Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. Faptul că noi ne găsim aici şi ne bucurăm în această nădejde sfântă şi dulce este nu numai dovada dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru noi Jertfa cea mai mare şi sfântă, ci şi dovada acestei dragoste a lui Dumnezeu care a făcut mai mult: ni i-a trimis pe aceia care ne-au făcut-o nouă cunoscută.
Vom vorbi nu numai despre fraţii minunaţi, apostolii Domnului, primii vestitori ai mântuirii aduse de Dumnezeu pentru noi, ci şi despre o altă parte minunată a lucrării lui Dumnezeu, care a reprezentat numărul minunat şi frumos al surorilor noastre credincioase care au înţes şi ele solia lui Dumnezeu şi chemarea Lui şi s-au pus cu toată puterea lor în slujba Lui.
Sărbătorim astăzi Duminica Mironosiţelor. Noi sărbătorim astăzi ziua frumoasă a mamelor noastre, a soţiilor noastre credincioase, a surorilor noastre bune, a fiicelor noastre iubite. Acestea sunt pentru noi „femeia”, căreia îi vom închina nu numai dragostea noastră, rugăciunea noastră, dorinţele noastre cele mai frumoase, dar, în chip deosebit astăzi, felicitările şi îmbrăţişările sufletului nostru, care le este recunoscător lor, cărora le datorăm atât de multe clipe fericite. Că, dacă n-ar fi fost ele, noi nu le-am fi putut avea niciodată.
Dacă n-am fi avut o mamă iubitoare, o soţie scumpă, ataşată, curată, sfântă, harnică, părtaşă la toate dorinţele, la toate luptele şi sarcinile noastre, dacă nu am fi avut o soră bună, dacă n-ar fi fost Sara, mama lui Isaac, dacă n-ar fi fost mama lui Samuel, dacă n-ar fi fost, mai ales, Maica Domnului Iisus, dacă n-ar fi fost sfintele femei despre care vorbeşte aşa de frumos şi de admirativ Cuvântul lui Dumnezeu, mulţi dintre noi n-am fi aflat [atâtea lucruri]…
Dacă n-ar fi fost aceste sfinte mironosiţe care, în dimineaţa Învierii, au fost învrednicite de Dumnezeu cu minunea cea mai mare şi cu harul cel mai mare, de a afla ele întâi adevărul mântuitor, şi dacă ele nu s-ar fi făcut nişte mesagere, nişte misionare sfinte şi nişte trimise ale lui Dumnezeu, multe dintre lucrurile minunare care s-au petrecut cu ocazia evenimentului Învierii n-ar fi avut loc.
Dacă n-ar fi fost Maria la mormânt, aceşti doi apostoli n-ar fi fugit în dimineaţa aceea să vadă mormântul gol. Dar ea le-a zis: „A înviat Domnul!”. Ei n-au mai putu să stea. Ea a fost primul misionar care a spus apostolilor vestea cea mare. Iată-i pe Ioan şi pe Petru fugind în dimineaţa aceea să vadă… După aceea au mers şi au umplut lumea cu acest mare adevăr: că Hristos a înviat!
Dacă n-ar fi fost Samariteanca, misionara sfântă din Samaria, toată cetatea Samariei n-ar fi venit niciodată la Dumnezeu şi n-ar fi aflat niciodată de El.
Dacă n-ar fi fost Maria şi Marta, să trimită după Iisus şi să spună: „Doamne, fratele nostru a murit…”, şi dacă n-ar fi fost credinţa lor adâncă – chiar şi îndoiala lor de la început era un semn de credinţă – [n-ar fi înviat Lazăr].
„Doamne, a zis Marta, dacă ai fi fost aici n-ar fi murit fratele nostru. Dar şi acuma ştiu că orice vei cere la Dumnezeu Îţi va face Dumnezeu.” Asta e dovada unei credinţe care nu s-a îndoit nici când era mort de patru zile.
Câte feţe frumoase are adevărul! Şi într-un fel, şi în altul citit, bagi de seamă că ai trecut pe lângă nişte adevăruri câteodată şi dintr-odată ţi se luminează şi observi că acolo e o altă faţă a adevărului, care este plină de bucurie şi de mângâiere pentru oricine crede.
