede şi se zice. Ci s-a arătat când sfântul arhanghel trimis de Dumnezeu a venit la Sfânta Fecioară şi i-a spus: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh te-a ales”. Să nu uităm niciodată aceasta.
În împletirea minunată a luminilor din Noaptea Naşterii, o rază sfântă s-a dus şi s-a aşezat pentru totdeauna deasupra chipului Sfintei Fecioare, unind jertfa ei cu Jertfa Domnului Iisus, Fiul ei preaiubit, şi întregind astfel preţul răscumpărării şi mântuirii noastre.
Noi ne-ntâlnim în nopţi ca acestea şi binecuvântăm pe Dumnezeu în nişte bucurii şi în nişte împrejurări, şi-n nişte cântări, şi-n nişte lacrimi, şi-n nişte rugăciuni, şi-n nişte cuvântări pe care înaintaşii noştri nu le-au ştiut. Toate acestea sunt rezultatul, darul binecuvântat al lui Dumnezeu revărsat peste poporul nostru şi peste vieţile noastre prin harul minunat pe care ni l-a făcut, că unul dintre păstorii noştri, unul dintre miile şi miile de păstori n-a dormit atunci. A auzit o veste minunată. Şi el a venit şi ne-a mărturisit şi nouă: „Sculaţi-vă! Treziţi-vă! Vi S-a născut şi vouă un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”. Şi s-au trezit părinţii noştri, şi s-au dus şi ei şi L-au aflat pe acest Iisus. Şi ne-au vestit şi nouă: „Treziţi-vă şi voi! Noi L-am aflat pe Iisus. Aflaţi-L şi voi! Noi suntem fericiţi. Şi voi, numai în felul acesta veţi fi fericiţi, dacă veniţi şi ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul părinţilor voştri, şi vă-ntoarceţi, şi veniţi la Iisus.
…Mă uit la voi şi inima mea se umple de bucurie şi ochii, de lacrimi. I-am cunoscut pe părinţii voştri şi-i ştiu pe mulţi de când încă erau copii, mai tineri decât voi. S-au dus zecile de ani rând pe rând şi ei L-au binecuvântat pe Dumnezeu şi L-au aflat pe Iisus. Şi, pentru că părinţii voştri L-au cunoscut pe Domnul, L-aţi aflat şi voi. Binecuvântaţi să fiţi în veci că aţi ascultat de părinţii voştri, care au ascultat de Iisus, care vi L-au vestit vouă pe Mântuitorul. Şi voi n-aţi aruncat înapoia voastră cuvintele lor, nici cuvintele lui Dumnezeu. Şi, plini de bucurie astăzi, voi aţi învăţat şi voi aţi găsit un alt, fericit, mijloc în care să vă petreceţi noaptea aceasta, nopţile acestea de revelion.
Când eram copil şi eu, la 18 ani, am fost chemat de Domnul şi-am ajuns – printr-o minune şi prin harul lui Dumnezeu – la Sibiu, un ucenic neştiutor şi neputincios la picioarele acestui mare om al lui Dumnezeu, care a fost Părintele Iosif. Acolo la Sibiu, pe-un loc anume aşezată, am văzut o carte mare. Era cartea Oastei. Atunci încă se găsea acolo. Era în locul în care se-nfiinţase de la început Lucrarea şi Librăria Oastei Domnului, în strada Avram Iancu, numărul 5. Pe-un piedestal era aşezată acolo, cum e aşezată Evanghelia în biserică, acea carte care avea pe copertă scris: Cartea Oastei Domnului. Acolo, pe prima pagină, era scris numele Părintelui Iosif, cel dintâi ostaş al Domnului dintre noi. În data de 1 ianuarie 1923 s-a deschis cartea aceasta şi, pe prima pagină, era scris numele Părintelui Iosif.
După aceea, cu mâna lui, a scris un timp numele celor care mai ceruseră şi ei, unul câte unul, rând pe rând, scriindu-i: „Cucernice Părinte Trifa, am ascultat şi eu glasul lui Dumnezeu, am primit şi eu vestea mântuirii. Mă hotărăsc şi eu să mă-nscriu în Oastea Domnului. Vă rog, scrieţi-mă şi pe mine acolo, în cartea aceea”. Şi rând pe rând, părintele a scris nume după nume.
Erau împliniţi zece ani când am văzut eu cartea aceasta, în anul 1933. Pe paginile Cărţii Oastei de pe pământ, din Librăria Oastei, se-adunaseră multe, multe, zeci, sute, mii de nume. Dumnezeu scrisese şi numele meu, cu trei ani mai înainte. În ziua de 8 iunie 1930, părintele a scris şi numele meu pe una dintre paginile acestei cărţi, între alte 60 de nume de fraţi şi surori care în ziua aceea ceruseră să fie scrişi şi ei în Oastea Domnului.
Ce minunată era cartea aceasta! M-am uitat peste paginile ei şi am văzut atâtea nume frumoase. Dar Părintele Iosif mi-a zis: „Dragă Dorz, numele tău e frumos că-i scris în cartea aceasta. Dar să ştii: mai este o altă carte, sus în cer, care s-a deschis atunci când eu am deschis cartea aceasta pe pământ. Mâna Domnului a scris acolo sus numele acelora care din toată inima lor au cerut să fie scrişi în Lucrarea Oastei Sale. Eu poate că am scris aici şi oameni care mi-au cerut numai de formă să-i înscriu. În inima lor însă nu s-a făcut schimbarea cea mare, transformarea cea mare, înnoirea cea mare care trebuie să se facă, naşterea din nou, prin care cineva devine cu-adevărat un ostaş al Domnului. Pe mine au putut să mă-nşele mulţi, spunându-mi: «Părinte, vreau şi eu să mă hotărăsc pentru Domnul», când în inima aceluia care-mi cerea acest lucru nu se făcuse cu adevărat o schimbare înnoitoare”. A vrut şi el să apară numele lui scris undeva, pentru că înainte se scria în Cartea Oastei şi după aceea se publica în revistele Oastei numele aceluia care ceruse să fie înscris. „Dar, spune părintele, sus în cer, în cartea sfântă, Acela care scrie cunoaşte inima omului. Ştie dacă în sufletul aceluia care cere şi zice că vrea să fie credincios s-a şi făcut, într-ade¬văr, schimbarea aceea care trebuie să se facă, pe care o cere Dumnezeu.
