Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Mijlocul prin care Dumnezeu Îşi alege pe ai Lui dintre toţi cei-lalţi este cernerea, cuptorul, suferinţa.
Cernerea alege grâul din pleavă, cuptorul alege aurul din zgură, suferinţa alege pe cei credincioşi dintre ceilalţi. Iată, noi fericim pe cei care au suferit – spune Sfântul Cuvânt. De ce? Pentru că numai suferinţa i-a putut alege şi prin ea s-au putut dovedi cei cu adevărat credincioşi.
Numai cine primeşte să şi sufere pentru Dumnezeu dovedeşte că-L iubeşte. Cine merge pentru Dumnezeu numai câtă vreme sunt mesele încărcate şi zilele liniştite şi primirile lăudăroase încă n-a dovedit nimic. La mese se înghesuie, de obicei, numai pomănarii, la soare ies numai lighioanele şi la avantaje vin cu grămada toţi nechemaţii.
Dar când vin foamea, ameninţarea, furtuna – pomănarii fug, târâtoarele se ascund, grămada se leapădă. În schimbul unui folos trecător, toţi aceştia îşi vând cu grabă folosul lor cel veşnic.
În suferinţă, în prigonire, în cuptor şi pe cruce, nu rămâne cu Hristos decât acela care, aflând credinţa Lui cea de mare preţ, n-o mai poate lăsa, nici dacă trebuie să-şi dea viaţa pentru ea…


… Tot acest minunat capitol al credinţei, iată, este plin numai de lei, de foc, de săbii, de chinuri, de batjocuri, lanţuri, bătăi, închisori, de ucişi cu pietre, de tăiaţi cu ferăstrăul, de pribegi îmbrăcaţi în piei de animale, de lipsiţi de toate, de chinuiţi şi munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică, ei, care erau singurii vrednici din lume, au avut loc numai în pustiuri, acolo unde nu erau oameni, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, fiindcă acestea erau singurele locuri din care încă nu-i alungaseră oamenii. Acolo locuiau fiarele pământului, iar fiarele nu erau atât de sălbatice ca oamenii. Fiarele i-au primit pe sfinţi să locuiască cu ele – oamenii, nu.
Dar va veni în curând vremea când oamenii nu-i vor mai suferi pe sfinţii lui Hristos nici acolo. Oamenii vor cuprinde şi aceste ultime locuri în care mai puteau să se retragă credinţa adevărată şi dragostea sfântă.
Dar când credinţa adevărată şi dragostea sfântă – aceste fiice şi comori scumpe ale Cerului, lăsate pe pământ pentru a strânge pe cei care doresc Cerul – nu vor mai avea loc nicăieri în lume, atunci Domnul lor va veni după ele şi după fiii lor, aducându-le fericita lor izbăvire, prin arătarea Slavei Sale – Marele Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul celor care au pierdut totul pentru ca să-L câştige pe El (Filip. 3, 7–11; Tit 2, 13). Şi, atunci, El va aduce acea înviere, nespus mai bună, tuturor celor care n-au primit izbăvirile acestei lumi, fiindcă lumea le-o cerea, în schimbul lor, tocmai pe aceasta.