Traian Dorz, Hristos– Puterea Apostoliei
(Meditaţii la Apostolul duminicii a 6-a după Rusalii)
„Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură“ (Romani 12, 7).
Cel dintâi şi cel mai însemnat lucru este ca fiecare dintre noi să-şi cunoască darul său, şi locul său, şi datoria sa, în slujba Lucrării lui Dumnezeu.
O dată ce fiecare ne-am cunoscut şi ne-am recunoscut slujba la care am fost chemaţi, cu cea mai adâncă smerenie şi curăţie de inimă trebuie să ne ţinem cu tărie statornică de slujba aceasta. De slujirea aceasta şi nu de alta.
De cele mai multe ori, faptul că ai primit un dar nu-ţi dă îndreptăţire să-ţi închipui că le mai poţi avea şi pe altele. Şi dacă ai o slujbă, să-ţi închipui că o mai poţi face foarte bine şi pe alta, a altuia.
Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba la care a fost chemat – aşa sună limpede şi hotărât porunca Domnului nostru.
După cum, într-o unitate ostăşească, fiecare ostaş trebuie să rămână la misiunea sa şi la locul său, în unitatea unde este, fără a avea voie nici să-şi schimbe după placul său unitatea şi nici să-şi părăsească slujba sa, – altfel el va fi pedepsit pentru aceasta – tot aşa este şi trebuie să fie şi în Lucrarea lui Dumnezeu.
Nu se spune, oare, că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielii, ca în toate bisericile? (I Cor. 14, 32-33).
Şi nu este scris, oare, că cine nu se luptă după rânduieli nu poate fi încununat? (II Tim. 2, 3).
Atunci cui slujeşte cel nesupus rânduielii frăţeşti?
Ce bine este când fratele care a primit slujba învăţării se ţine, în primul rând, el însuşi şi cu cea mai ascultătoare grijă de învăţătura pe care o dă altora. Când el însuşi trăieşte, în primul rând, după îndrumările şi sfaturile pe care le dă celor pe care îi învaţă. Adică împlineşte el însuşi, în primul rând, porunca pe care trebuie s-o ceară altora s-o împlinească.
Aceste daruri date Bisericii de la început, în vederea scopului lor divin, trebuie să rămână mereu lucrătoare, văzute şi simţite în viaţa şi mărturisirea Evangheliei, până la sfârşit… Adică până când vom fi ajuns cu toţii să creştem în toate privinţele şi până ce vom fi ajuns cu toţii la Cel Care este Capul nostru, adică la Hristos… (Efeseni 4, 13-15).
Dar de când păcatul a început să pătrundă în viaţa credincioşilor şi a bisericii, aceste daruri nu numai că au început să se piardă, dar şi unde se mai arătau ele au început să fie folosite rău. Apoi păcatul le-a atras în slujba lui, folosindu-se de ele pentru a face tot mai multe dezbinări şi tulburări, rătăciri şi căderi de la credinţa şi dragostea dintâi.
Acum se susţine de către unii că în Biserica de azi nu mai este nevoie de aceste harisme, pentru că ele erau date numai pentru pătrunderea Evangheliei între păgânii din vechime. O dată ce învăţătura creştină s-a răspândit între neamuri – susţin aceştia – după epoca apostolică, harismele acestea au încetat, nemaifiind nevoie de ele, fiindcă scopul pentru care erau date a fost atins…
O, ce părere greşită este aceasta!…
Când a fost, oare, mai multă nevoie de orientare sănătoasă în credinţă, de înţelepciune în învăţătură, de statornicie în dragoste, ca acum?
Când a fost mai mare lipsă de unitate între fraţi, de armonie în felul de cunoştinţă şi de credinţă între creştini?
Când au fost, oare, mai multe şi mai felurite vânturile învăţăturilor rele, aduse prin viclenia atâtor lucrători răi şi prin şiretenia lor în atâtea mijloace de amăgire, ca astăzi?
Atunci cum nu mai este nevoie de aceste daruri ale Duhului Sfânt?
Nu din pricină că n-ar mai fi nevoie de aceste daruri nu mai sunt ele astăzi. Ci din pricină că sunt atât de puţini cei care să le folosească după voia lui Dumnezeu… Şi atât de mulţi cei care le folosesc rău.
Darurile sunt şi astăzi, numai că ele nu mai sunt puse în slujba Domnului, nu mai sunt călăuzite de Duhul Sfânt. Ci sunt puse în slujba omului şi călăuzite de firea lui pământească. De aceea, ele n-au ca rod unitatea şi sfinţirea, ci au ca rod dezbinarea şi păcatul.
Aceasta este urmarea neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu… Şi, desigur, nu poate avea alt sfârşit decât osânda veşnică…