Au trecut câţiva ani şi, după 1935, când au venit marile încercări prin care au trebuit să treacă şi lucrătorul, şi Lucrarea lui Dumnezeu, noi ne-am mutat. A trebuit să ne mutăm dintr-un loc în altul, apoi din locul acela în altul; şi – cum pe vremea aceea mutările se făceau cu căruţe, cu platforme, pe vremuri grele, în condiţii grele, pe drumuri grele – multe dintre bagajele noastre, duse de căruţaşi neatenţi, s-au pierdut, mergând dintr-o parte în alta a oraşului, hurducând prin gropi, căzând prin noroaie, seara, noaptea, prin ploaie. Printre multe cărţi şi multe lucruri frumoase şi bune pe care le-am pierdut atunci, s-a pierdut şi Cartea Oastei.
Părintele era bolnav în spital. Noi, unii, nepricepuţi, slabi, neputincioşi, puţini. Împrejurările erau grele… Am căutat, n-am mai găsit. Părintele, când a venit de la spital, a căutat cartea printre cele multe cărţi. Multe din cărţile noastre s-au pierdut atunci; şi din cărţile mele, din scrierile mele de la-nceput, şi ale altor fraţi care-au scris. Părintele, când a auzit că s-a pierdut şi Cartea Oastei, a fost foarte întristat. Dar pân’ la urmă a zis: „S-a pierdut cartea noastră. Dumnezeu a făcut să se piardă, că foarte mulţi dintre cei cu numele scrise acolo nu mai erau credincioşi. Mulţi dintre cei pe care i-am scris eu acolo în Cartea Oastei, în cartea din librărie, nu mai sunt credincioşi. Şi-au călcat legământul, şi-au întinat haina pe care şi-o spălaseră prin Sângele Domnului în clipa legământului lor, şi astăzi sunt departe de Dumnezeu şi străini. Eu nu ştiu care sunt aceia. Pe cei mai mulţi nu i-am cunoscut şi nu i-am văzut la faţă niciodată. Ei sunt din toate părţile ţării”. Şi de peste hotare erau foarte mulţi. Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit de la-nceput nu numai în ţara noastră, în toate judeţele şi comunele ţării, ci şi peste hotare. De la-nceput au fost fraţi în Iugoslavia, în Ungaria, în Bulgaria, în Rusia. De la-nceput au fost fraţi prin Canada, prin Statele Unite, prin Africa, în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Australia, pe toată faţa pământului erau fraţi. Astăzi sunt şi mai mulţi. Avem adunări ale Oastei Domnului şi-n Japonia, şi-n Suedia, şi-n Finlanda, şi-n Norvegia. În toate continentele lumii e răspândită Lucrarea Domnului.
Dar atunci Părintele Iosif zise: „Eu n-am putut să-i cunosc şi nu-i pot cunoaşte pe toţi cei pe care i-am scris în Lucrare, care-au cerut ei să fie înscrişi. Dar ştiu că foarte mulţi dintre cei pe care i-am scris nu mai sunt credincioşi. În cartea noastră erau scrise foarte multe nume care nu mai erau curate şi sfinte înaintea lui Dumnezeu cum au fost atunci când au cerut cu lacrimi să fie înscrişi. De aceea Domnul a făcut să se piardă cartea noastră, cartea pe care am scris-o eu, pentru că în cartea aceasta erau scrişi cu numele foarte mulţi al căror nume fusese şters din cartea cea sfântă din ceruri”.
Scrie în Sfânta Scriptură – şi-n Apocalipsa, şi-n Evanghelie – că-n Ziua Judecăţii nişte cărţi vor fi deschise şi oamenii vor fi judecaţi după cele ce vor fi scrise în cărţile acelea. Şi-n Psalmi este scris că este o carte în care sunt scrise numele celor credincioşi. Psalmistul se roagă: „Şi nu-mi şterge numele meu din cartea vieţii”. Şi binecuvântat este acela al cărui nume este scris în cartea vieţii, după cum scrie şi-n Apocalipsa: „…şi nu-i voi şterge deloc numele din cartea vieţii”, acolo unde a fost scris numele acelora care s-au hotărât odată şi şi-au păstrat până la sfârşit hotărârea curată şi legământul sfânt.
