Deoarece la articolul ASCULTARE? CATEGORIC, DA! Dar de cine? a apărut un comentariu semnat avvanatanael, care spune bine ce spune, dar care nu are suport real al afirmaţiei, voi răspunde cu ajutorul Domnului, încercând să explic de ce nu este real.
Comentariu este următorul:
„Si eu subscriu la acest material, dar aş dori ca toţi cei ce trag aceste semnale de alarmă, să fie prezenţi şi cu trupul la marile adunări ale Oastei Domnului, indeosebi la mormintele înaintaşilor noştri, stând unii lângă alţii şi împreună, în rugăciune şi răbdare. Cred că în felul acesta Domnul se va lupta pentru ai Lui. Bine ar fi să venim toţi. DAR TOŢI… Şi cei cu păcate multe şi cei cu păcate mici, şi cei drepţi şi cei mai puţin drepţi, toţi în smerenie faţă de Dumnezeu şi sinceritate unii faţă de ceilalţi. În felul acesta, lucrurile s-ar rezolva. E nevoie de multă, imens de multă dragoste şi răbdare pentru ca „orice vale să se umple şi orice deal să se plece” şi cu timpul lucruriile vor reintra pe făgaşul sănătos. La roata de la bicicletă jumătate de spiţe trag dreapta, iar celelaltă jumate stânga, dar cercul roţii rămâne centrat, merge drept. Cred că doar împreună, cu toţi fiii ei atât de risipiţi, Oastea Domnului poate merge biruitor înainte. Deşi unii au mai multă dreptate decât ceilalţi, TOTUŞI toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de SLAVA lui DUMNEZEU. Dacă am fi împreună, atunci nu noi trebuie să dăm afară pe cel ce strică, ci Domnul ar nimicii din mijlocul poporului sfânt pe oricine ar căuta viclean să schimbe ÎNVĂŢĂTURA LĂSATĂ DE PĂRINŢI. DOAMNE AJUTĂ! Până atunci TOŢI, ÎMPREUNĂ, ÎN ACELAŞI LOC ŞI ACELAŞI DUH!“
Şi eu subscriu la articolul mai sus numit, chiar şi la comentariu (la modul idealist) cu toată fiinţa mea şi tocmai această subscriere îmi cere să răspund fratelui avvanatanael.
Cu ce i-ar ajuta pe unii să vadă mai uşor adevărul nimicirii Oastei Domnului prezenţa cu trupul la adunările mari ale Oastei a celor trei fraţi semnatari? S-ar trezi cineva mai repede?
Nici eu nu mai particip la aceste adunări. De ce? Tocmai datorită lipsei din realitate a celor spuse în versetul din titlu, pe care-l invocă şi autorul în finalul comentariului de mai sus.
Avvanatanael are dreptate în prima parte a comentariului, când vorbeşte de trei mari adevăruri pe care însă ostaşii le-au pierdut pe drum şi care au rămas în faza de visuri idealiste, nereale, un fel de pseudo-steaguri sub care ni se pseudo-pare că luptăm:
1. Da! Numai împreună fiind noi, Oastea va avea din nou biruinţele dintru început. Şi numai „toţi în smerenie faţă de Dumnezeu şi sinceritate unii faţă de ceilalţi“. Aceste două mari virtuţi însă nu mai există în procedura de lucru, în manifestările Oastei de azi. Poate doar în unele inimi de fraţi buni… dar, câtă vreme suntem răzleţiţi şi nu se ia nicio atitudine, conducerea de azi va face ceea ce i s-a cerut să facă. Dar de răspuns vor răspunde şi cei cărora le este confortabil să tacă acum.
2. „Dar cercul roţii rămâne centrat, merge drept.“ Ce ne facem însă când tocmai Centrul nu mai e centrat şi nu merge drept? Când tocmai el induce eroarea?
3. Dacă vom lupta împreună pe baricada Oastei, „şi cei cu păcate multe şi cei cu păcate mici, şi cei drepţi şi cei mai puţin drepţi […] dacă am fi împreună, atunci nu noi trebuie să dăm afară pe cel ce strică, ci Domnul ar nimici din mijlocul poporului sfânt pe oricine ar căuta viclean să schimbe ÎNVĂŢĂTURA LĂSATĂ DE PĂRINŢI”. Ce mare adevăr! Care lipseşte însă cu desăvârşire.