N-am citit noi de ani de zile cartea noastră de cântări? Am trecut pe lângă o mulţime de cântări, dar dintr-odată ni s-a luminat una. Eu am auzit astăzi o cântare – pe care de-atâtea ori [am auzit-o], că sunt patruzeci, cincizeci de ani de când am scris-o – despre privighetoarea, despre pasărea măiastră care ne-a cântat nouă Doina Golgotei. În 1938 am scris cântarea asta, Doina Golgotei. Eram singur, chinuit şi departe. Dar doina aceasta mi-a fermecat viaţa. Şi din 1938, când a apărut cartea (a doua carte de poezii… a treia carte) Doina Golgotei, de atunci am trecut de nenumărate ori pe lângă această cântare. Dar ca astăzi, când aţi cântat, n-am înţeles-o niciodată şi nici n-am pătruns ce frumoasă este. Şi fiecare dintre dumneavoastră, cred că aţi trăit astfel de momente. Aţi citit ani de zile Biblia. Aţi trecut pe lângă o mulţime de versete frumoase şi, dintr-odată, o lumină cerească s-a reflectat puternic asupra unui verset. „Doamne, zici, de câte ori am trecut eu pe lângă versetul acesta, dar lumina aceasta încă n-am avut-o.” De ce? Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător în veac. El este nelimitat; noi suntem limitaţi…
Am vrut să vă aduc aminte o veche istorisire care spune aşa: că atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Moise, reprezentantul poporului iudeu, pe muntele Sinai, să-i dea adevărul etern al Legii, erau pe pământ încă optzeci de popoare şi altele, mai mici. Dumnezeu însă a ales dintre popoarele acestea şi mari, şi mici, şi din prezentul acela, şi din viitor, câte un profet pe care l-a adus lângă Moise pe munte, să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are un singur Cuvânt, dar poate avea o mie de profeţi. Şi cei care sunt călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu, din orice limbă şi din orice timp, nu pot vorbi altfel, decât acelaşi adevăr. Pentru că Dumnezeu poate avea mii de profeţi, dar nu poate avea decât un singur Adevăr.
Şi se spune că în acel timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (atâta e scris [că a fost], după măsura noastră omenească, limita de timp de care Dumnezeu a avut nevoie să-i înveţe pe toţi cei care erau adunaţi acolo Adevărul Său cel unic şi etern), se spune că, duhurile profeţilor care erau acolo adunaţi erau duhuri din toate neamurile: şi prezente, şi viitoare, până la sfârşit. Pentru ca Dumnezeu să le poată mărturisi Adevărul Său unul şi pentru totdeauna. Însă nici unul dintre profeţi nu-l vedea pe celălalt. Fiecare credea că este singur în faţa lui Dumnezeu. Şi fiecare auzea Cuvântul lui Dumnezeu în limba lui, într-o singură limbă. Ca şi cum numai pentru el, pentru acel profet, s-ar fi spus Cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta este o minune a lui Dumnezeu, pentru că numai în Ziua Cincizecimii s-a repetat. În Ziua Cincizecimii erau la Ierusalim oameni din toate neamurile de pe faţa pământului. Dar fiecare dintre ei a auzit în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Aşa a fost pe Sinai. În Vechiul Testament a fost un singur moment în care Dumnezeu a vorbit tuturor popoarelor, fiecăruia pe limba lui. Printr un profet, printr-o serie de duhuri de profeţi, care vor apărea la vremea lor, dar fiecare ducând mesajul lui Dumnezeu unic. Acelaşi lucru s-a repetat în Ziua Cincizecimii, când acelaşi Duh al lui Dumnezeu a vorbit tuturor oamenilor care erau prezenţi acolo, fiecăruia după limba lui. Şi fiecăruia i s-a spus acelaşi adevăr minunat.
Acum ce se spune, după ce Dumnezeu a vorbit pe muntele Sinai adevărurile Sale celor o mie de profeţi câţi au fost acolo din toate miile de neamuri care erau şi care vor fi pe pământ? Le-a zis la fiecare cum i-a zis lui Moise: „Tu du-te la poporul tău şi spune-i întocmai ce ţi-a vorbit ţie Dumnezeu. Şi învaţă-i pe părinţii lui să-şi înveţe aşa copiii lor. Şi nu numai cu ideile cuvântului, ci şi cu cuvintele lor. Pentru ca nu numai ideea despre adevăr să se păstreze, ci şi forma lui ascultată şi auzită. Pentru ca Adevărul acesta al lui Dumnezeu să nu se altereze niciodată. Fiecare popor, fiecare părinte să-i înveţe pe copiii lui exact cu cuvintele cu care l-a învăţat pe el părintele său. Fiecare învăţător să-i înveţe pe elevii săi exact cu cuvintele cu care l-a învăţat pe el învăţătorul lui. Pentru ca să nu se strice nu numai ideea, ci nici forma Cuvântului lui Dumnezeu”.
Şi Moise a fost singurul care a învăţat pe poporul său exact cum l-a învăţat pe el Dumnezeu. De aceea a zis el şi a rămas în toată istoria poporului iudeu: „Şema Israel” (Ascultă, Israele) Cuvântul lui Dumnezeu! El aşa mi l-a spus şi eu aşa ţi-l repet. Învaţă-i pe copiii tăi totdeauna şi până la sfârşitul veacurilor legea lui Dumnezeu aşa cum te învăţ eu, pentru că aşa m-a învăţat pe mine Dumnezeu, Învăţătorul meu. Şi porunceşte-i ca, până la sfârşit, nu numai ideea, cuprinsul, dar nici forma cuvântului să nu fie alterată.