Ar fi frumos s-avem şi astăzi Cartea Oastei. Multe volume ar trebui să fie umplute. Şi s-ar fi umplut, în decursul timpului, cu câte nume au mai cerut să se scrie în Oastea Domnului. Câţi s-au hotărât, câţi s-au predat. Ar fi frumos să vedem acolo. Ar fi frumos să ne vadă şi alţii numele nostru, dar ar fi foarte trist când am citi numele multora pe care-i ştim că s-au hotărât pentru Domnul, dar care astăzi nu mai sunt de mult credincioşi. Care, îndată după ce au fost îmbrăcaţi cu haina cea albă şi sfântă de nuntă pe care le-a dat-o Domnul în clipa când s-au predat şi s-au hotărât pentru El, această haină astăzi, şi-ndată după aceea, şi-au tăvălit-o iarăşi în noroi, după cum este scris în Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, capitolul 2, versetul 22, în care spune-aşa: „Cu-aceştia s-a petrecut ceea ce spune Cuvântul: câinele s-a întors la ceea ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors la mocirla din care fusese scoasă”. Ce trist şi ce grozav e un astfel de faliment sufletesc în viaţa acelora în care s-a petrecut…
Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori vedem un suflet de păcătos care se întoarce la Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi a spus, cu sfintele Lui buze: „Se bucură îngerii din ceruri când un păcătos se-ntoarce la Dumnezeu”. Câţi astfel de îngeri s-au bucurat! (…) [Dar, pentru] astfel de păcătoşi, câţi trebuie să se fi-ntristat şi cât trebuie ei să fi plâns când au văzut că cei pentru care au cântat odată s-au tăvălit iarăşi în noroi, s-au lepădat de legământul pe care-l luaseră şi au batjocorit iarăşi sângele cu care fuseseră curăţiţi şi spălaţi, după cum spune Sfânta Scriptură că acela care – o dată curăţit, sfinţit şi binecuvântat de Sângele legământului lui Dumnezeu – iarăşi s-a abătut de la Domnul şi s-a lepădat, şi s-a întors iarăşi la păcat, e cu neputinţă să fie înnoit iarăşi. Pentru că el răstigneşte a doua oară pe Hristos. Batjocoreşte pe Duhul Harului prin care-a fost chemat şi pângăreşte Sângele legământului prin care a fost curăţit. E ceva înspăimântător de grozav acest lucru…
De aceea, pe lângă bucuria cea mare pe care o avem când vedem un suflet care se întoarce la Dumnezeu, ridicăm spre Domnul rugăciunea cea mai profundă, lacrimile cele mai aprinse, pentru ca acest suflet să nu cadă; să nu se mai lepede niciodată, să nu mai batjocorească Sângele harului şi legământului prin care a fost sfinţit, ci să rămână statornic şi credincios până la capăt.
Iată o noapte de revelion! E-o noapte de bilanţ. Bine a zis fratele Vasile la început că e vremea când trebuie să ne facem cu toţii un bilanţ, o constatare, o recapitulare a vieţii noastre de astăzi şi de până astăzi, de când ne-am întors, cel puţin de când ne-am întors la Dumnezeu: ce progres duhovnicesc am făcut noi? Cât am înaintat noi pe calea credinţei noastre? De câte ori am cinstit numele nostru scris în cartea vieţii şi de câte ori am aruncat câte o umbră tristă asupra acestui nume care ar fi trebuit să rămână scris cu cele mai frumoase şi mai luminoase litere şi care ar trebui să se şlefuiască mereu, devenind mai strălucitor prin faptele noastre, prin gândurile noastre, prin tot ceea ce facem noi, ca dovadă a recunoştinţei şi mulţumirii noastre aduse lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut.
Eu sunt aşa de fericit privindu-vă feţele! Mă bucur din toată inima şi, deşi sunt peste măsură de obosit (bătrâneţea însăşi e-o oboseală, boala este oboseală, eforturile celelalte sunt oboseli, poate că trupul din afară e obosit), sufletul din mine se bucură că vă văd şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că sămânţa aruncată şi vestea bună adusă n-a răsunat în zadar nici pe câmpiile acestea, cum n-a răsunat pe câmpiile Betleemului.
Dumnezeu a ridicat printr-un păstor şi pe alţii, care dormeau.
Arhanghelul care a adus vestea Maicii Domnului că Sfânta Treime a binecuvântat-o, Tatăl a ales-o, Duhul a umbrit-o şi Fiul Se va naşte din ea, acel arhanghel care stă în faţa lui Dumnezeu, acela a adus şi păstorilor vestea când S-a născut Mântuitorul. El ştia. El era trimisul. Aşa frumos scrie în cartea profetului Daniel, dacă veţi citi, cum acest mesager sfânt i-a zis lui Daniel: „Eu sunt Gavril, îngerul care stă în faţa lui Dumnezeu”. Cel mai aproape de faţa lui Dumnezeu, de inima lui Dumnezeu, de gândurile şi de împlinirea voii lui Dumnezeu a fost trimis. El a venit la Sfânta Fecioară şi i-a adus vestea cea minunată, vestea cea mai minunată care a putut să răsune vreodată în toată creaţiunea asta. După vestea care a zis în cel dintâi cuvânt din Geneza: „Să fie lumină!” – şi lumina era Iisus –, a răsunat a doua veste când a zis: „Vi S-a născut un Mântuitor”, adică a venit adevărata Lumină, pentru că El era Lumina, „Care este Hristos Domnul. Bucuraţi-vă!”. Ferice de cine-L va primi. Ferice de oricine va asculta şi va împlini voia lui Dumnezeu.
