Traian Dorz

Când atuncea-n seara Cinei,
Doamne, Tu, Învăţătorul,
chiar şi Iudei-vânzătorul
i-ai spălat supus piciorul,
şi-ai şezut cu el alături, şi-ai mâncat cu el o pâne,
ne-ai dat pilda umilinţei ce pe veci de veci rămâne.
Ca oricine-ar vrea pe lume
printre-ai Tăi să fie mare
să slujească tuturora mai smerit ca orişicare!

…O, dar, azi, câţi ucenici sunt înălţaţi şi-n bogăţie,
cum pot ei sluji la alţii,
dacă nu-Ţi slujesc nici Ţie?!

*

Cu treizeci de-arginţi, pe Iuda,
când l-a amăgit Soborul,
pentru dânşii s-a făcut el, din apostol,
vânzătorul!
Dar, apoi, mustrat de gândul care nu-i voia să tacă,
sub povara deznădejdii, el s-a spânzurat de-o cracă.
În acele zile, Doamne, pofta de arginţi flămândă
doar pe unul din Apostoli l-a învins ca să Te vândă.
Astăzi însă, câţi dintr-înşii, având punga-n veac săracă,
gata sunt, în orice vreme, şi pe-un preţ mai mic s-o facă!
Şi-o fac liniştiţi aceasta, făr’ să simtă barem truda
şi mustrarea conştiinţei ce-a avut-o pân’ şi Iuda!…

*

Când sub greutatea lumii asudai în Ghetsimanii,
bând paharul greu al Jertfei
şi-aşteptând supus duşmanii,
Tu purtai povara Singur şi durerea cea amară;
cei apropiaţi, Iisuse, liniştiţi dormeau afară.

…Ca atunci, Tu-nduri şi-acuma
Singur şi din greu amarul,
căci, în loc să se micească, tot mai mare e paharul;
şi pe mii de cruci când, iarăşi, lumea-i gata să Te-aşeze,
vai, cum dorm, şi câţi, aceia puşi de Tine
să vegheze!…

*

Când erai pe Cruce, Doamne, sus, pe vârful Căpăţânii,
şi scuipau spre Tine-n hule arhiereii şi bătrânii,
trecătorii şi soldaţii,
şi noroadele haine,
tot a mai rămas un prieten, un Apostol, lângă Tine,
o dovadă a iubirii şi un martor spre osândă
lumii ce-a-nsetat de sânge şi de-omor a fost flămândă!

…Astăzi însă, când Te scuipă mii de buze criminale,
când potop se ’nalţă ura pân’ la poala Crucii Tale,
o, alăturea de Tine în a’ prigonirii cuie,
dintre-ai Tăi, atât de-adesea,
azi, Iisus, nici unul nu e!…

*

În Slăvita Dimineaţă când ai înviat, Iisuse,
Te-aşteptau cei dragi, cu lacrimi şi cu bucurii nespuse,
Te-aşteptau nedespărţiţii:
magdalenele, zacheii
şi pescarii Tăi de oameni de la Marea Galileii…

Astăzi însă, vai, adesea printre noi, a Ta-nviere,
numai iude-o mai aşteaptă să Te vândă cui Te-ar cere;
numai ane şi caiafe, să Te chinuie-n durere;
numai mâini, să Te lovească;
numai cruci, oţet şi fiere;
numai buze, să Te scuipe;
numai guri, să Te hulească… –
…asta ţi-e recunoştinţa, crudă gloată «creştinească»!

*

O, voi, toţi creştini de forme, de paradă şi de nume,
ce-aveţi sfânta datorie de-a-L sluji pe Domnu-n lume,
ce răspundere-uriaşă veţi avea la Judecată
pentru lumea asta-ntreagă ce-o lăsaţi întunecată
să se piardă-n rătăcire, de Hristos înstrăinată,
făr’ să-i daţi o mărturie prin viaţă şi prin faptă
că trăiţi în curăţie
şi-I cunoaşteţi Calea Dreaptă!
Căci, în loc de-apostolie şi lucrarea cea curată,
voi, trăind în fărdelege, faceţi slujba vinovată
pentru care nu-i uitare, nici iertare, niciodată!

Voi vă pierdeţi…
răul creşte…
iadul râde şi petrece!
Când veţi înţelege, oare?
Iată, ceasul doisprezece!