Privind peste viaţa poporului român din ultima sută de ani, orice observator onest nu poate să nu remarce, nu numai pe plan religios-moral, ci şi pe plan social şi cultural, existenţa curentului de trezire şi înnoire spirituală adus şi răspândit de mişcarea Oastea Domnului.
Dumnezeu a iubit în mod deosebit neamul românesc – şi El a căutat un om prin care să facă o lucrare de dezrobire sufletească a acestui popor. Iar omul pe care l-a ales şi l-a trimis să pornească acest „vânt de primăvară duhovnicească” în ţara noastră a fost preotul ortodox Iosif Trifa, care era cel mai aproape de gândul lui Hristos, fiindcă nutrea aceeaşi dorinţă şi dragoste în sufletul lui. Asemeni Apostolului Pavel, căruia „mare îi era întristarea şi necurmată durerea inimii” pentru cei din neamul său – şi asemeni altor conştiinţe pe care le-a avut omenirea –, şi Părintele Iosif s-a pătruns de dragostea mistuitoare pentru neamul său. Râvna lui dusă până la jertfirea vieţii personale de acolo îşi trăgea seva. O spune chiar el aceasta, în articolul Foaia poporului, apărut în «Lumina Satelor» numărul 6, din 19 februarie 1922, la paginile 3 şi 4: „Acum a ieşit foaia noastră, în care veţi fi văzut cum ne silim să punem tot sufletul nostru cinstit, toată căldura inimii noastre curate şi toată truda minţii noastre jertfă pe altarul luminării, îndreptării şi înălţării sufletului mulţimii. (…) Numai din porunca de a ne împlini datoria de învăţători, luminători şi îndreptători ai vieţii poporului nostru am pornit «Lumina Satelor», căci zilele rele sunt. Credincioşi poruncii: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor», am pornit la drum. Nu gândul la câştig, ci dorul de a împrăştia lumină ne călăuzeşte; şi asta e tăria noastră, pe care nu o va birui nici o răutate omenească”.
Astfel gândul lui Hristos s-a unit cu gândul slujitorului Său, pentru mântuirea generaţiilor viitoare. Credincios chemării sale, Părintele Iosif Trifa şi-a dus solia până la moarte, aceea de a-L vesti, în mijlocul neamului nostru românesc, pe Iisus cel Răstignit şi întoarcerea la El printr-o transformare radicală a vieţii. Aceasta a fost esenţa mesajului său, transmis în cea mai mare parte prin cuvântul scris.
Dar, ca un păstor adevărat care are grijă de turma încredinţată lui, Părintele nu s-a limitat doar la mărturisirea adevărului evanghelic. Ci misiunea sa de căpătâi, aceea de a vesti acest adevăr, a cuprins în ea – pe el l-au frământat şi l-au durut – şi toate celelalte necazuri şi trebuinţe ale poporului. „În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viaţă nu i-a rămas străină şi de nerezolvat. Pana lui ascuţită a ţintit totdeauna drept ca o săgeată în mijlocul şi în miezul lucrurilor.” Despre felul în care a înţeles să simtă şi să se preocupe de durerile altora – ale poporului şi ale ţării –, însuşi Părintele scrie într-un articol publicat în «Lumina Satelor» numărul 20, din 15 mai 1927, la pagina 1. Iată-l:
LUMINĂ ŞI DREPTATE
Un domn notar comunal, I. Papuc, dintr-un judeţ de dincolo de Carpaţi, ne trimite poruncă aspră să nu mai scriem nimic despre târguri, despre valută şi alte necazuri ale oamenilor… să nu mai scriem nimic contra guvernului… Să scriem despre gândacii de mai şi alte lucruri mai însemnate… Să strigăm în fiecare număr: trăiască dl. guvern; altcum, d-sa „va confisca” foaia noastră…
Scrisoarea d-lui secretar Papuc ne face să spunem un lucru pe care de mult voiam să-l spunem. «Lumina Satelor» e o foaie care se ocupă în primul loc cu vestirea Evangheliei, dar tocmai Evanghelia ne porunceşte să spunem adevărul pe toată linia; să „însetoşăm după dreptate” şi să strigăm după nedreptate oriunde şi în orice chip am vedea-o.