Ne bucurăm din toată inima, zic, pentru că n-a răsunat vestea aceasta în zadar. Iată, sunt sute, sunt mii, sunt multe sute de mii de fraţi şi de surori. Ce fericiţi suntem noi acum, la ceasul acesta când acolo bate un ceas unsprezece! Că la ceasul acesta, în toată ţara noastră, în toate satele şi oraşele ţării noastre şi-n toate satele şi oraşele lumii unde a pătruns vestea cea dulce şi sfântă a mântuirii pe care ne-a adus-o îngerul la Betleem – şi îngerul în odăiţa din Piaţa Cibinului de la Sibiu, la 1 ianuarie 1923 –, toţi acei care au ascultat vestea aceasta sunt şi ei ca şi noi acum aici. Dacă închideţi ochii cei trupeşti şi vă deschideţi ochii cei sufleteşti şi priviţi peste toată ţara şi peste toată lumea, veţi vedea cu bucurie, vi se va umplea inima de bucurie când veţi vedea fraţii noştri, surorile noastre, copiii lui Dumnezeu împreună cu care ne-a făcut El să fim o singură familie şi pe pământ, şi în cer. Se bucură şi ei acum la fel cum ne bucurăm noi aici de Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, de cântările Lui şi au în ochi aceleaşi lacrimi ca şi noi; şi în suflete, aceleaşi dorinţe, şi ei pentru noi, cum avem noi pentru ei, ca Domnul şi Dumnezeul nostru să ne păzească şi să ne păstreze credincioşi şi să ne ajute să ne ţinem frumos şi statornic legământul pe care l-am pus. Să ne păstrăm curată şi sfântă haina de nuntă.
Pe neaşteptate va veni Domnul şi-a doua oară, cum a venit prima dată. Cine se aştepta să se-audă în noaptea aceea vestea: „Vi S-a născut Hristos!”? La ieşirea lui Adam şi a Evei din rai, alungaţi de pedeapsa pentru păcatul pe care-l făcuseră, Dumnezeu le-a făcut făgăduinţa: „Vi Se va naşte un Mântuitor. Aşteptaţi-L. Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui care v-a zdrobit vouă inima şi mântuirea acum. Sămânţa lui Dumnezeu va veni şi vă va aduce vouă mântuirea pe care aţi pierdut-o. Vă va deschide iarăşi raiul din care aţi fost alungaţi”. Dar pentru aceasta se va cere jertfă, se va cere suferinţă, se va cere viaţa Lui, o viaţă sfântă, pe care n-o va putea aduce ca preţ decât Fiul lui Dumnezeu, Cel care-a trăit nevinovat, a umblat nevinovat pe pământ, S-a născut nevinovat. El nu S-a născut în păcat ca noi, cum spune Psalmul 50: „…în păcate m-a zămislit şi n fărădelegi m-a născut mama mea”. El a fost Fiul lui Dumnezeu, singurul născut în nevinovăţie, în sfinţenie, în curăţie. Şi numai o astfel de viaţă putea să ne răscumpere pe noi. Nici o altă viaţă nu ne putea răscumpăra. Nici o altă moarte nu ne putea răscumpăra. De aceea a venit Iisus, Domnul, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, ca să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi. Preţul curat al vieţii Lui curate ne-a răscumpărat pe noi, cei întinaţi şi vinovaţi. Să-I fim recunoscători. Nu se putea altfel mântuirea noastră. Şi pentru aceasta, Dumnezeu a ales. Pentru ca să vină ce-avea cerul mai curat, a ales ce-avea pământul mai curat: pe Sfânta Fecioară Maria, din care S-a întrupat, unind astfel tot ce-a avut cerul mai frumos cu tot ce-a avut pământul mai frumos, pentru a ne aduce nouă cea mai frumoasă mântuire, care vrea să facă din noi cei mai frumoşi oameni, cele mai frumoase suflete şi valori în faţa lui Dumnezeu.
Vestea aceasta noi n-am ştiut-o până când nu s-a trezit, până când n-a găsit Dumnezeu un singur păstor treaz: Părintele Iosif. Omul acesta apoi i-a trezit pe ceilalţi şi astfel a ajuns lumina şi vestea aceasta minunată până la noi. Şi iată ce frumos ştim noi să sărbătorim acum evenimentul acela, de 63 de ani până astăzi. Şaizeci şi trei de revelioane de acestea s-au petrecut frumos; şi la fiecare astfel de revelion au participat altfel şi altfel alte şi alte suflete curate şi frumoase. Alte feţe, dar aceeaşi linişte; alţi ochi, dar aceleaşi lacrimi; alte glasuri, dar aceleaşi cântări; alte inimi, dar aceeaşi iubire. Pentru că este acelaşi Duhul, acelaşi Mântuitorul, acelaşi Dumnezeul Care ne-a chemat, Care ne-a curăţit, ne a sfinţit şi ne-a binecuvântat.
Noi ne ducem… Rând pe rând, ne ducem. Aşa cum s-a spus, tot mai puţine capete albe v… Am căutat, n-am mai găsit. Părintele, când a venit de la spital, a căutat cartea printre cele multe cărţi. Multe din cărţile noastre s-au pierdut atunci; şi din cărţile mele, din scrierile mele de la-nceput, şi ale altor fraţi care-au scris. Părintele, când a auzit că s-a pierdut şi Cartea Oastei, a fost foarte întristat. Dar pân’ la urmă a zis: „S-a pierdut cartea noastră. Dumnezeu a făcut să se piardă, că foarte mulţi dintre cei cu numele scrise acolo nu mai erau credincioşi. Mulţi dintre cei pe care i-am scris eu acolo în Cartea Oastei, în cartea din librărie, nu mai sunt credincioşi. Şi-au călcat legământul, şi-au întinat haina pe care şi-o spălaseră prin Sângele Domnului în clipa legământului lor, şi astăzi sunt departe de Dumnezeu şi străini. Eu nu ştiu care sunt aceia. Pe cei mai mulţi nu i-am cunoscut şi nu i-am văzut la faţă niciodată. Ei sunt din toate părţile ţării”. Şi de peste hotare erau foarte mulţi. Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit de la-nceput nu numai în ţara noastră, în toate judeţele şi comunele ţării, ci şi peste hotare. De la-nceput au fost fraţi în Iugoslavia, în Ungaria, în Bulgaria, în Rusia. De la-nceput au fost fraţi prin Canada, prin Statele Unite, prin Africa, în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Australia, pe toată faţa pământului erau fraţi. Astăzi sunt şi mai mulţi. Avem adunări ale Oastei Domnului şi-n Japonia, şi-n Suedia, şi-n Finlanda, şi-n Norvegia. În toate continentele lumii e răspândită Lucrarea Domnului.