Şi spune istoria că atunci toţi conducătorii şi profeţii noroadelor din prezent şi din viitor s-au dus la popoarele lor, dar singur Moise a fost acela care a ţinut bine minte toate cuvintele lui Dumnezeu; n-a pierdut şi n-a stricat nici unul. De aceea poporul lui Dumnezeu, cum aţi auzit de la fratele nostru Aurel în cuvântul de deschidere, a fost binecuvântat de Dumnezeu. Căci nu numai Moise, primul profet care a auzit cuvintele, ci şi ceilalţi profeţi care fuseseră împreună cu el au repetat la fel cuvintele lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a binecuvântat poporul acesta în chip deosebit: pentru că poporul acesta a auzit mai ales pentru că profetul lui şi profeţii Lui au ascultat clar cuvintele lui Dumnezeu şi le-au împărtăşit poporului exact cum le-a spus gura Domnului. Aşa cum spune El: „Gura Domnului a grăit. Ascultă şi trăieşte, şi împlineşte”. Aceştia s-au întors la popor şi au mărturisit: „Aşa a grăit gura Domnului”. Au fost ca nişte aparate de înregistrat. Noi, cu auzul nostru sau cu înţelegerea noastră, putem pierde de multe ori sensul cuvintelor care ni se spun. Dar dacă avem un aparat bun care înregistrează, el înregistrează şi vibraţia glasului, şi cele mai mici amănunte ale cuvântului şi ale modelului transmis. Aşa aparat a fost Moise. El, oriunde l-ai pus, a înregistrat şi a redat clar tot ce vorbise Dumnezeu, fără să altereze nimic nici din cuprins, nici din formă. Şi de aceea, când el s-a întors la poporul său, a învăţat pe popor exact aşa cum l-a învăţat Dumnezeu. Şi poporul aşa a învăţat; şi învăţătorii poporului aşa au învăţat; şi urmaşii învăţătorilor aşa au învăţat. Şi de aceea Legea şi cuvântul pe care l-au păstrat ei curat şi statornic de la început, cuvântul acesta i-a păstrat pe ei. Pentru că s-a zis: „Dacă vei păzi Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu te va păzi”. Un învăţat al lor a spus: „De-a lungul miilor de ani ai istoriei noastre, mulţi tirani au dorit şi au vrut să ne ucidă, dar n-au putut şi nu vor putea niciodată. Pentru că noi stăm sub o mare binecuvântare”. Binecuvântarea rostită de Dumnezeu profetului Său când l-a trimis: „Du-te, binecuvântează poporul acesta din pricina Mea şi din partea Mea”. Şi Domnul a făcut să fie binecuvântat acest popor. Pentru că învăţătorii lui l-au învăţat exact cuvintele lui Dumnezeu.
Iată ce mare preţ şi ce mare valoare are în mijlocul unui popor profetul trimis de Dumnezeu. Şi se spune în istorisirea aceea că toţi ceilalţi mii de profeţi care au fost aduşi din alte neamuri s-au dus la popoarele lor când le-a venit rândul sau se vor mai duce la popoarele lor. Dar toţi aceştia n-au fost credincioşi Cuvântului pe care l-a spus Dumnezeu. Ei au învăţat altfel pe popoarele lor. Şi, în loc să fie credincioşi, cum a fost poporul lui Moise, ei au ajuns închinători la idoli, la Baali, la tot felul de fantome şi fantasme şi la tot felul de învăţături şi idolatrii rătăcite.
Poate că printre duhurile profeţilor chemaţi atunci de Dumnezeu, în înţelesul istorisirii pe care v-am spus-o, a fost şi un duh al unui profet al poporului nostru, al unui profet chemat special şi pregătit special pentru poporul nostru. Eu sunt convins că acest duh a fost duhul Părintelui Iosif. El a înţeles, în tot poporul nostru şi în toată istoria noastră, mesajul ceresc al lui Dumnezeu. Şi a venit şi ni l-a spus cu toată puterea convingerii sale şi cu tot preţul jertfei sale care i s-a cerut pentru aceasta. Toţi profeţii care au dus Adevărul în toate popoarele au avut de pătimit pentru acest Adevăr. Profeţii falşi s-au lepădat în faţa pericolului. Profeţii adevăraţi au plătit cu sângele lor mesajul lui Dumnezeu pe care trebuia să-l aducă la popor. S-au sacrificat ei pentru poporul la care simţeau că i-a trimis Dumnezeu.
Poporul nostru avut poate că mulţi profeţi şi mulţi înţelepţi, şi mulţi oameni de bine… şi mulţi pustnici, şi mulţi călugări, şi mulţi sfinţi printre înaintaşii noştri. Dar fiecare a căutat să se mântuiască pe sine însuşi. Şi s-au mântuit. S-au retras prin mănăstiri, prin peşteri, prin crăpăturile munţilor şi şi-au păstrat acolo credinţa lor şi şi-au căutat sfinţenia şi mântuirea lor personală. Părintele nostru, profetul adevărat al lui Dumnezeu, n-a vrut să se mântuiască singur. S-ar fi putut uşor mântui singur. Ar fi putut uşor să scape de toate primejdiile, de necazurile împreunate cu slujba minunată a unei profeţii mântuitoare pentru neam şi pentru Biserică. Dar el a acceptat mai degrabă sacrificiul şi jertfa propriei sale vieţi, ca să poată duce în poporul nostru şi în Biserica noastră mesajul lui Dumnezeu: „Ascultă, poporul meu, ascultă, Biserica mea, Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuirea nu poate fi decât pe aceste două şi minunate căi: calea Oastei, care înseamnă transformarea şi naşterea din nou, şi calea Bisericii, care este îndrumarea noastră pe linia sănătoasă a învăţăturii părinţilor”.