Mântuitorul mustra relele aspru şi fără cruţare. „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, căci nu cauţi în faţa oamenilor” (Marcu 12, 14), ziceau înşişi fariseii despre Domnul Iisus. Apostolii încă au spus adevărul fără cruţare. Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptător pentru adevăr şi dreptate, pe toată linia. Toate Scripturile poruncesc acest lucru. „Până la moarte te luptă pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Înţ. Sirah 4, 32-33). „Cel ce se luptă pentru dreptate se luptă pentru Dumnezeu.”
Una dintre laturile creştinismului este şi trebuie să fie şi aceasta: lupta pentru adevăr şi dreptate, pe toată linia. Lupta pentru lumină trebuie să meargă mână în mână cu lupta pentru dreptate, pentru primenirea morală pe toate terenurile; altcum lumina nu poate răzbi. (Oare cei mai înverşunaţi apostoli ai bolşevismului şi destrămărilor sufleteşti nu sunt tocmai stările bolnave care trebuie îndreptate, ca să înţarce izvorul răului?) Cel ce se uită „în faţa oamenilor” şi nu cutează a spune adevărul deplin nu este un luptător creştin. O evanghelie ce tace în faţa unor stări ce trebuie îndreptate şi tămăduite nu este şi nu poate fi Evanghelia Mântuitorului.
Dl. Papuc să afle că cel ce scrie «Lumina Satelor» este un ostaş al Domnului, iar un ostaş al lui Hristos trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate şi trebuie să spună adevărul fără „să caute în faţa oamenilor”.
Parola «Luminii Satelor» este: lumină şi dreptate.
De la început, acesta a fost programul «Luminii Satelor» redactate de Părintele Iosif Trifa. Iar roadele acestei orientări s-au arătat de timpuriu, constatate atât de redactorul ei, cât şi de alţii: „«Lumina Satelor» iese acum de aproape un an de zile şi într-un an s-a făcut una dintre cele mai plăcute şi mai cu drag citite gazete pentru popor. «Lumina Satelor» place oamenilor pentru că nu face politică de partid şi n-a intrat şi nu va intra în cătănia nici unui partid politic, ci stă deasupra tuturor partidelor şi spune adevărul tuturor, înmuindu-şi pana în dragostea de neam, de adevăr şi dreptate. «Lumina Satelor» place apoi pentru că are ceva în ea din sufletul neamului nostru: are duhul cel creştinesc şi românesc, în care se scrie”. («Lumina Satelor» nr. 51 / 31 dec. 1922, p. 1)
«Lumina Satelor» este „cel mai bun şi mai credincios auxiliar al preotului satelor noastre (…), cultivând un patriotism luminat în mijlocul curentelor care sapă la temelia Bisericii noastre naţionale şi la temelia statului nostru deopotrivă”, spune preotul Iancu Ştefănuţ, în articolul «Lumina Satelor» din publicaţia «Biserica şi Şcoala», ce apărea la Arad (nr. 49 / 17 dec. 1922, p. 5).
Se poate uşor înţelege că sentimentele iubirii de neam ale Părintelui Iosif Trifa i-au fost sădite în inimă încă din primii ani ai copilăriei sale, pentru că: „încă din gimnaziul de la Beiuş, unde este mereu primul între colegii săi, întreţine legături culturale şi colegiale cu mulţi alţi elevi fruntaşi din alte şcoli din Ardeal, ca şi din Ţara Românească. Corespondenţa lui de atunci este plină de căldură evanghelică şi de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii şi al neamului de mai târziu.
În anii studenţiei de la Sibiu, începe să publice articole şi diferite întâmplări din Ţara Moţilor şi, în general, din viaţa oamenilor de la ţară, în sprijinul plugarilor şi al muncitorilor care duceau tot greul impozitelor şi al războiului, dar erau cei mai nedreptăţiţi şi mai lipsiţi.
