(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Ceva despre boli şi încercări

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.Întâi bolile cele trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi cu tâlharul de pe cruce: „După dreptate suferim, luând cele vrednice după faptele noastre“ (Luca 23, 41).
Dar însemnaţi-vă bine un lucru: bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de îndreptare şi de mântuire a omului.
Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor. Este om pe care cu nimic nu-l poţi trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui şi îşi bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală şi îl doboară la pat, îndată se domoleşte şi începe a-L striga pe Dumnezeu. În faţa unei uşi încuiate, încerci toate cheile să afli care s-ar potrivi; în faţa unei inimi învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi plăcute, dar, de regulă, numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel de inimă.
Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l ai lovi cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce l bagi în foc cedează. Aşa e şi cel păcătos, după ce întră în focul suferinţelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei pe care, în păcatele lor, nu i tulbură nici o încercare. Dar tot atât de vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit şi pe urmă iar au adormit.
În vreme de boală şi încercare, strigă omul: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită iar de Dumnezeu. Opt¬zeci la sută din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului“. Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc netulburaţi de încercări.
În al treilea rând, bolile cele trupeşti – şi alte încercări – ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, să ne apere de păcat şi să ne întărească în cele sufleteşti. Aceasta e şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi. Aproape toţi aleşii Domnului din Scriptură au trecut prin şcoala aceasta.
Cei credincioşi, de regulă, au mai multe încercări decât cei necredincioşi. De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte“. Bolile cele trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede – şi trebuie să vadă – bolile şi încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori şi oamenii şoptesc că, prin asta, îl ceartă Dumnezeu, pentru că s-a înscris la Oaste.
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă şcoala suferinţelor.
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: „Vezi tu, surată, – grăi o grăunţă rămasă neacoperită de pământ – pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric!“.
Dar, în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi o înghiţi. Grăunţa cea îngropată, în schimb, nu peste mult timp ieşi afară într-un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ţine-ne îngropaţi în încercări, decât să ne „fure păsările cerului“ (Luca 8, 5).
Pentru cei credincioşi, bolile şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav“ (Ioan 11, 3).
„Doamne, iată acela pe care îl iubeşti este bolnav…“; ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioşi! De regulă, toţi acei pe care Domnul îi iubeşte au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Iisus a răspuns: „Această boală nu este spre moarte, ci spre mărirea lui Dumnezeu“. Pentru cei credincioşi, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în faţa morţii. Medicii clătinau din cap şi aşteptau sfârşitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu şi întărirea vieţii mele sufleteşti. Din patul meu de suferinţă, Domnul a făcut pe urmă un amvon.

O, binecuvântată şcoală a suferinţelor! În tine L am aflat eu pe Domnul şi în tine mă întăresc neîncetat şi acum. O Doamne, nu mă lăsa să scap din această şcoală, până nu voi pleca „Acasă“, la Tine!

Suflete dragă, nu te teme de boli şi încercări! Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului. Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre. Eu, de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam şi îmi ziceam: mai bine bolnav în braţele Domnului, decât sănătos în braţele diavoleştilor patimi.
Orice pahar pe care Domnul ţi-l întinde să-l bei are pe fundul lui şi o miere dulce. Trebuie însă întâi să bei paharul, ca, pe urmă, să simţi această dulceaţă.
Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii şi veţi afla că cele mai multe dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne dă glas să L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Cu câtă putere se roagă omul în „ziua necazului“!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru“. O „vreme liniştită“ e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
„Eu mi-am recăpătat vederea şi am început să văd, după ce am pierdut un ochi“ – grăia un suflet trecut prin şcoala suferinţelor.
„Eu am început să umblu – grăia un altul – după ce am pierdut un picior.“
Încercarea – întristarea, suferinţa – este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare – este şi câinele mai rău şi mai supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva din noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi, la turmă! Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la turmă. Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest „câine rău“.

O, ce şcoală minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne opreşte din lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul.
Aşa trebuie să facă şi „marta“ noastră când se îmbolnăveşte „lazărul“ nostru (sufletul). Să alerge după Mântuitorul.

