Primeşte-mă, Iubire, şi mă sărută drag
când vin de-aşa departe şi-aşa de mult – acasă
şi, ca o mamă dulce, întâmpină-mă-n prag,
strângându-mă la sânu-ţi c-o lacrimă duioasă!
Primeşte-mă, Iertare, să plâng în poala ta
ca după pocăinţa cea mai adânc curată
şi leagă-mă cu lacrimi, spre-a nu mă mai putea
să mă dezlege nimeni de tine, niciodată!
Primeşte-mă, Blândeţe, să-mi alipesc pe veci
de sânul tău fiinţa atât de obosită,
şi pacea ta cea dulce deasupra-mi să-ţi apleci,
făcându-mi pe vecie căderea ispăşită!
Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt
pe care rugăciunea e slobodă să plângă
şi unde fericirea e singurul cuvânt,
iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă!
De-acolo te deschide apoi, să mă primeşti,
o Patria mea scumpă, în dulcea-ţi limpezime
şi-apoi mi-nchide-n urmă grădinile cereşti,
din ele, pe vecie, să nu mă scoată nime’!
Traian Dorz, Cântarea veşniciei