După terminarea teologiei, în timpul funcţionării ca învăţător, apoi ca preot în satul Vidra de Sus, el continuă munca de publicist şi apărător al cauzei moţilor nedreptăţiţi atât de stăpânirea străină de neam, cât şi de stăpânii străini de Dumnezeu. Dacă se vor putea aduna vreodată aceste scrieri răspândite prin mai toate publicaţiile de atunci, ai rămâne uimit de bogăţia de idei, de inimă, de talent şi de soluţii practice care sunt risipite prin aceste scrieri ale lui de atunci!…”.
În trecutul nostru istoric, am avut foarte multe suflete de eroi care au fost în stare să-şi sacrifice viaţa, din dragoste pentru pământul în care ne-a rânduit Dumnezeu să trăim şi pentru neamul nostru. Dar patriotismul Părintelui Iosif se distinge printr-un lucru esenţial: el a iubit atât glia străbună, cât şi neamul românesc din perspectiva a însuşi Izvorului vieţii şi mişcării, care este Dumnezeu şi Care este nemuritor. Înţelegerea iubirii sale pentru acestea a mers până dincolo de hotarul pământesc şi de dimensiunea istorică a existenţei. Le-a iubit arzând de dorinţa dăinuirii fiinţei neamului nostru şi aici pe pământ, dar mai ales în existenţa cerească, în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu. A iubit neamul românesc dorindu-l mântuit în veşnicie, în sensul celor mărturisite de fiecare dată când rostim, în Crez: „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Însă Părintele Iosif Trifa a ştiut că garanţia acestei împliniri fericite a neamului românesc nu poate fi alta decât ascultarea de Cuvântul Evangheliei lui Hristos. Şi că, dacă neamul nostru nu va alege să-L urmeze pe Iisus Mântuitorul, dacă Îl va ignora ori se va lepăda de El şi va refuza viaţa şi binecuvântarea pe care El i le oferă, atunci nu va avea nici bunăstare, nici împlinire, nici linişte, nici dăinuire… ci numai dezintegrare şi moarte. Acest adevăr l-a mărturisit Părintele cu toată puterea sufletului său, iar el străbate ca un strigăt statornic şi consecvent prin toţi anii lui de gazetărie, de la începutul şi până la sfârşitul misiunii sale pe pământ. Încă din 1922 scria (în «Lumina Satelor» nr. 1 / 2 ian. 1922, p. 1-2), referindu-se la Biserică şi la credinţa în Dumnezeu: „…De nu le vom asculta şi căuta, ci vom merge înainte pe calea pe care mergem acum, de vom stărui în neascultare de Biserică şi poruncile ei, de vom lăsa să ni se otrăvească tot ceea ce părinţii şi strămoşii noştri ne-au apărat şi lăsat ca mare şi sfânt, aşa vom păţi şi noi, ca israelitenii. Vor rămâne şi se vor topi oasele noastre aici în pustia aceasta de necazuri şi numai nepoţii noştri vor ajunge „Canaanul”, ţara noastră cea fericită şi bună.
Dar de ne vom opri în loc şi vom opri în loc stricarea purtărilor noastre, de ne vom ridica şi noi ca fiul rătăcit din Evanghelie şi vom pleca înapoi spre casa Tatălui ceresc şi poruncile Lui – atunci, ca la un semn dat, se va ridica negura necazurilor ce s-a lăsat în drumul nostru [şi] înaintea noastră vom vedea şi simţi „Canaanul” cel frumos: România noastră cea mândră, bogată şi fericită”.
„Acesta era gândul mântuitor cu care a pornit el, de la început, la lupta şi munca uriaşă pentru mântuirea sufletească a acestei scumpe ţări. Şi călăuzit de stâlpul de foc şi de norul cel luminos care erau Numele şi Cuvântul Mântuitorului Iisus, el a pornit ca un profet ceresc în fruntea poporului spre acel minunat „Canaan” al mântuirii noastre.”