Noi nu suntem împreună! Nu luptăm pentru aceleaşi idealuri! Nu avem acelaşi steag. „Că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor (Ps. 140, 5), spune Psalmistul. Noi luptăm împotriva statutelor, organul de conducere de la Centrul Sibiu, nici măcar nu conduce spre, ci impune introducerea lor. Noi dorim să păstrăm specificitatea Oastei, cu scopul ei real, cei din conducerea oficială, deşi pretind că reprezintă Oastea, nici nu cunosc, nici nu recunosc această specificitate. Cum se poate sta împreună, cu trupurile unul lângă altul, când direcţia de luptă e alta? De aceea nu poate Domnul nimici din mijlocul poporului pe cel ce viclean caută să schimbe învăţătura. Pentru că nu există mijloc de popor, adică nu suntem toţi uniţi în jurul fiinţei Oastei, ci stăm răzleţiţi (chiar şi cei care sunt cu trupurile unii lângă alţii), fiecare pe drumul său, fiecare cu dreptatea lui.
Niciodată nu am crezut despre noi că suntem „cei cu păcate mici“, iar ceilalţi nişte păcătoşi, că noi am fi mai drepţi decât alţii. Departe de noi această slavă deşartă. Doar că încercăm să umblăm pe drumul cel drept. Ne străduim din toată fiinţa să ţinem calea bună, chiar dacă înaintăm mai mult târâş decât luptând, mai mult pe umerii Domnului din cauza atâtor răni, decât fluturând steag de izbândă. Dar să ne găsească moartea pe drumul cel bun. Şi ne va învrednici Domnul de răsplata Sa ca prin foc.
Semnatarul comentariului crede că a fi aliniaţi corpuri lângă corpuri în acelaşi loc ar însemna şi a fi „împreună”. Aceasta este lipsa de realitate despre care vorbeam. Acesta este falsul!
Iată ce meditează fratele Traian Dorz la acest verset din Faptele Apostolilor – „Toţi împreună în acelaşi loc”: „O, ce tristă este atunci starea în acelaşi loc a celor care nu sunt împreună. A acelora care cu trupul sunt lângă fraţi, dar cu sufletul sunt departe de ei. Cu numele sunt ca ei, dar cu credinţa, cu purtarea, cu vorbele lor – ei sunt tocmai împotriva fraţilor. În locul acela Duhul Sfânt este totdeauna întristat, focul Lui este stins, binecuvântarea Lui pierdută şi roadele Lui nimicite […] Fraţilor şi surorilor, când vă adunaţi în acelaşi loc, faceţi totul ca să fiţi împreună. Faceţi totul ca să fiţi o inimă şi un gând, o învăţătură şi o credinţă, o vorbire şi o umblare. Faceţi fiecare totul ca să fiţi ca fraţii, ca lucrarea, ca familia în care v-aţi născut şi în care trăiţi, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Căci dacă te duci în acelaşi loc cu fraţii, dar nu eşti cu ei, ci împotriva lor, dacă porţi acelaşi nume cu ei, dar n-ai acelaşi duh, ci un duh străin, dacă faci parte din aceeaşi adunare, dar n-ai aceleaşi încredinţări, ci altele, contrare adunării, – atunci tu eşti şi un tulburat şi un tulburător, eşti un petic străin pus pe o haină frumoasă, eşti un cui străin într-o casă liniştită“ (Traian Dorz, Hristos – Puterea apostoliei, Meditaţii la Apostolul Duminicii a VIII-a după Paşti).
Ce se întâmplă însă când peticul se vrea purtat la vreme de nuntă, când se vrea în fruntea Lucrării?
Pentru că nu suntem toţi împreună, de aceea nu se poate să fim toţi la un loc!
Acesta este motivul pentru care nu se poate să stăm „TOŢI, ÎMPREUNĂ, ÎN ACELAŞI LOC ŞI ACELAŞI DUH”, aşa cum specifică finalul comentariului. Pentru că nu există acelaşi duh.
Când cei care s-au infiltrat în conducerea Oastei sunt conduşi de un duh străin care are alte încredinţări, contrare adunării, care sunt numiţi de fratele Traian tulburaţi şi tulburători, cum poate cineva să creadă că se poate sta împreună în acelaşi loc fără să te tulburi şi tu, şi învăţătura pe care o ai în suflet de la înaintaşi?