Foarte mulţi profeţi au venit care au căutat să îndrepte poporul nostru pe una din aceste căi. E ca şi cum ai îndrepta un tren pe o singură şină: fie pe dreapta, fie pe stânga. La prima cotitură deraiază şi se pierde. Părintele a înţeles. Mersul mântuitor al poporului nostru şi al credinţei noastre este pe aceste două şine sfinte: învăţătura cea înnoitoare a Oastei Domnului şi învăţătura cea de bază şi puternică a Sfinţilor noştri Părinţi din Biserica noastră. Cine a urmărit numai linia din dreapta, a formalismului – bun, frumos… e adevărat –, s-a pierdut în uscă¬ciune sufletească. Cine a urmărit numai linia din stânga s-a rătăcit în extreme străine de credinţa noastră. Părintele ne-a învăţat că pe amândouă liniile se poate merge frumos. Părinţii noştri, înaintaşii noştri ne-au lăsat învăţătura cea sănătoasă şi puternică a Bisericii şi credinţei noastre, dar Oastea Domnului ne-a învăţat pe noi cele patru mari adevăruri prin care se face mântuitoare şi desăvârşită învăţătura părinţilor. Noi numai în Oastea Domnului am aflat adunarea frăţească. Fraţilor şi surorilor care aţi gustat odată bucuria aceasta a adunării, pentru cât aţi fi în stare să vă lăsaţi de ea? Cine v-a învăţat şi v-a adus la bucuria acestei stări sufleteşti în care ochii noştri lăcrimează de drag şi inimile vibrează de dragoste? Oastea Domnului! Înainte de a veni Oastea Domnului şi Părintele Iosif, noi n-am cunoscut adunarea. Era străină în Biserica şi în credinţa noastră această adunare duhovnicească în care noi ne îmbărbătăm şi ne mângâiem, şi ne întărim din Cuvântul lui Dumnezeu.
A doua mare binecuvântare pe care ne-a adus-o Oastea Domnului este Cuvântul lui Dumnezeu. E mijlocul cel minunat şi harul cel minunat că noi putem citi în mijlocul adunărilor noastre acest Cuvânt care era închis, depărtat, ascuns de noi. Până a venit Oastea şi ne-a pus în mână Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a luminat mintea şi ne-a luminat sufletul.
Al treilea mare har pe care ni l-a adus Lucrarea Oastei Domnului – şi care nu era înainte – e rugăciunea liberă şi în comun. Ce bucurie avem noi – cum am spus şi în cântare: „Ce bine-i lângă voi, iubiţii şi dragii sufletului meu!” – ce bucurie avem noi când plângem şi ne rugăm, când ne împletim glasurile noastre în cântările noi şi sfinte de care n-am auzit înainte şi nici n aveam nici o cunoştinţă. Ce bucurie avem noi când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul nostru şi între fraţii noştri, spus şi ascultat cu toată inima şi puterea sufletului nostru!
Noi n-am cunoscut aceste daruri şi binecuvântări până ni le-a adus Oastea Domnului: adunarea, rugăciunea împreună, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cântarea. Astea sunt patru izvoare ale vieţii, pe care ni le-a descoperit profetul Domnului, înaintaşul nostru în Evanghelie şi în Biserica noastră. Şi ne-a arătat toate aceste surse de viaţă şi de putere care ne aduc fericire nu numai nouă, ci sufletelor, familiilor, copiilor noştri, soţiilor noastre, soţilor noştri, fraţilor şi surorilor noastre. Toate aceste valori minunate erau necunoscute pentru noi, până ne a adus la cunoştinţa lor profetul lui Dumnezeu, care cred că a fost acolo, cu Moise, prin duhul său, când Dumnezeu i-a spus acest adevăr: „Du-te la poporul tău!”. Şi, când i-a venit vremea să vină, a venit şi a spus: „Ascultă, poporul meu, glasul lui Dumnezeu”. Şi ne-a vorbit glasul lui Dumnezeu prin el într-un fel cum nu ne mai vorbise niciodată. Şi s-a întipărit acest glas în inimile noastre, şi s-a făcut trup în noi, adică s-a făcut un legământ sfânt pe care l-am pus cu lacrimi în faţa lui Dumnezeu, că-L vom primi în inimile noastre şi că vom căuta să aducem rod.
Uite ce minunată lucrare a făcut harul lui Dumnezeu prin acest profet sfânt! Dacă el a fost credincios în lucrul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu şi ne-a spun nouă cuvintele lui Dumnezeu aşa cum le-a auzit şi cum le-a înţeles el, atunci şi noi avem obligaţia să primim cuvintele lui ca pe cuvintele lui Dumnezeu. Când citiţi o carte a lui, când ascultaţi o astfel de cântare, nu vă vibrează inima, nu vi se umple sufletul de putere? Nu este aceasta oare dovada harului lui Dumnezeu care-i pus în el?
Nu demult, un preot de la una dintre cele mai importante parohii din Oradea m-a întâlnit. Eram bolnav pe-atunci. A auzit că eram undeva într-un loc, bolnav, şi a venit să-mi spună:
– Eu sunt preot la una dintre cele mai importante bisericii din Oradea. Dar, de când am venit în fruntea acestei parohii, eu am constatat un mare lucru: oricâte piedici au fost în calea introducerii cântării Oastei în biserică, eu n-am ţinut seama. Am introdus cântarea Oastei în biserică şi, din goală cum era biserica şi rece, s-a făcut aşa de caldă atmosfera, că totdeauna ochii sunt plini de lacrimi şi vezi cum sufletele sunt deschise să primească Adevărul.
