Joi…
şi plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă,
e aşa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr’ de margini parcă-apasă toate cele,
trist suspină râul Chedron
plâns înlăcrimat de stele…
În grădină, sub cupole de măslin şi palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi, stă Iisus privind la cer:
– Tată, dacă-i cu putinţă, depărtează-Mi suferinţa,
totuşi nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voinţa…
Şi-n sudoarea cea de sânge, rugăciunea I se curmă,
ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
şi cu mii de ani ’nainte, mare-a vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma Preţul mare-al Jertfei ispăşirii.
Lacrimi şi sudori de sânge
multe se preling la vale,
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinţei Sale!
Ucenicii dorm, sărmanii, L-au uitat pe-Nvăţătorul,
iar prin noapte,
cu tâlharii,
vine Iuda, vânzătorul.
*
Vineri…
zori de zi… şi-aceia ce-I strigaseră „Osana“
Îl loveau acum cu pumnii, la Caiafa şi la Ana.
Farisei, soldaţii, gloata şi din faţă, şi din spate
Îi cer moarte-n gura mare: „Răstigneşte-ni-L, Pilate!“
Soare, arşiţă… şi crucea se împlântă-adânc în umăr,
este greu păcatul lumii, fărdelege fără număr.
Te cutremuri – tras de funii, prin loviri,
cu crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.
Miez de zi… Golgota geme azi sub cea mai grea povară,
răcnet răguşit de ură…
două cruci se ridicară,
cuie,
funii,
scări,
şi-ntruna, tot mai greu ciocanul pică,
între doi tâlhari, pe culme, altă cruce se ridică.
La picioare, ucenicul şi cu Mama plâng de jale,
undeva, legat de-o creangă, Iuda spânzură la vale.
Cerul se îmbracă-n noapte,
totul prinde să-nfioare…
Pe Golgota, cu tâlharii, Dumnezeu pe cruce moare.
*
Sâmbătă…
şi norii-n fulger gem pe vârful Căpăţânii,
spre mormântul trist se-ndreaptă arhiereii
şi bătrânii
şi peceţile de piatră le aştern cu-ngrijorare,
poate-acuma o să aibă, în sfârşit, o sărbătoare!
Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea,
mai amar ca toţi îşi plânge încă Petru lepădarea.
La mormânt, de două laturi, stau de strajă păzitorii,
prin cetate, fără grijă, chefuiesc răstignitorii,
fericindu-se căci, iată, e-n mormânt „Răsculătorul“.
La Caiafa-n veselie şi în cântec e Soborul;
inima li-e mulţumită, împlinită li-e plăcerea.
…Numai ceva tainic spune: Se apropie-nvierea!
***
…Este noapte încă… cerul e senin şi plin de stele,
Petru undeva mai plânge amărât, cu lacrimi grele,
la mormânt glumesc soldaţii,
luna scapătă spre mare.
Dar deodată-un fulger cade,
flăcări tot văzduhul pare
şi-mbrăcat în foc şi raze,
un arhanghel se coboară,
sar peceţile-ntr-o parte,
piatra-a altă parte zboară,
ca trăsniţi cad păzitorii, tremurând pierduţi de frică,
– cu Iisus Biruitorul viaţa nouă se ridică!
E mormântul gol, căci Domnul înviat-a cu mărire,
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire,
a-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii,
s-a-mplinit în clipa asta Taina scriselor Scripturii.
Fost-a judecat de lume,
cruce grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme,
răsplătitu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceţi în cale,
însă n-au putut s-oprească slava Învierii Sale.
Câţi nu s-au luptat de-atuncea
să-L îngroape sub vreo glie
şi peceţile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
– Însă chiar de-a fost pe cruce
şi-apoi pus sub piatră rece,
chiar de-au început călăii plini de fală a-şi petrece,
– când ei nici gândeau,
atuncea au rămas cu toţi de-ocară,
de sub lespezi, Răstignitul totdeauna iese-afară.
Au fost mulţi şi fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L ţină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om
şi nici putere să-L îngroape pe vecie,
El, Iisus Biruitorul,
biruie mereu şi-nvie.
Traian Dorz