„
„…Ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28)
EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie. M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?… Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură.
Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35). Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y. Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”.
Nemuritoarea Evanghelie ne asigură şi de faptul că există altă lume. O propovăduieşte Vechiul şi, în principal, Noul Testament. Există iad, există rai! O propovăduieşte pretutindeni, o spune şi astăzi prin pilda bogatului şi a lui Lazăr.
Iată ce istoriseşte! Este ştiut. Ce zice?
Se aud glasuri. De unde? Bogatul strigă din iad. Iad? – Veţi zice: Vai, vai!… – Să vă spun, fraţii mei. Eu astăzi nu am venit să predic. Când aseară am citit pericopa, am zis: Ah, de-aş fi într-o peşteră din Sfântul Munte, să mă mântuiască Dumnezeu, să nu merg şi eu în iad! Pentru că şi eu, ca un păcătos, vreau să nu existe iadul. Dar din nefericire există! După cum există noapte, există şi iad. Şi aţi auzit ce a discutat bogatul din iad cu dreptul Avraam din rai, acolo unde s-a dus şi săracul Lazăr. Ne spune Evanghelia astăzi.
Vede bogatul pe Lazăr în acele măreţii şi-l roagă pe Avraam pentru puţină răcoare. Cu neputinţă, răspunde Avraam. Cere atunci un dar pentru cei cinci fraţi ai săi. Să învieze Lazăr din morţi, să se ducă să le spună să se pocăiască, pentru ca să nu sfârşească şi ei în iad. Zice Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci”(Luca 16,29), au Sfânta Scriptură.
– Nu, zice bogatul; dacă va avea loc o înviere din morţi, vor crede. – Nu, zice în sfârşit Avraam. Dacă nu cred în Sfânta Scriptură, chiar dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede.
Vedem aşadar doi bogaţi. Pe unul în inima iadului, pe altul (Avraam) în inima raiului. Cum se întâmplă asta? Erau diferiţi. Unul îşi închidea poarta, altul o deschidea. Unul era neîndurător, altul era îndurător. Daţi-mi bogaţi ca Avraam! Dacă am fi avut astfel de bogaţi, n-ar mai fi existat vorba despre săraci. Dacă păşeşti pe drumul lui Avraam, vei merge direct în inima raiului. Dacă păşeşti pe drumul celui nemilostiv, vei merge în inima iadului.
– Şi ce este acest iad? veţi întreba.
– Îmi cereţi părerea mea? Nu are valoare. Să ne sprijinim iarăşi pe Sfânta Scriptură. Ce spune ea despre acest subiect? Prin imagini, pilde, exemple, într-un limbaj alegoric şi metaforic, ni se creează o idee despre groaznicul iad.
În puţine cuvinte: iad = foc, mare de foc, lac arzând; foc, care deşi arde, nu luminează. Iadul este întuneric, iadul este scrâşnirea dinţilor. Vor clănţăni din fălci. Iadul va fi foame şi sete de veşnicele bunătăţi; cei din iad “vor flămânzi ca un câine” (Psalmul 58, 7 şi 17), vor fi ca şi câinii flămânzi. Iad – va să zică – loc al mirosului greu, din cauza necurăţiei oamenilor. Dacă mormintele sfinţilor noştri, când le deschideau, izvorau bună mireasmă – noi credem în cinstitele moaşte –, oasele păcătoşilor vor avea un miros greu. O, voi, care cheltuiţi atâţia bani pe parfumuri, gândiţi-vă că într-o zi acest trup va fi izvor de o nedescrisă rea-mirosire. Iadul înseamnă obezi insuportabile. Iad – nu v-am zis încă nimic – este locul unde nu răsare floarea care se numeşte nădejde. Toţi, şi criminalul, şi ucigaşul, şi tâlharul, şi condamnatul, şi întemniţatul, trăiesc cu nădejde. Nădejde, tu niciodată nu-l laşi pe om! Dar acolo, în iad, nu mai există nădejde de întoarcere şi de îndreptare. Zile, săptămâni, luni, ani, veacuri, milenii vor trece. Dar niciodată iadul nu va avea sfârşit.
Un exemplu. Care este cel mai mare munte din Grecia? Olimpul. Trei kilometri înălţime. Închipuiţi-vă acest munte ca fiind din nisip subţire, ca şi nisipul din Sahara, şi o cioară venind la fiecare o mie de ani şi luând în ciocul său un fir de nisip.
Sau imaginaţi-vă un ocean. Şi la fiecare mie de ani, trecând un înger şi luând o picătură de apă.
Câte mii de ani trebuie să treacă până va veni ultima clipă când cioara va lua ultimul fir de nisip, iar îngerul ultima picătură de apă? Şi totuşi clipa aceea va veni. Să fiţi siguri. Însă nu va veni niciodată clipa în care îngerul va spune: “Iadul a luat sfârşit”.
O, dacă ar fi cu putinţă să ajungă la urechile noastre glasurile celor ce se chinuie în iad, ce am fi auzit? Plângere şi ţipăt mult s-a auzit jos, în „valea lui Iosafat” (Ioil 3: 2). Ce strigă ei? Un cuvânt, fraţii mei, pe care aici în lume să nu-l spuneţi. Este păcat. Care cuvânt? „Blestem”, „Blestem”, „Blestem”!… Dar ce blesteamă?
Vor spune: Picioare, care în zilele de duminică alergaţi la cluburile drăceşti, la golfuri şi la teatre, şi nu aţi călcat în biserică, să fiţi blestemate. Mâini, care nu aţi făcut semnul crucii cu grijă, normal şi corespunzător, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; mâini care nu aţi dat milostenie, mâini care aţi lovit, mâini care aţi pălmuit, mâini care aţi ucis, mâini care aţi lucrat împotriva Sfântei Evanghelii, mâini care aţi lovit pe mamă şi pe tată, să fiţi blestemate! Urechi, care ore în şir v-aţi întins să ascultaţi toate lucrurile ruşinoase; urechi, care v-aţi astupat ca să nu auziţi propovăduirea Evangheliei; urechi păcătoase, să fiţi blestemate! Şi voi, ochilor, care în loc să priviţi cerul, stelele, sfintele icoane, v-aţi deschis pentru păcat şi v-aţi făcut magneţi ai iadului, să fiţi blestemaţi! Limbilor, care n-aţi spus nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, limbi care aţi bârfit, aţi vrăjit, v-aţi certat; limbi, care v-aţi mişcat spre a huli pe Dumnezeu, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Sfinţi, să fiţi blestemate!
O, fraţii mei! Aceste cuvinte le veţi asculta? Vă veţi pocăi? Ce veţi face astăzi? Dacă luaţi hotărârea cea bună, bucurie îngerilor, bucurie în cer, bucurie Sfintei Treimi. Dacă însă nu vă veţi pocăi, o, atunci să fiţi siguri că va veni o zi, cea din urmă zi, în care îngerul Domnului va striga pentru noi: „Săvârşitu-sa”. Pentru că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata” (Evrei 9, 27). Vom muri pentru ca să mergem la Judecată.
În sfârşit, vă fac o urare: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătorul Scaun de Judecată a lui Hristos“ (Sf. Liturghie). Mă rog ca noi toţi, atunci când va veni ceasul cel din urmă, să ne pecetluim viaţa cu cuvintele tâlharului: “Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”(Luca 23,42). Amin.
† Episcopul Augustin (Biserica Sfântului Atanasie – “Ghefiras” – Tesalonic, 30.10.1960)
Text tradus din elină de monahul Leontie