Am zis:
– Părinte, cum explicaţi dumneavoastră acest fenomen?
– Am un cântăreţ foarte bun, l-am instruit bine, l-am îndemnat să înveţe cântările cele mai frumoase şi din cauza asta sunt atât de multe suflete care ascultă.
– Părinte, am zis, multe biserici au cântăreţi buni şi mulţi au talent să cânte. De ce acest fenomen nu se întâmplă? Nu înţelegeţi că dincolo de cântăreţii şi de vocile, şi de coruri şi de… celelalte lucruri, în cântările acestea e puterea lui Dumnezeu, părinte? Şi nu talentele noaste, nici arta noastră poetică sau de cântare aduce sufletele şi deschide inimile, ci puterea lui Dumnezeu care este peste aceste cântări, pentru că sunt scrise din inspiraţia Duhului lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Lui.
A înţeles. Şi spune:
– Oricât de mulţi se vor ridica împotrivă, eu voi continua să am şi să încurajez cântările Oastei Domnului în biserică.
Poate a reţinut sau n-a reţinut explicaţia pe care i-am dat-o. Dar ăsta este adevărul. Peste Lucrarea aceasta este puterea lui Dumnezeu. Cântările noastre, rugăciunile noastre, meditaţiile noastre, adunările noastre sunt pline, binecuvântate şi păstrate, şi însufleţite de puterea lui Dumnezeu şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Iată, între noi sunt atâtea slăbiciuni… chiar [între] cei care avem pretenţia că ştim să legăm două cuvinte de-olaltă. Avem atâtea scăderi de multe ori… în felul de-a pronunţa, în felul de-a formula fraza sau ideea. Şi, cu toate acestea, adunarea e plină de putere. Şi ori de câte ori ne întoarcem de la adunarea aceasta simţim inima mai mare, sufletul mai curat şi puterea mai biruitoare. Avem între noi fraţi slabi, surori slabe. De multe ori noi înşine ne mirăm şi zicem: „Doamne, ce slabi suntem…”. Şi, cu toate acestea, adunarea creşte. Vin suflete noi, care se predau cu lacrimi şi cu hotărâre să-L slujească pe Dumnezeu şi rămân statornici. Cine face această lucrare? Nu arta noastră, nici predicile noastre, nici talentele noastre, oricât ne-am închipui că le avem. Ci puterea lui Dumnezeu care e în această Lucrare. De aceea iubiţi adunarea. Căutaţi adunarea ori de câte ori aveţi ocazia. Şi chiar dacă numai câteva minute puteţi să staţi aici, concentraţi-vă inima şi gândul la auzirea şi la primirea Cuvântul lui Dumnezeu. Că totdeauna vă veţi întoarce fericiţi.
Aveţi cereri şi rugăciuni, şi dorinţe mai tainice sau mai ascunse în faţa lui Dumnezeu. Veniţi cu ele la adunare. Dumnezeu ascultă rugăciunile celor credincioşi în orice vreme. Dar niciodată nu le ascultă aşa de frumos şi aşa de bine şi cu plăcere cum le ascultă în Casa Lui. Dumnezeu este cu noi oriunde ne ducem, pentru că este scris: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Dar nicăieri nu-i mai sigură prezenţa Lui între noi ca în adunare. A spus El: „Unde doi sau trei se adună în Numele Meu, Eu voi fi totdeauna în mijlocul lor.” Nu simţiţi acest lucru? Chiar dacă uneori e o atmosferă mai rece în adunare: nu zboară nici cântarea, nu se înalţă nici cuvântul, nu vibrează nici inima şi ni se pare de multe ori că suntem reci şi îngheţaţi, totuşi să credeţi că Dumnezeu e acolo. Vine un moment în care dintr-o dată să simţi că zbori prin ceruri. Cântarea devine flacără, dragostea fierbinte, cuvântul putere. E dovada că Dumnezeu e acolo. Soarele-i pe cer şi când e nor şi noi nu-l vedem. Hristos e în adunare şi când noi nu simţim. Să credeţi din toată inima! Pentru cine crede, El e aşa; pentru cine nu crede, va ajunge şi el să creadă. Dumnezeu are minuni şi nu Se grăbeşte.