Cum am spus mai înainte, Părintele Iosif şi-a exprimat acest crez şi mesaj al său de nenumărate ori; dar cel mai direct, mai relevant şi mai concentrat îl găsim în lucrarea sa Ce este Oastea Domnului, în capitolul intitulat
ROSTURILE NAŢIONALE ALE OASTEI DOMNULUI
Oastea Domnului a luat un mare avânt. Peste o sută de mii de luptători se află în prezent strânşi sub steagul Mântuitorului. Nu este nici un judeţ în ţară unde Oastea Domnului să nu aibă mai mulţi sau mai puţini ostaşi. De la Nistru până la Tisa, steagurile noastre fâlfâie cu biruinţă. Suntem în plină înaintare, căci cu noi este Dumnezeu.
Noi luptăm în primul rând pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Mobilizăm sufletele la luptă contra păcatului, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Suntem o trâmbiţă de deşteptare; suntem un vânt de primăvară religioasă.
În rândul al doilea, noi luptăm şi pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă. Opt sute de mii de români s-au jertfit pentru cucerirea acestei ţări. Dar, vai, avem acum de furcă cu un alt duşman, intern. Ne cuceresc răutăţile şi păcatele; ne biruie stări urâte şi păcătoase, care trebuie odată să înceteze.
Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta, pentru Evanghelia lui Hristos.
Românii din toate unghiurile ţării se întâlnesc în Domnul; se întâlnesc ca fraţi de luptă într-o Oaste ce vrea să cucerească din nou această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos.
Când, de la Nistru până la Tisa, tot românul se va hotărî împotriva păcatelor; când, din Maramureş până la Dunăre şi Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; când ţara aceasta se va umple de fronturi şi de ostaşi hotărâţi de luptă împotriva păcatelor; când vom cuceri a doua oară această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos, atunci – şi numai atunci – am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui Neam.
O, cum s-ar schimba, ca prin minune, stările din ţara noastră, dacă oamenii din ea s-ar hotărî pentru Iisus Hristos! Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi cărturarii, când şi săracii, şi bogaţii, şi cei învăţaţi, şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî cu toţii să trăiască şi să lucreze aşa cum spune Evanghelia – atunci îndată s-ar face ţara noastră cea nouă un Canaan dulce şi plăcut.
Şi tot în acelaşi sens, Părintele mai scrie că: „…Politica noastră stă pe lângă aceea să-L aducem pe Iisus Hristos la cârma cea sufletească a ţării. Aceasta este credinţa noastră politică şi pentru această credinţă luptă «Lumina Satelor»”. „Stările din ţara noastră cea nouă nu se vor însănătoşi deplin până când nu va veni la cârma ţării Iisus Hristos, adică până când Iisus Hristos nu Se va face stăpân şi cârmuitor în sufletul cărturarilor şi conducătorilor noştri politici.”
„Să ne cuminecăm cu duh de jertfă, de jertfire, de dragoste adevărată pentru neam (…). O cuminecătură n-ajunge nimic dacă nu îndreaptă şi nu curăţă pe om de păcate. Aşa şi această cuminecare naţională să ne fie spre curăţire de păcate şi năravuri rele, spre dragoste nefăţărească, spre împăcare politică, spre sănătate morală, spre plinirea înţelepciunii, spre luminarea poporului şi înţelepţirea conducătorilor.”
Iar mai aproape de sfârşitul vieţii, când deja era caterisit pentru că „n-a ascultat” să se oprească a-L mai mărturisi pe Iisus cel răstignit, şi mai accentuat şi hotărât defineşte caracterul şi rostul nu numai evanghelic, ci şi naţional pe care îl are lucrarea Duhului Sfânt începută prin el în ţara noastră: „Asta e şi lucrarea naţională a Oastei Domnului. Căci noi credem într-o Românie nouă din care am scos mai întâi piatra şi pietrele păcatului. Cu un naţionalism plin de păcate nu se poate crea o Românie nouă şi tare. Eu o spun sincer: am o adevărată oroare când văd naţionalismul predicat printr-o viaţă de chefuri, dansuri, afaceri şi păcate.