La Techirghiol, pe malul mării, am văzut un lucru interesant. Nişte ciobani din Dobrogea îşi strânseseră oile la marginea mării, unde apa era mică şi le silea să intre în apă, să le spele de murdărie. Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo! Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau şi cu beţele.
Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurăţenia de pe ele. Pe urmă, au ieşit din cazna asta curăţite şi spălate frumos. Aşa face Domnul, Păstorul nostru cel Mare, din când în când şi cu noi. Ne afundă în apele necazurilor, ca să ne curăţim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru. Noi tremurăm de „apa“ aceasta, dar ea este o binecuvântare pentru sufletul nostru.
Primiţi bolile şi încercările ca pe tot atâtea solii cereşti trimise pentru curăţirea şi întărirea noastră cea sufletească. Gândiţi-vă că după Mântuitorul şi învăţăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, şchiopi, ologi şi alţi necăjiţi. Gândiţi-vă la «fericirile» pe care le-a predicat El: „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei ce suferă“ etc. Decât cu o sănătate şi cu o „linişte“ în braţele păcatelor, mai bine bolnav şi necăjit în braţele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.
O, ce Doctor mare şi bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane de suflete şi de bolnavi… El n-a dat niciodată vreo reţetă greşită.
Când Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n avem de ce să ne temem. Cuţitul Lui taie numai atât cât trebuie. El ştie precis cât de afund să taie. Eu, când am stat la operaţie, l-am rugat pe medic să nu mă taie prea adânc. „A trebuit să tai – mi-a zis medicul pe urmă – căci altcum nu puteam stârpi răul“.
Când Domnul ne bagă în cuptorul încercărilor, să nu ne temem! Cuptorul e cald, arde, frige, dar termometrul cuptorului este în mâna Domnului. El ştie câte grade putem suporta.
Când trăim o viaţă cu Domnul, bolile şi încercările ne sunt o binecuvântare. Când trăim o viaţă cu Domnul, chiar când vine vremea să intrăm în „apa“ cea rece a morţii, nu ne temem. Domnul ne trece îndată din moarte la viaţă.

Crucea suferinţelor

O femeie credincioasă suferea foarte mult din partea soţului ei necredincios. Un frate ostaş îi duse, spre mângâiere, o mică iconiţă cu chipul răstignirii, zicându-i:
– Ţine, soră, această iconiţă şi te roagă cu nădejde Celui răstignit pe Cruce, să te scape de necazuri…
– Cum, răspunse sora, tu, frate, îmi pui în faţă pe Iisus cel răstignit pe Cruce pentru mine şi ceri de la mine ca eu să mă cobor de pe crucea suferinţelor mele? El să rămână pe Cruce şi eu să mă cobor de pe cruce? El să rămână pe Cruce şi eu să scap de cruce? O, nu, aceasta nu se poate… eu mă voi ruga mereu Celui răstignit pe Cruce să mă ajute neîncetat cu darul Lui să stau şi eu neîncetat răstignită împreună cu El, ca să trăiesc cu El (Gal. 2, 20).

Dacă n-ar fi noapte

Dacă n-ar fi şi noapte, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaşte pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor vedem strălucind dragostea şi bunătatea bunului Dumnezeu.
O, Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în noaptea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia ei, dragostea Ta şi bunătatea Ta! O, Doamne, mai bine ţine-mă până la sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decât să scap de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!

Pe locul spinilor

Este un lucru constatat: pe locul unde pământul s a curăţit de spini, acolo creşte recolta cea mai bogată.
Tot aşa e şi cu un ogor sufletesc unde mai înainte au fost spinii suferinţelor.

Toate uneltele ies din lovituri

Aţi observat, desigur, că oarecare obiect, orice unealtă iese din lovituri, iese dintr-un fel de „suferinţă“.
Spre pildă, câte lovituri nu primeşte fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ sau o altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primeşte până şi cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos!
Câte lovituri primeşte şi lemnul până se face din el o uşă, un scaun etc.
Cu cât un obiect este mai preţios, cu atât au fost mai multe „loviturile“ din care a ieşit.
Pe calea aceasta sunt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii şi adevăraţi ies şi ei din „lovituri“, ies din focul şi cuptorul suferinţelor.
Toţi creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri“ şi „suferinţe“, ca să devină uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din focul suferinţelor.

Oile şi mielul

Când păstorul vrea să bage oile în staul, şi ele nu vor, ce face? S-apucă şi prinde un miel şi îl bagă pe el înainte. Pe urma mielului se bagă apoi şi oile.
Aşa face şi Domnul cu cei care nu vor să intre în „staulul“ Lui. Sunt părinţi învârtoşaţi în păcate, dar când Domnul le ia câte un miel, când le moare un copil, atunci se lasă de răutăţi şi intră în „staulul“ Domnului.
Însă cei mai mulţi nici prin astfel de încercări nu se întorc la Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a luat atâţia „miei“ şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi.
De când, şi în câte feluri, tot umblă Domnul să ne bage în „staul“, şi noi tot nu vrem!