Preaiubiţii mei, am vrut să discutăm între noi nişte lucruri. Nu vă pară rău că se întinde vorbirea aceasta prea lung. Simt nişte adevăruri despre care trebuie să vorbim. Mai ales cu surorile noastre, care sunt majoritatea aici. Fie fetiţe, fie fecioare, fie soţii, fie mame. Vrem să ne aducem aminte despre înţelesul tainic al Sfintei Evanghelii de astăzi, cu mironosiţele sfinte, despre care spune Evanghelia că L-au însoţit pe Mântuitorul începând din Galileea, de la începutul mărturisirii Sale, şi L-au ajutat pe Iisus cu tot ce puteau, şi au fost alături de El totdeauna, până la răstignire. Şi atunci au fost… Ucenicii au fugit, surorile au rămas statornice. Ucenicii s-au îndoit, surorile niciodată. Ucenicii nu s-au dus la mormânt, surorile însă, credincioase, au mers. Ucenicii au mai provocat dezbinări şi tulburări în Biserică, surorile noastre niciodată. Ele au fost totdeauna credincioase. Şi au lucrat cu lacrimi, cu genunchii, cu inimile lor, cu postul şi cu rugăciunea, să nu fie dezbinare între fraţi, să nu fie tulburare în Biserică. Şi în toate lucrurile acestea, ele au fost găsite credincioase. De ce li S-a arătat lor întâi Mântuitorul înviat? Ca răsplată, acestor suflete sfinte ale surorilor noastre, pentru credincioşia şi statornicia lor.
Maica Domnului a fost ultima care a plecat de lângă crucea Lui. Ea a fost prima căreia i S-a arătat El. Nu scrie acest lucru… dar e de la sine înţeles că Fiul atât de iubit al unei mame şi orfană, şi văduvă, care L-a crescut pe El ca pe Fiul lui Dumnezeu, e de înţeles şi de crezut că, în cea dintâi clipă a învierii, El nu S-a arătat nici la Maria Magdalena, nici la apostoli, nici la celelalte mironosiţe; S-a dus întâi să liniştească inima Mamei, care tremura şi suferea pentru El. Ce aţi face dumneavoastră într-o astfel de clipă? Nu v-aţi duce mai întâi să mângâiaţi inima care a rămas mai zdrobită din casa pătimirii voastre? Şi, dacă noi, ca nişte oameni neputincioşi şi slabi, simţim că aceasta ar fi fost cea dintâi datorie a unei inimi iubitoare care a întristat cel mai greu inima mamei în momentul morţii, să se ducă să o bucure cel mai mult în momentul învierii, [cu atât mai mult a simţit aceasta Fiul lui Dumnezeu]. De aceea n-a fost nevoie nici ca ea să meargă la mormânt, nici să meargă să caute. Ea deja Îl văzuse înainte de a Se arăta la toţi şi n-a avut nevoie să meargă să se tânguiască sau să se sperie. N-a fost nevoie să vină îngerul Gavriil, care i-L vestise atunci (…); n-a fost nevoie să vină el, deşi ar fi fost aşa de minunat să fi venit! A mers El, Fiul, Dumnezeu Însuşi, şi a mângâiat-o cu o mângâiere pe care nimeni pe lume, nici arhanghelul Gavriil, nici corurile îngereşti din noaptea Naşterii n-ar fi putut [s-o mângâie].
Aşa gândeşte o inimă simţitoare şi aşa trebuie să creadă.
Acum să ne întoarcem privirile spre surorile noastre. De-a lungul Evangheliei, nu numai în Vechiul Testament, dar mai ales a Noului Testament, Dumnezeu Şi-a ales pe lângă profeţii şi ucenicii Lui, pe lângă mesagerii dintre fraţi şi dintre apostoli, nişte mesageri minunaţi: acele inimi simţitoare, calde, dulci, frumoase, cum nu pot fi decât inimile femeilor sfinte. Şi de aceea Cuvântul lui Dumnezeu le dă ca exemple: voi uitaţi-vă la sfintele femei, urmăriţi îmbrăcămintea lor, podoaba lor, credinţa lor, râvna lor şi urmaţi-le credinţa. Pentru că în felul acesta vă veţi face părtaşi părinţilor lor.
Dumnezeu să fie slăvit că, atunci când a adus pe lume Lucrarea aceasta profetică a Oastei Domnului, a adus cu ea şi această minunată stare de misionarism a femeilor. De la început noi am cunoscut în Lucrarea Oastei nu numai pe mama Părintelui Iosif, care i-a pus de la şapte ani în mână Cuvântul lui Dumnezeu şi, ca un profet, i-a zis: „Ţine Cuvântul lui Dumnezeu. Prin acesta te vei mântui tu şi vei mântui şi pe alţii”. Şi Părintele a înţeles şi a împlinit profeţia. Aceasta a fost o mamă sfântă. Poate prima mamă sfântă din Lucrarea Oastei Domnului. Dar după aceea au venit – cunoaşteţi şi dumneavoastră – atâtea mame sfinte! Nu numai care au întemeiat familii binecuvântate şi au crescut copii sfinţiţi. Atâţia dintre fraţii noştri care se ridică aici acum şi spun Cuvântul lui Dumnezeu sunt copiii unor mame sfinte.
Aduceţi-vă aminte de mamele voastre şi respectaţi-le. În ziua aceasta a sfintelor mironosiţe, noi sărbătorim ziua femeii credincioase. Noi nu sărbătorim ziua femeii la 8 martie; atunci sunt toate femeile. Femeile noastre nu-s ca toate. Mamele noastre sunt unice; soţiile noastre sunt unice; surorile noastre sunt unice, fetiţele noastre sunt unice. Uitaţi-vă şi vedeţi ce feţe sfinte avem şi ce putere sfântă, şi ce atmosferă sfântă pluteşte peste adunarea aceasta în care primează numai surorile noastre.