România cea nouă va fi creată de viaţa cea nouă, de ţărănimea cea nouă, de tinerimea cea nouă, pentru care luptăm şi noi cu Oastea Domnului.”
Înţelegând marea valoare a misiunii pe care acest om trimis de Dumnezeu o desfăşura în mijlocul poporului nostru, la adunarea Oastei Domnului de la Rusalii 1935, de la Sibiu, veteranul Iulius Igna exclama: „Părintele nostru Iosif este, pentru noi românii, un al doilea Andrei Şaguna, deşteptător moral şi naţional.”
Dacă astăzi opera literară cu tematică duhovnicească a Părintelui Iosif Trifa – atât cea apărută în volum, cât şi o parte din cea publicistică – este cunoscută, fiind reeditată, în ultimele trei decenii, într-una sau mai multe ediţii, totuşi convingerile şi luptele ce le-a purtat, pornite din sentimentele profunde ale dragostei sale faţă de neamul din care a fost plămădit, au rămas până acum mai puţin evidenţiate şi conştientizate.
Astfel de consideraţii au determinat strângerea într-un volum a tuturor acestor mărturii ale patriotismului de care a fost pătruns acest profet al neamului nostru. Este o faţă a sa reală, autentică, luminată de frumuseţea demnităţii creştine, dar pe care prea puţin i-am văzut-o sau… prea puţini au fost ochii care s-o vadă. Vor fi şi dintre aceia cărora gândirea Părintelui Iosif să nu le convină în totalitatea ei şi care vor căuta să-i conteste această latură. Sau, în măsura în care această gândire ar leza unele interese, cei ce le au vor încerca poate să nege autenticitatea scrierilor adunate aici, invocând lipsa semnăturii Părintelui. E adevărat că foarte multe dintre materialele pe care le-a publicat, Părintele nu le-a semnat. Era însă nefiresc să-şi semneze toate articolele, de vreme ce aproape toată foaia era scrisă de el. Lucrul acesta este cunoscut din mai multe surse , între care se află şi o mică ştire publicată în 1923: „«Lumina Satelor» o scrie un singur om, părintele Trifa (că la muncă nu se prea îmbulzesc oamenii)”. Aceasta, în primul rând. Apoi, în al doilea: găsim aceleaşi idei, chiar expresii, în articole semnate de Părintele Iosif cu numele întreg sau cu iniţiale. În al treilea rând, chiar dacă în foile redactate de Părintele au mai avut uneori şi alţii articole nesemnate, acestea au apărut tot sub autoritatea sa, deci Părintele a subscris la ele. Ca redactor responsabil al foilor, ştiindu-i noi astăzi caracterul său dârz, este mai greu să credem că Părintele ar fi acceptat publicarea unor materiale cu al căror conţinut sau tentă n-ar fi fost de acord. Şi mai este apoi, în această privinţă, şi un alt argument, dat de judecata bunului-simţ: dacă n-ar fi iubit neamul românesc, Părintele Iosif n-ar fi fost interesat să-l ştie mântuit şi, în nici un caz, n-ar fi jertfit tot ceea ce Dumnezeu i-a cerut pentru mântuirea lui (cf. Coloseni 1, 24).
Unii poate vor încerca să relativizeze, să diminueze importanţa acestor atitudini ale Părintelui Trifa, motivând că ele au avut loc într-un context istoric depăşit şi, prin urmare, nu mai sunt de actualitate. Acestora le vom răspunde că din totdeauna neamul românesc a avut vrăjmaşi împotriva cărora, pentru păstrarea fiinţei sale, a fost nevoit să lupte. Altfel, ar fi pierit. Şi dacă i-a avut în trecut, nu-i are oare şi în prezent? Sau oare acele „neamuri zavistuitoare” ale poporului nostru nu vor exista şi în viitor? Atâta timp cât va fi pe pământ luptă între bine şi rău, cu siguranţă că vor exista. Iar în această luptă inevitabilă, noi suntem datori să ne înrolăm de partea binelui, de partea lui Hristos. Aceasta ne învaţă, prin exemplul său, Părintele Iosif Trifa.
