Adânc furioase puhoaie
În țărmul iubirii-mi se sparg,
Dar știu că răsare în larg
Slăvit curcubeu după ploaie.
Și-atunci în loc de talazuri
Privesc către cerul senin
Și-aștept ca un Soare divin
Să pună vâltorii zăgazuri.
Oricât e de aprigă iarna
Geroasă a ochilor mei,
Sfârșește în albi ghiocei
Când îngerii-și scutură goarna.
Și-atunci când în ger îmi îngheață
Credința pe drumu-mi pribeag,
Privesc către Domnul meu drag
Și iar primăvara-i în față.
Când noaptea, prea rece și-adâncă,
Mă-nvăluie-n negri fiori…
Chiar știu că sfârșește în zori
Și eu nădejde am încă…
Iar când mă-nfășoară străină
Noptare în inima mea
Și singurătate prea grea,
Aștept dimineața să vină…
Eu știu că de-aștept în tăcere
Lumina să-mi vină în zori
În cârduri se-adună cocori
Și floare mi-e orice durere.
De-aceea, când vine-o ispită
Mai bine-i să tac și s-aștept.
Că ce-aș îndura pe nedrept
Nu ține decât o clipită.
Și-apoi neapus fi-mi-va soare
Pe bolta iubirii-n zenit
Și cerul cel drag moștenit
În dulcea pe veci sărbătoare.
Mai ști-voi atunci cât de tare
Am plâns sau am suferit?
O nu, căci un Mire iubit
Le-o strânge-ntr-a Lui sărutare.
Lidia Hamza