Dar atunci Părintele Iosif zise: „Eu n-am putut să-i cunosc şi nu-i pot cunoaşte pe toţi cei pe care i-am scris în Lucrare, care-au cerut ei să fie înscrişi. Dar ştiu că foarte mulţi dintre cei pe care i-am scris nu mai sunt credincioşi. În cartea noastră erau scrise foarte multe nume care nu mai erau curate şi sfinte înaintea lui Dumnezeu cum au fost atunci când au cerut cu lacrimi să fie înscrişi. De aceea Domnul a făcut să se piardă cartea noastră, cartea pe care am scris-o eu, pentru că în cartea aceasta erau scrişi cu numele foarte mulţi al căror nume fusese şters din cartea cea sfântă din ceruri”.
Scrie în Sfânta Scriptură – şi-n Apocalipsa, şi-n Evanghelie – că-n Ziua Judecăţii nişte cărţi vor fi deschise şi oamenii vor fi judecaţi după cele ce vor fi scrise în cărţile acelea. Şi-n Psalmi este scris că este o carte în care sunt scrise numele celor credincioşi. Psalmistul se roagă: „Şi nu-mi şterge numele meu din cartea vieţii”. Şi binecuvântat este acela al cărui nume este scris în cartea vieţii, după cum scrie şi-n Apocalipsa: „…şi nu-i voi şterge deloc numele din cartea vieţii”, acolo unde a fost scris numele acelora care s-au hotărât odată şi şi-au păstrat până la sfârşit hotărârea curată şi legământul sfânt.
Ar fi frumos s-avem şi astăzi Cartea Oastei. Multe volume ar trebui să fie umplute. Şi s-ar fi umplut, în decursul timpului, cu câte nume au mai cerut să se scrie în Oastea Domnului. Câţi s-au hotărât, câţi s-au predat. Ar fi frumos să vedem acolo. Ar fi frumos să ne vadă şi alţii numele nostru, dar ar fi foarte trist când am citi numele multora pe care-i ştim că s-au hotărât pentru Domnul, dar care astăzi nu mai sunt de mult credincioşi. Care, îndată după ce au fost îmbrăcaţi cu haina cea albă şi sfântă de nuntă pe care le-a dat-o Domnul în clipa când s-au predat şi s-au hotărât pentru El, această haină astăzi, şi-ndată după aceea, şi-au tăvălit-o iarăşi în noroi, după cum este scris în Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, capitolul 2, versetul 22, în care spune-aşa: „Cu-aceştia s-a petrecut ceea ce spune Cuvântul: câinele s-a întors la ceea ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors la mocirla din care fusese scoasă”. Ce trist şi ce grozav e un astfel de faliment sufletesc în viaţa acelora în care s-a petrecut…
Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori vedem un suflet de păcătos care se întoarce la Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi a spus, cu sfintele Lui buze: „Se bucură îngerii din ceruri când un păcătos se-ntoarce la Dumnezeu”. Câţi astfel de îngeri s-au bucurat! (…) [Dar, pentru] astfel de păcătoşi, câţi trebuie să se fi-ntristat şi cât trebuie ei să fi plâns când au văzut că cei pentru care au cântat odată s-au tăvălit iarăşi în noroi, s-au lepădat de legământul pe care-l luaseră şi au batjocorit iarăşi sângele cu care fuseseră curăţiţi şi spălaţi, după cum spune Sfânta Scriptură că acela care – o dată curăţit, sfinţit şi binecuvântat de Sângele legământului lui Dumnezeu – iarăşi s-a abătut de la Domnul şi s-a lepădat, şi s-a întors iarăşi la păcat, e cu neputinţă să fie înnoit iarăşi. Pentru că el răstigneşte a doua oară pe Hristos. Batjocoreşte pe Duhul Harului prin care-a fost chemat şi pângăreşte Sângele legământului prin care a fost curăţit. E ceva înspăimântător de grozav acest lucru…
De aceea, pe lângă bucuria cea mare pe care o avem când vedem un suflet care se întoarce la Dumnezeu, ridicăm spre Domnul rugăciunea cea mai profundă, lacrimile cele mai aprinse, pentru ca acest suflet să nu cadă; să nu se mai lepede niciodată, să nu mai batjocorească Sângele harului şi legământului prin care a fost sfinţit, ci să rămână statornic şi credincios până la capăt.
Iată o noapte de revelion! E-o noapte de bilanţ. Bine a zis fratele Vasile la început că e vremea când trebuie să ne facem cu toţii un bilanţ, o constatare, o recapitulare a vieţii noastre de astăzi şi de până astăzi, de când ne-am întors, cel puţin de când ne-am întors la Dumnezeu: ce progres duhovnicesc am făcut noi? Cât am înaintat noi pe calea credinţei noastre? De câte ori am cinstit numele nostru scris în cartea vieţii şi de câte ori am aruncat câte o umbră tristă asupra acestui nume care ar fi trebuit să rămână scris cu cele mai frumoase şi mai luminoase litere şi care ar trebui să se şlefuiască mereu, devenind mai strălucitor prin faptele noastre, prin gândurile noastre, prin tot ceea ce facem noi, ca dovadă a recunoştinţei şi mulţumirii noastre aduse lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut.