În cuprinsul materialelor adunate în această lucrare, Părintele Iosif pomeneşte de multe ori cu atâta tandreţe de „ţara noastră cea nouă, visată de strămoşii noştri”; de „România Mare – ţara noastră scumpă”. Vorbeşte de „Canaanul din ţara noastră”, „România noastră cea mândră şi bogată”; de „frumoasa Românie întregită”; de „ţara noastră pe care trebuie să o iubim”.
Şi mai spune apoi Părintele că: „Bogăţii şi comori nepreţuite zac îngropate în pământul, în apele, în munţii acestei ţări şi în sufletul acestui popor”. Din aceste comori sufleteşti a izvorât şi „minunatul port” „curat românesc” pe care-l aveau strămoşii noştri – şi care încă se mai păstrează şi azi… Rafinamentul cu care sunt lucrate aceste veşminte este exprimarea firească a frumuseţii şi nobleţei sufletului fiicelor neamului nostru românesc care le-au creat. Se spune că multe femei, când îşi coseau frumoasele ii, cugetând în inima lor la cuvintele Domnului din Evanghelie, îşi însoţeau lucrul lor cu rugăciunea: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu şi mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.
În crearea acestor opere de artă şi de cultură, poate un simţământ pornit din puritatea lor interioară le îndemna pe ţărancele românce şi un duh al frumuseţii le inspira, ca chiar şi îmbrăcămintea trupească – a lor şi a tuturor membrilor familiei – să o aibă împodobită aşa cum se cuvine unui „templu al Duhului Sfânt”.
„Îţi era mai mare dragul să vezi atâţia români cu atâtea feluri de porturi, care de care mai frumoase”, spune Părintele Iosif la un moment dat. Şi în altă parte adaugă: „Graiul şi portul lor frumos sunt dovezi despre vechimea şi trăinicia neamului nostru.” „Fiecare popor se recomandă cu ceva deosebit, specific al său. Slavă Domnului, ne recomandăm şi noi, românii, cu multe lucruri bune! E vestit portul nostru, datinile noastre, doinele noastre…”. În acest înţeles, întâlnim şi frumoasa exprimare: „costumul popular (…) este pilon al identităţii noastre româneşti. Este legitimaţia noastră aici.”
Punerea în evidenţă a minunăţiei acestor „munţi mândri şi bogaţi”, cărora „noi le-am fost din vremuri neştiute stăpâni”, a acestor „văi frumoase” şi „câmpii întinse”, pe de o parte, iar pe de alta, a „minunatelor porturi naţionale înflorite”, a „fiecărui ţinut cu portul său” – cum spune Părintele Iosif – a sugerat gândul ca, în această carte, exprimarea unor asemenea frumuseţi specifice plaiurilor noastre să fie făcută şi vizual. În acest sens, fiind vorba de România Mare, la care se referă Părintele, am ales o prezentare a ei structurată pe cele zece regiuni istorice care o formau, dar am ţinut seama şi de împărţirea sa pe zone etnografice, aşa-numitele „ţări”, întâlnite mai ales în Transilvania. Este însă de subliniat faptul că fotografiile nu au o legătură directă cu textele (cu excepţia graficii care însoţea unele articole în foi), ci doar una de fond. Aşadar, articolele sunt aşezate în ordine cronologică, iar fotografiile în ordinea regiunilor, a ţinuturilor, începând cu Ţara Românească (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), apoi Moldova (Moldova de la vest de Prut, Basarabia şi Bucovina) şi Transilvania (care cuprinde toată partea de vest: Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul).
De fapt, ideea ilustrării unei lucrări cu astfel de imagini aparţine poetului Traian Dorz, care aşa a conceput, în manuscris, apariţia unora dintre cărţile sale. Fiindcă şi el, ca şi Părintele Iosif Trifa, avea aceleaşi consideraţii faţă de aceste valori şi aceeaşi dragoste de glia străbună în care odihnesc trupurile vrednicilor strămoşi ai neamului românesc şi de cerul de deasupra ei, unde ne aşteaptă sufletele lor.
Ovidiu RUS