Pot sta în acelaşi loc oameni diferiţi (adică şi cei cu mai puţine păcate, şi cei cu mai multe, ştie Dumnezeu starea fiecăruia) doar dacă sunt în acelaşi duh. Dacă sunt mânaţi de duhuri diferite, adunarea devine o harababură, iar ascultătorii vor deveni ceea ce aud.
Se spune că „omul este ceea ce mănâncă”. De aceea ne-am delimitat trupeşte şi sufleteşte de toată amestecătura de la conducerea Oastei Domnului, ca nu cumva să devenim ceea ce ni se dă ca hrană, ca nu cumva să uităm ceea ce am primit de la înaintaşi, ca să nu ne vătămăm sufletul cu mâncarea alterată. Nu pentru că am fi mai sfinţi ca ceilalţi, ci pentru ca nu cumva să nu mai ajungem la sfinţenie.
Poate că fraţii din Lucrare nu ştiu, dar cei care ne-am delimitat de conducerea actuală a Oastei nu ne-am lepădat de Oaste, ci de amestecătura din ea. Şi asta abia după ce am epuizat toate căile (cum ne îndeamnă fratele Traian Dorz mai sus: „Faceţi totul ca să fiţi o inimă şi un gând”) prin care se putea lupta cu tăvălugul mai mare decât noi care se răsturna peste Oaste încă din anii 2000-2002. Am înaintat către Sfatul Frăţesc de atunci numeroase Memorii şi Apeluri (despre care s-a afirmat că sunt „maculatură de aruncat la coşul de gunoi”), apoi am postat pe site-ul Comori Nemuritoare alte numeroase şi dureroase înştiinţări către fronturi, dar… aproape în zadar. Am fost imediat catalogaţi drept „depeşari” şi lepădaţi, care nu mai facem parte din Lucrarea Oastei Domnului. La semnalările şi atenţionările noastre repetate, unii au subscris… iar alţii, deşi ne-au dat dreptate, totuşi nu s-au putut desprinde de mulţimea care, îndrumată de conducătorii ei, a ales calea spre respingerea „duhului Oastei dintâi”, după cum profeţise, de pe patul său de moarte, Părintele Iosif (vezi Hristos – mărturia mea, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pag. 134). Şi au făcut această alegere pentru ca nu cumva să se ia măsuri împotriva lor şi să ajungă ca noi, „daţi afară din sinagogă”. Şi, de teama de a nu ajunge lepădaţi şi proscrişi în faţa oamenilor, s-au compromis cu amestecătura.
Ameninţarea că neascultarea faţă de numitul oficial din partea BOR în problemele Oastei Domnului va duce la retragerea binecuvântării Sf. Sinod pentru Oaste i-a făcut pe mulţi fraţi să nu se opună ori de câte ori se trasau directive străine de duhul Oastei în această Mişcare, care are specificul ei, contrar celui ce i se impune acum. Dar ce e mai important: să nu pierdem binecuvântarea unei Patriarhii (binecuvântare pe care şi aşa nu am avut-o atâţia ani, a unei Patriarhii care a oropsit Oastea şi pe înaintaşii ei de-atâtea ori şi care acum este şi ecumenistă) sau să nu pierdem identitatea Oastei?
Chiar dacă cei mai mulţi dintre fraţi văd că nu se merge bine, totuşi nu iau nici o atitudine şi din teama care le-a fost inoculată că, detaşându-se de Oastea oficială (chiar dacă ei fac aceasta pentru a respecta crezul şi legământul lor dintâi), s-ar lepăda în felul acesta de Oastea Domnului şi de legământul pus în cadrul ei. Dar tocmai acest lucru se face prin rămânerea în ascultare de această trădare: lepădare de înaintaşi şi de învăţătura lor. Pentru că, neurmând aceste directive străine şi totalitare de astăzi, fraţii se vor împotrivi doar conducerii ei, nu Oastei în sine. Oastea nu înseamnă conducătorul ei oficial. Oastea nu are nevoie de papă, care să ia singur hotărâri. Ci Oastea are deja drumul ei trasat de înaintaşi şi, dacă vom face acum greşeala de a accepta tacit denaturarea specificului ei, cine garantează că mâine copiii noştri vor şti să mai revină la drumul cel bun?
Mă cutremur şi întreb: Cine are curajul să-şi asume această lepădare de înantaşi care are loc acum în Oaste? Şi cine crede că o poate redresa mâine? Cine crede că-şi poate păstra legământul ostăşiei tăcând sau fugind în vremea nimicirii Oastei?
Vlad Gheorghiu