Eu am vrut să mai spun acum [despre] pilda unor surori care au trecut în veşnicie, dar exemplul lor a rămas minunat şi fericit: Mariţa Iftimoiu de la Comăneşti, Lucreţia Moraru de la Laz, Susana Lador de la Chiuieşti, care sunt numai unele din multele pe care le-am cunoscut… Surori de jertfă, de rugăciune, misionare în slujba lui Dumnezeu. Nişte femei care au ajutat şi au răspândit Cuvântul lui Dumnezeu.
Vreau să vă citesc aici o poezie închinată femeii, surorilor noastre:

CÂND SPUI „FEMEIA”

Când spui „Femeia” ai spus „Mama”, ai spus „Soţia”, „Fiica”, „Sora”
şi-ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
ai spus Iubirea şi Căldura, şi Frumuseţea – fără care
ar fi pustiu şi-ar fi-ntuneric, şi-ar fi-o tristeţe tot
– sub soare.

Ce gol şi ce singurătate era în cele şase zile
când nu era în Rai Femeia, – pe toate luminându-i-le!
Iar când a fost făcută – dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană –,
ce minunată întregire le-a dat fiinţa-i diafană!

E-adevărat că prin Femeie a mai venit şi întristarea,
dar tot prin ea-a venit şi harul, şi bucuria, şi salvarea.
Şi fără ea n-ar fi cântarea, sărut şi lacrimă sub stele
– şi ce-ar fi lumea fără-acestea, şi ce-ar fi viaţa fără ele?

Să-L binecuvântezi pe Domnul şi mulţumeşte-I că-a făcut-o,
iar faţa mamei şi-a soţiei cuprinde-o dulce şi sărut-o;
pe fruntea sorei şi-a fetiţei fă semnul binecuvântării
cu mângâierea cea mai sfântă a bucuriei şi-a cântării.
N-o întristaţi, ci mângâiaţi-o şi ajutaţi-o cu iubire
să-şi ducă sarcina şi crucea şi ea frumos spre mântuire;
căci când ea plânge, toate, toate sunt chinuite şi-ntristate,
iar când zâmbeşte ea şi cântă, ce fericite-s toate, toate!

…Fii binecuvântată, dulce şi scumpă mamă şi soţie,
şi sora şi fetiţa noastră, – fiţi fericite pe vecie!
Cu lacrimi sărutăm obrajii şi ochii voştri-n sărbătoare
şi-ntreagă dragostea ne-o punem pe-al vostru suflet –
ca pe-o floare.

(În Duminica Mironosiţelor, 1989)

Dorim din toată inima ca astfel de simţăminte să ni le statornicească în suflet Dumnezeu tuturor celor care suntem fiii, celor care suntem soţii, celor care suntem fraţii şi celor care suntem părinţii unor astfel de suflete pe care Dumnezeu ni le-a dat spre cel mai mare ajutor şi binecuvântare. O soţie bună, spune Cuvântul lui Dumnezeu, e un dar de la Domnul. Şi toate pot fi bune şi credincioase, dacă noi le iubim, ne rugăm pentru ele şi le ajutăm cu înţelegere şi cu dragoste. Chiar când trec prin momente de slăbiciune, să le înţelegem, să răbdăm totul şi să aşteptăm. Şi Dumnezeu va întoarce iarăşi cu bucurie întâlnirea şi petrecerea noastră.
Iubiţi-vă soţiile, mamele, surorile, fiicele. În fiecare dimineaţă când deschideţi ochii, deschideţi Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu ea. Citiţi cinci versete, să vedeţi ce vă spune Dumnezeu pentru ziua aceea. Şi urmaţi apoi acest Cuvânt. Iar după ce aţi închis Biblia, aplecaţi-vă genunchii şi spuneţi-I lui Dumnezeu, în cinci cuvinte, ce aveţi nevoie să vă dea pentru ziua aceea. După aceea puteţi să plecaţi la muncă, la şcoală, la învăţătură, la orice datorie. Însă nu uitaţi, tot timpul zilei: dacă vi se iveşte ocazia să faceţi o faptă bună, faceţi-o fără să aşteptaţi nici o răsplată, nici măcar mulţumire. În fiecare zi străduiţi-vă să faceţi o faptă bună. Că dacă vom face aşa, în fiecare seară noi vom putea pune pe perna noastră un cap liniştit şi pe inima noastră nişte mâini curate. Şi vom putea primi de la Dumnezeu binecuvântarea pentru o faptă bună. Ziua în care nu faci un bine e o zi pierdută. Dumnezeu nu primeşte cu bucurie nici cuvântul, nici rugăciunea noastră, dacă nu sunt însoţite de o binefacere. Şi faceţi binele fără să aşteptaţi nimic în schimb. Tot ce nu plătesc oamenii plăteşte Dumnezeu. Dacă aţi dat cuiva ceva, fie într-un fel, fie într-altul, nu cereţi înapoi. Daţi ce aţi dat cu toată inima, fiind deplin încredinţaţi că Dumnezeu nu rămâne dator şi vă binecuvântează.