Eu sunt aşa de fericit privindu-vă feţele! Mă bucur din toată inima şi, deşi sunt peste măsură de obosit (bătrâneţea însăşi e-o oboseală, boala este oboseală, eforturile celelalte sunt oboseli, poate că trupul din afară e obosit), sufletul din mine se bucură că vă văd şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că sămânţa aruncată şi vestea bună adusă n-a răsunat în zadar nici pe câmpiile acestea, cum n-a răsunat pe câmpiile Betleemului.
Dumnezeu a ridicat printr-un păstor şi pe alţii, care dormeau.
Arhanghelul care a adus vestea Maicii Domnului că Sfânta Treime a binecuvântat-o, Tatăl a ales-o, Duhul a umbrit-o şi Fiul Se va naşte din ea, acel arhanghel care stă în faţa lui Dumnezeu, acela a adus şi păstorilor vestea când S-a născut Mântuitorul. El ştia. El era trimisul. Aşa frumos scrie în cartea profetului Daniel, dacă veţi citi, cum acest mesager sfânt i-a zis lui Daniel: „Eu sunt Gavril, îngerul care stă în faţa lui Dumnezeu”. Cel mai aproape de faţa lui Dumnezeu, de inima lui Dumnezeu, de gândurile şi de împlinirea voii lui Dumnezeu a fost trimis. El a venit la Sfânta Fecioară şi i-a adus vestea cea minunată, vestea cea mai minunată care a putut să răsune vreodată în toată creaţiunea asta. După vestea care a zis în cel dintâi cuvânt din Geneza: „Să fie lumină!” – şi lumina era Iisus –, a răsunat a doua veste când a zis: „Vi S-a născut un Mântuitor”, adică a venit adevărata Lumină, pentru că El era Lumina, „Care este Hristos Domnul. Bucuraţi-vă!”. Ferice de cine-L va primi. Ferice de oricine va asculta şi va împlini voia lui Dumnezeu.
Ne bucurăm din toată inima, zic, pentru că n-a răsunat vestea aceasta în zadar. Iată, sunt sute, sunt mii, sunt multe sute de mii de fraţi şi de surori. Ce fericiţi suntem noi acum, la ceasul acesta când acolo bate un ceas unsprezece! Că la ceasul acesta, în toată ţara noastră, în toate satele şi oraşele ţării noastre şi-n toate satele şi oraşele lumii unde a pătruns vestea cea dulce şi sfântă a mântuirii pe care ne-a adus-o îngerul la Betleem – şi îngerul în odăiţa din Piaţa Cibinului de la Sibiu, la 1 ianuarie 1923 –, toţi acei care au ascultat vestea aceasta sunt şi ei ca şi noi acum aici. Dacă închideţi ochii cei trupeşti şi vă deschideţi ochii cei sufleteşti şi priviţi peste toată ţara şi peste toată lumea, veţi vedea cu bucurie, vi se va umplea inima de bucurie când veţi vedea fraţii noştri, surorile noastre, copiii lui Dumnezeu împreună cu care ne-a făcut El să fim o singură familie şi pe pământ, şi în cer. Se bucură şi ei acum la fel cum ne bucurăm noi aici de Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, de cântările Lui şi au în ochi aceleaşi lacrimi ca şi noi; şi în suflete, aceleaşi dorinţe, şi ei pentru noi, cum avem noi pentru ei, ca Domnul şi Dumnezeul nostru să ne păzească şi să ne păstreze credincioşi şi să ne ajute să ne ţinem frumos şi statornic legământul pe care l-am pus. Să ne păstrăm curată şi sfântă haina de nuntă.
Pe neaşteptate va veni Domnul şi-a doua oară, cum a venit prima dată. Cine se aştepta să se-audă în noaptea aceea vestea: „Vi S-a născut Hristos!”? La ieşirea lui Adam şi a Evei din rai, alungaţi de pedeapsa pentru păcatul pe care-l făcuseră, Dumnezeu le-a făcut făgăduinţa: „Vi Se va naşte un Mântuitor. Aşteptaţi-L. Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui care v-a zdrobit vouă inima şi mântuirea acum. Sămânţa lui Dumnezeu va veni şi vă va aduce vouă mântuirea pe care aţi pierdut-o. Vă va deschide iarăşi raiul din care aţi fost alungaţi”. Dar pentru aceasta se va cere jertfă, se va cere suferinţă, se va cere viaţa Lui, o viaţă sfântă, pe care n-o va putea aduce ca preţ decât Fiul lui Dumnezeu, Cel care-a trăit nevinovat, a umblat nevinovat pe pământ, S-a născut nevinovat. El nu S-a născut în păcat ca noi, cum spune Psalmul 50: „…în păcate m-a zămislit şi n fărădelegi m-a născut mama mea”. El a fost Fiul lui Dumnezeu, singurul născut în nevinovăţie, în sfinţenie, în curăţie. Şi numai o astfel de viaţă putea să ne răscumpere pe noi. Nici o altă viaţă nu ne putea răscumpăra. Nici o altă moarte nu ne putea răscumpăra. De aceea a venit Iisus, Domnul, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, ca să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi. Preţul curat al vieţii Lui curate ne-a răscumpărat pe noi, cei întinaţi şi vinovaţi. Să-I fim recunoscători. Nu se putea altfel mântuirea noastră. Şi pentru aceasta, Dumnezeu a ales. Pentru ca să vină ce-avea cerul mai curat, a ales ce-avea pământul mai curat: pe Sfânta Fecioară Maria, din care S-a întrupat, unind astfel tot ce-a avut cerul mai frumos cu tot ce-a avut pământul mai frumos, pentru a ne aduce nouă cea mai frumoasă mântuire, care vrea să facă din noi cei mai frumoşi oameni, cele mai frumoase suflete şi valori în faţa lui Dumnezeu.
