Dintre nenumăratele interpretări la Pilda Fiului Risipitor, una anume ni se prezintă mai puțin, anume cea în care accentul cade pe sufletul fiului ascultător. Unii o numesc Pilda Fiului Risipitor, alții pilda Tatălui Iertător. O vom numi astăzi pilda Fiului Ascultător:
Fiul ascultător nu primește, într-adevăr, cele ale lumii acesteia pentru că el a rămas în bucuria Tatălui său. Dar la vederea generozității Tatălui față de fratele său, îi tresare inima, apare obsesia dreptății și este supus pericolului invidiei.
Așa ni se întâmplă adesea: părtași unor bunuri neînchipuit de mari prin împărtășirea cu însuși Dumnezeu, vin momente în care cineva de lângă noi obține ceva care deși nu este mare lucru, la prima vedere ne pare atât de demn de invidiat încât am lăsa toate numai pentru acel ceva care în realitate este atât de puțin față de ceea ce deja avem. Câți nu ne-am păcălit astfel?
Fiul cel mare totuși, în conversația cu Tatăl, încă nu îl invidiază pe fratele său, ci este adânc rănit pentru că nu înțelege inima Tatălui său. Mai concret, nu poate încă vedea modul în care iertarea și iubirea se pot menține vii, în această aparentă lipsă de dreptate și egalitate a reprimirii fiului risipitor în sânul familiei cu drepturi depline. Dacă ar fi fost el însuși tată, poate ar fi știut. De aceea mântuirea fiului ascultător este aceea de a înțelege și primi paternitatea integratoare a Tatălui, acceptând până la capăt poziția de Fiu Ascultător, sorbind tot paharul acesta. Paharul conține Iubirea Lui desăvârșită împlinită întru ascultare. Deznădejdea ne poaet cuprinde când, sorbind paharul Iubirii lui Dumnezeu vedem că are gustul atât de amar al biciuirii, al Crucii, al jertfei. Ne-am fi așteptat ca iubirea să aibă un gust mai plăcut. Dar vedem că mai amar decât amarul fiind, tot mai bun este Domnul și că nici cel mai mare amar al lumii acesteia nu este mai dulce decât cel mai puțin dulce al Domnului, mai simplu spus: cel mai mare amar al Domnului este mai bun decât cel mai mare dulce al lumii, căci dulceața lumii este amărăciune și amărăciunea Domnului este adevărata dulceață. Jugul Lui este ușor, de îndată ce învățăm a-l purta.
Trecând timpul, după întoarcerea fratelui său, fiului ascultător i se deschid ochii și înțelege gestul acelei iertări de neînțeles pentru el, întru început. El va vedea suferința fratelui său abia întors. Va vedea că inelul, vițelul, îmbrăcămintea, încălțămintea nu-i mângâie deplin durerea de a-și fi mâhnit Tatăl. Anii rătăcirii. Fiul ascultător redevine cu adevărat fratele fiului risipitor abia când îl iartă și el. Fiul risipitor nu se simte restaurat deplin în iubirea familiei până ce nu primește alături de iubirea Tatălui și iubirea și iertarea fratelui său cel ascultător. Mai greu pentru sufletul fiului risipitor este să accepte că are nevoie și de iertarea fratelui său. El trebuie să-și ceară iertare și de la acesta. Va fi uimit să descopere că și fratele său are o rană în suflet, drept urmare a destrăbălărilor lui.
O iubire atât de mare precum cea a Sf. Siluan vădea neajunsul acelui călugăr care nu simtea tristețe la gândul că ereticii vor arde în iad. Iubirea nu rabdă aceasta, zice sfântul. Dar cât de greu de purtat este acest cuvânt. Chemarea lui Hristos este totală.
Va trece timp îndelung până ce fratele risipitor va recâștiga deplin încrederea fratelui ascultător. Pentru că, plecând de acasă, fiul risipitor a zdrobit nu doar inima tatălui său. Ci și inima fratelui său. Dar el înțelege asta doar după ce se întoarce și vede că fiul ascultător a dus și povara sa, în timpul în care el se căuta pe sine în pământuri străine.
Fără Hristos, fără Harul Sf. Duh, omul nu poate ține calea împărătească. Cel care dorește să iubească, are bune intenții, dar cade în desfrânare, în risipire. Cel care dorește dreptatea, are de asemenea bune intenții, dar cade în invidie, în resentiment, în izolare și rezistență. Pe calea Crucii, a ascultării, de și împreună cu Hristos, omul trăiește dreptatea ca dreptate (iar nu ca invidie, resentiment sau izolare sau rezistență), și deopotrivă și deodată, el trăiește dragostea ca dragoste adevărată (iar nu ca desfrânare în diverse chipuri cu toate cele ale lumii deșertăciunilor).
Câtă vreme fiul risipitor era plecat în lume, fiul ascultător aducea un puțin de bucurie Tatălui. El muncea știind că ascultarea sa aduce puțină mângâiere părintelui care avea mereu privirea ațintită către drumul de unde-și aștepta fiul cel pierdut. După întoarcerea fiului risipitor, începe o suferință chinuitoare în sufletul celui ascultător. Simțul dreptății și al supunerii care îl ajuta înainte să se mențină într-o grea postură de fiu ascultător, acum îl împiedică. El trebuie să-și convertească, printr-un efort nou, îngrozitor de dureros și nu lipsit de riscuri aspecte ale sufletului său care îi dăduseră o verticalitate înainte și care acum îl împiedică să iubească. Altfel, el riscă o cădere în rezistență, în resentiment, în izolare, în revoltă și separare de Tatăl și de fratele său. Convertirea iubirii în dreptate se face cu durere, dar și convertirea dreptății în iubire este deosebit de periculoasă. Un om care a trăit toată viața respectând regulile, nu poate înțelege spontan cum se trăiește după legile inimii și se poaet izbi de toți pereții, la fel cum nici cel care a avut mereu libertatea inimii nu înțelege de ce trebuie să se supună vreunor reguli, iar ascultatea pentru el este tiranie și încarcerare.
Fiul risipitor va trebui să învețe de la cel ascultător ascultarea cea bună (iar nu o ascultare oarbă, lipsită de discernământ) rămânând o fire liberă și deschisă, iar cel ascultător va învăța de la cel risipitor libertatea cea bună rămânând o fire ascultătoare și supusă, adică bucuria și libertatea ascultării. Doar împărtășindu-se unul de altul, vor fi amândoi fii mai buni.
Putem spune că în miezul pildei fiului risipitor se află înfățișate discret toate căderile și ereziile lumii noastre și toate zbaterile Bisericii de peste veacuri. Ea este mai actuală ca oricând. Hristos ne iubește deopotrivă. Însă unii dintre noi căutăm pe alături o dragoste mai dragoste decât a Lui. Iar alții căutăm o dreptate mai dreaptate decât a Lui. Și unii și alții, ne sfădim arătându-ne unul altuia minus-urile, preluând astfel, pe nesimțite, prin judecată (să nu judecați), povara celuilalt, devenind ca el și el ca noi, căci nu ne putem abține să nu judecăm. Treptat, învățăm, înțelegem că Hristos Cel mult Răbdător chiar este Calea. Unica. După multe poticniri și ridicări.
În săptămâna a treia a Postului Mare, medităm împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici:
Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişeazăsub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.
Pr. Nicolae Tănase, sursa aici