Surorilor noastre scumpe, de ziua Sfintelor Mironosiţe, noi ne punem pe inimile voastre, pe vieţile voastre adeseori încercate de multe dureri şi lacrimi, sărutul cald şi rugăciunea dulce a dragostei noastre recunoscătoare. Aş vrea să pot spune la toate mamele din lume ceea ce am spus în ultima clipă mamei mele pe patul morţii: „Mulţumesc lui Dumnezeu că am fost dus zeci de ani departe. Dar Dumnezeu ţi-a ascultat şi rugăciunea ta, şi a mea şi, în cea din urmă clipă a vieţii, eu am ajuns din nou [acasă]”. Am ţinut capul mamei pe umărul meu. Şi a trecut la Domnul fericită, pe sânul meu. Am mulţumit lui Dumnezeu că am putut să reazem, pentru ultima dată, capul mamei mele pe sânul meu, cum ea, atât de mulţi ani, mi-a rezemat capul meu slăbănog pe umerii ei, pe sânul ei. Am mulţumit lui Dumnezeu că am putut să spăl după mama mea sau după tatăl meu trei zile măcar, la sfârşit. După ei, care au spălat după mine atâţia ani. Aşa încununează Dumnezeu şi răbdarea mamei credincioase, şi a copilului credincios. Dacă sfârşitul este bun, noi ne despărţim aici în mijlocul oamenilor şi mâine dimineaţă ne vom întâlni în mijlocul îngerilor.
Faceţi-vă această datorie. Inspiraţi-vă pentru aceasta din Cuvântul lui Dumnezeu, din puterea rugăciunii şi a dragostei. Nu părăsiţi adunarea! Toate aceste lucruri în adunare le-am învăţat şi în adunare le cultivăm. Căutaţi adunarea, păziţi cuvântul, ascultaţi-i pe fraţi, iubiţi-i pe fraţi. Nu vorbiţi de rău pe nimeni. Iertaţi, dacă trebuie iertare; iubiţi, dacă trebuie iubire; răbdaţi, dacă trebuie răbdare. Niciodată aceste lucruri nu vor rămâne nerăsplătite de Dumnezeu.
Dar, dacă învăţăm aceste lucruri aici, să le ducem – aşa cum au spus fraţii noştri – în viaţa noastră de fiecare zi: la serviciu nostru, la munca noastră, în gospodăria noastră, între colegii de şcoală sau de serviciu.

Cu aceste cuvinte am dorit să ne amintim de sărbătoarea Sfintelor Mironosiţe. Şi mai citiţi o dată Evanghelia de la Marcu, capitolele 15 şi 16, şi celelalte Evanghelii în care se vorbeşte atât de frumos despre rolul sfintelor mironosiţe. Citiţi apoi şi din lucrările Oastei noastre… istorisirile despre sfinţii noştri înaintaşi, unde, printre fraţii noştri sfinţi care ne-a rămas nouă pilde de evanghelizare şi de mărturie, sunt şi pildele marilor, sfintelor noastre surori care au trăit în mijlocul nostru ca nişte mame sfinte şi ca nişte surori sfinte pe care trebuie şi voi, şi noi, şi toţi să le urmăm.
Să dea Domnul ca, în Lucrarea Oastei Sale, să fie mereu mironosiţe vrednice care să spună la cetatea lor întreagă despre Iisus. Să fie Marte şi Marii; să fie Salome şi să fie Susane care să-L urmeze pe Domnul şi să-L sprijine, şi să fie exemple în mijlocul familiei şi în mijlocul societăţii. Atunci Dumnezeu va binecuvânta ţara noastră cu familii binecuvântate. Şi veţi participa la nunţi binecuvântate, cum a fost aseară într-o zonă în care nu cred că sunt nici zece fraţi. S-au adunat peste o mie de fraţi, majoritatea tineri, cu feţe strălucind de bucurie şi toată noaptea au slăvit pe Dumnezeu. Aceasta este generaţia garanţiei viitorului poporului nostru. Când vom avea astfel de tineri, de tinere, când vom avea astfel de nunţi şi astfel de familii, viitorul poporului nostru va fi asigurat şi viitorul Bisericii noastre sigur.
Dea Domnul ca fiecare dintre cei care ne adunăm în Casa Domnului şi luăm parte la aceste sfătuiri duhovniceşti să devenim cu adevărat nişte exemple vii şi binecuvântate pentru neamul nostru, pentru Biserica noastră, pentru familiile noastre, pentru toată societatea.
Şi pentru toate, să aducem slavă veşnică şi mulţumire Domnului şi Dumnezeului nostru, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Care a dat poporului nostru astfel de profeţi care ne-au spus nouă adevărul. Că dacă nu ni l-ar fi spus, noi am fi astăzi morţi în păcatele noastre. Şi că ne-a dat şi nouă o ascultare şi o preţuire pentru astfel de lucruri. Că dacă nu i-am fi ascultat, în zadar ar fi mărturisit ei Cuvântul lui Dumnezeu. Ei s-ar fi mântuit singuri, iar noi ne-am fi pierdut.
De aceea, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să ne dăm toate silinţele să ţinem seama de toate aceste adevăruri pe care le-am văzut şi le-am auzit, mai ales, astăzi aici.
Şi a Lui să fie slava şi lauda de acum şi până în veci, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Lasă un răspuns


*