Vestea aceasta noi n-am ştiut-o până când nu s-a trezit, până când n-a găsit Dumnezeu un singur păstor treaz: Părintele Iosif. Omul acesta apoi i-a trezit pe ceilalţi şi astfel a ajuns lumina şi vestea aceasta minunată până la noi. Şi iată ce frumos ştim noi să sărbătorim acum evenimentul acela, de 63 de ani până astăzi. Şaizeci şi trei de revelioane de acestea s-au petrecut frumos; şi la fiecare astfel de revelion au participat altfel şi altfel alte şi alte suflete curate şi frumoase. Alte feţe, dar aceeaşi linişte; alţi ochi, dar aceleaşi lacrimi; alte glasuri, dar aceleaşi cântări; alte inimi, dar aceeaşi iubire. Pentru că este acelaşi Duhul, acelaşi Mântuitorul, acelaşi Dumnezeul Care ne-a chemat, Care ne-a curăţit, ne a sfinţit şi ne-a binecuvântat.
Noi ne ducem… Rând pe rând, ne ducem. Aşa cum s-a spus, tot mai puţine capete albe v… Am căutat, n-am mai găsit. Părintele, când a venit de la spital, a căutat cartea printre cele multe cărţi. Multe din cărţile noastre s-au pierdut atunci; şi din cărţile mele, din scrierile mele de la-nceput, şi ale altor fraţi care-au scris. Părintele, când a auzit că s-a pierdut şi Cartea Oastei, a fost foarte întristat. Dar pân’ la urmă a zis: „S-a pierdut cartea noastră. Dumnezeu a făcut să se piardă, că foarte mulţi dintre cei cu numele scrise acolo nu mai erau credincioşi. Mulţi dintre cei pe care i-am scris eu acolo în Cartea Oastei, în cartea din librărie, nu mai sunt credincioşi. Şi-au călcat legământul, şi-au întinat haina pe care şi-o spălaseră prin Sângele Domnului în clipa legământului lor, şi astăzi sunt departe de Dumnezeu şi străini. Eu nu ştiu care sunt aceia. Pe cei mai mulţi nu i-am cunoscut şi nu i-am văzut la faţă niciodată. Ei sunt din toate părţile ţării”. Şi de peste hotare erau foarte mulţi. Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit de la-nceput nu numai în ţara noastră, în toate judeţele şi comunele ţării, ci şi peste hotare. De la-nceput au fost fraţi în Iugoslavia, în Ungaria, în Bulgaria, în Rusia. De la-nceput au fost fraţi prin Canada, prin Statele Unite, prin Africa, în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Australia, pe toată faţa pământului erau fraţi. Astăzi sunt şi mai mulţi. Avem adunări ale Oastei Domnului şi-n Japonia, şi-n Suedia, şi-n Finlanda, şi-n Norvegia. În toate continentele lumii e răspândită Lucrarea Domnului.
Dar atunci Părintele Iosif zise: „Eu n-am putut să-i cunosc şi nu-i pot cunoaşte pe toţi cei pe care i-am scris în Lucrare, care-au cerut ei să fie înscrişi. Dar ştiu că foarte mulţi dintre cei pe care i-am scris nu mai sunt credincioşi. În cartea noastră erau scrise foarte multe nume care nu mai erau curate şi sfinte înaintea lui Dumnezeu cum au fost atunci când au cerut cu lacrimi să fie înscrişi. De aceea Domnul a făcut să se piardă cartea noastră, cartea pe care am scris-o eu, pentru că în cartea aceasta erau scrişi cu numele foarte mulţi al căror nume fusese şters din cartea cea sfântă din ceruri”.
Scrie în Sfânta Scriptură – şi-n Apocalipsa, şi-n Evanghelie – că-n Ziua Judecăţii nişte cărţi vor fi deschise şi oamenii vor fi judecaţi după cele ce vor fi scrise în cărţile acelea. Şi-n Psalmi este scris că este o carte în care sunt scrise numele celor credincioşi. Psalmistul se roagă: „Şi nu-mi şterge numele meu din cartea vieţii”. Şi binecuvântat este acela al cărui nume este scris în cartea vieţii, după cum scrie şi-n Apocalipsa: „…şi nu-i voi şterge deloc numele din cartea vieţii”, acolo unde a fost scris numele acelora care s-au hotărât odată şi şi-au păstrat până la sfârşit hotărârea curată şi legământul sfânt.
Ar fi frumos s-avem şi astăzi Cartea Oastei. Multe volume ar trebui să fie umplute. Şi s-ar fi umplut, în decursul timpului, cu câte nume au mai cerut să se scrie în Oastea Domnului. Câţi s-au hotărât, câţi s-au predat. Ar fi frumos să vedem acolo. Ar fi frumos să ne vadă şi alţii numele nostru, dar ar fi foarte trist când am citi numele multora pe care-i ştim că s-au hotărât pentru Domnul, dar care astăzi nu mai sunt de mult credincioşi. Care, îndată după ce au fost îmbrăcaţi cu haina cea albă şi sfântă de nuntă pe care le-a dat-o Domnul în clipa când s-au predat şi s-au hotărât pentru El, această haină astăzi, şi-ndată după aceea, şi-au tăvălit-o iarăşi în noroi, după cum este scris în Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, capitolul 2, versetul 22, în care spune-aşa: „Cu-aceştia s-a petrecut ceea ce spune Cuvântul: câinele s-a întors la ceea ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors la mocirla din care fusese scoasă”. Ce trist şi ce grozav e un astfel de faliment sufletesc în viaţa acelora în care s-a petrecut…
Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori vedem un suflet de păcătos care se întoarce la Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi a spus, cu sfintele Lui buze: „Se bucură îngerii din ceruri când un păcătos se-ntoarce la Dumnezeu”. Câţi astfel de îngeri s-au bucurat! (…) [Dar, pentru] astfel de păcătoşi, câţi trebuie să se fi-ntristat şi cât trebuie ei să fi plâns când au văzut că cei pentru care au cântat odată s-au tăvălit iarăşi în noroi, s-au lepădat de legământul pe care-l luaseră şi au batjocorit iarăşi sângele cu care fuseseră curăţiţi şi spălaţi, după cum spune Sfânta Scriptură că acela care – o dată curăţit, sfinţit şi binecuvântat de Sângele legământului lui Dumnezeu – iarăşi s-a abătut de la Domnul şi s-a lepădat, şi s-a întors iarăşi la păcat, e cu neputinţă să fie înnoit iarăşi. Pentru că el răstigneşte a doua oară pe Hristos. Batjocoreşte pe Duhul Harului prin care-a fost chemat şi pângăreşte Sângele legământului prin care a fost curăţit. E ceva înspăimântător de grozav acest lucru…
De aceea, pe lângă bucuria cea mare pe care o avem când vedem un suflet care se întoarce la Dumnezeu, ridicăm spre Domnul rugăciunea cea mai profundă, lacrimile cele mai aprinse, pentru ca acest suflet să nu cadă; să nu se mai lepede niciodată, să nu mai batjocorească Sângele harului şi legământului prin care a fost sfinţit, ci să rămână statornic şi credincios până la capăt.
Iată o noapte de revelion! E-o noapte de bilanţ. Bine a zis fratele Vasile la început că e vremea când trebuie să ne facem cu toţii un bilanţ, o constatare, o recapitulare a vieţii noastre de astăzi şi de până astăzi, de când ne-am întors, cel puţin de când ne-am întors la Dumnezeu: ce progres duhovnicesc am făcut noi? Cât am înaintat noi pe calea credinţei noastre? De câte ori am cinstit numele nostru scris în cartea vieţii şi de câte ori am aruncat câte o umbră tristă asupra acestui nume care ar fi trebuit să rămână scris cu cele mai frumoase şi mai luminoase litere şi care ar trebui să se şlefuiască mereu, devenind mai strălucitor prin faptele noastre, prin gândurile noastre, prin tot ceea ce facem noi, ca dovadă a recunoştinţei şi mulţumirii noastre aduse lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut.
Eu sunt aşa de fericit privindu-vă feţele! Mă bucur din toată inima şi, deşi sunt peste măsură de obosit (bătrâneţea însăşi e-o oboseală, boala este oboseală, eforturile celelalte sunt oboseli, poate că trupul din afară e obosit), sufletul din mine se bucură că vă văd şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că sămânţa aruncată şi vestea bună adusă n-a răsunat în zadar nici pe câmpiile acestea, cum n-a răsunat pe câmpiile Betleemului.
Dumnezeu a ridicat printr-un păstor şi pe alţii, care dormeau.
Arhanghelul care a adus vestea Maicii Domnului că Sfânta Treime a binecuvântat-o, Tatăl a ales-o, Duhul a umbrit-o şi Fiul Se va naşte din ea, acel arhanghel care stă în faţa lui Dumnezeu, acela a adus şi păstorilor vestea când S-a născut Mântuitorul. El ştia. El era trimisul. Aşa frumos scrie în cartea profetului Daniel, dacă veţi citi, cum acest mesager sfânt i-a zis lui Daniel: „Eu sunt Gavril, îngerul care stă în faţa lui Dumnezeu”. Cel mai aproape de faţa lui Dumnezeu, de inima lui Dumnezeu, de gândurile şi de împlinirea voii lui Dumnezeu a fost trimis. El a venit la Sfânta Fecioară şi i-a adus vestea cea minunată, vestea cea mai minunată care a putut să răsune vreodată în toată creaţiunea asta. După vestea care a zis în cel dintâi cuvânt din Geneza: „Să fie lumină!” – şi lumina era Iisus –, a răsunat a doua veste când a zis: „Vi S-a născut un Mântuitor”, adică a venit adevărata Lumină, pentru că El era Lumina, „Care este Hristos Domnul. Bucuraţi-vă!”. Ferice de cine-L va primi. Ferice de oricine va asculta şi va împlini voia lui Dumnezeu.
Ne bucurăm din toată inima, zic, pentru că n-a răsunat vestea aceasta în zadar. Iată, sunt sute, sunt mii, sunt multe sute de mii de fraţi şi de surori. Ce fericiţi suntem noi acum, la ceasul acesta când acolo bate un ceas unsprezece! Că la ceasul acesta, în toată ţara noastră, în toate satele şi oraşele ţării noastre şi-n toate satele şi oraşele lumii unde a pătruns vestea cea dulce şi sfântă a mântuirii pe care ne-a adus-o îngerul la Betleem – şi îngerul în odăiţa din Piaţa Cibinului de la Sibiu, la 1 ianuarie 1923 –, toţi acei care au ascultat vestea aceasta sunt şi ei ca şi noi acum aici. Dacă închideţi ochii cei trupeşti şi vă deschideţi ochii cei sufleteşti şi priviţi peste toată ţara şi peste toată lumea, veţi vedea cu bucurie, vi se va umplea inima de bucurie când veţi vedea fraţii noştri, surorile noastre, copiii lui Dumnezeu împreună cu care ne-a făcut El să fim o singură familie şi pe pământ, şi în cer. Se bucură şi ei acum la fel cum ne bucurăm noi aici de Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, de cântările Lui şi au în ochi aceleaşi lacrimi ca şi noi; şi în suflete, aceleaşi dorinţe, şi ei p